Trecut prin experiențele dramatice ale celor 11 ani de detenție comunistă, pătimiți la Sighet, Cluj, Jilava, Târgșor, lagărele de pe Canalul Dunăre – Marea Neagră, Baia Mare, Satu Mare, lagărele din Balta Brăilei…, talentatul memorialist maramureșean Ioan Dunca (1932-2026) rememorează și sintetizează primul an de detenție, la Sighet, din perspectiva înțelepciunii finale, dobândite după urcarea tuturor treptelor suferinței.
Om de profundă spiritualitate, Ioan Dunca găsește aur chiar și în noroi…, văzând în toate lucrarea lui Dumnezeu. Și pentru că experiența nu a fost trăită izolat, vorbește mereu despre „noi” , adică cei 18 membri din primul lot de deținuți politici în închisoarea Sighet (1948-1949), majoritatea elevi ai Liceului „Dragoș Vodă” din Sighet (inclusiv autorul), colegi cu care era și va rămâne în comuniune de ideal și destin.(preot prof. Marius Vișovan)
„Pentru noi, Sighetul a fost perioada de acomodare cu universul concentraționar, aș putea spune un preludiu, dar unde totuși am învățat multe. În primul rând răbdarea față de cel sau cei de lângă tine cu care trebuia să-ți împarți existența într-un spațiu strict delimitat, acolo unde particularitățile fiecăruia, insesizabile într-o viață normală, deveneau evidente, slăbiciunile erau exacerbate, figura de alături devenea anostă dacă nu de-a dreptul enervantă.
La început am stat câte doi în celulă… primul cu care am stat a fost colegul Găvrilă Coman (copil orfan din Săliște, crescut de armată), al doilea a fost domnul Ioan Virag (de meserie notar, cel mai în vârstă dintre noi, singurul care nu era nici elev nici student). Apoi toți 18 în celula 74, pe durata iernii, unde bucuria de a fi toți împreună, rugăciunile și cântecele, dar și glumele și buna dispoziție ne-au făcut de multe ori să uităm unde suntem. Frigul, foamea și teama de un viitor sumbru nu dispăreau, dar le înfruntam cu credință și în deplină solidaritate.
Cert este că fără să ne dăm seama, între noi s-a creat o sudură sufletească ce nu s-a mai putut fractura niciodată. Este sigur faptul că suferințele împărtășite și benevol acceptate, în care nu încăpeau reproșuri, au făcut ca oriunde am fi fost, despărțiți sau în grupuri mai mici, uneori doi sau trei, să ne simțim legați total între noi. Nu știu câți oameni care au avut o viață normală au avut și marea, incomparabila satisfacție de a cunoaște și simți ce înseamnă adevărata prietenie, cea în care nu aștepți să fii ajutat cât să vrei să ajuți, în care preferi să dai decât să ți se dea, în care sacrificiul de sine este absolut normal si nu implică niciun strop de mândrie și autosatisfacție. Toate suferințele – și nu au fost puține – au fost răscumpărate. Doar cei ce au trăit astfel îl vor putea înțelege pe Nicolae Steinhardt când își intitulează memoriile de închisoare Jurnalul fericirii”.
Ioan DUNCA („Aur și noroi”)
Adaugă comentariu