Aveam o situație materială bună, cu cămara plină cu de toate: brânză de oi care nu se termina, lapte fiert de oaie, făcut de tata, foarte bun; când luai cu lingură din el, nu se umplea golul, și, în general, sacrificam 2-3 porci în timpul anului, cu diverse preparate în untură și altele conservate prin afumare, să țină și pentru vară. Țineam acasă tot timpul 2-3 vaci cu lapte, altele erau trimise la munte, în timpul verii. Iarna aveam la grajd 10-12 vite mari, din care mai vindeam în timpul anului, pentru cele necesare, pentru diverse cheltuieli. În acest bum de produse, mama elimina cu totul zgârcenia și mulțime de femei necăjite se perindau pe la noi pe acasă și nici una nu ieșea cu mână goală. Când veneau la cerșit țigănci nomade, eu nu plecăm de lângă ele, până când mamă se ducea să le aducă ceva produse, acestea având și obiceiul să fure, cât de mult puteau. La multe familii necăjite, le trimitea acasă anumite ajutoare, în general alimente. Eram în timpul iernii, în preajmă sărbătorilor și era o iarnă grea, cu multă zăpada. Într-o după masă a unei astfel de zile, mama m-a trimis la o familie necăjită cu ceva alimente; i se spunea Bodran și locuia pe «Poduri», la marginea comunei, la peste un km distanță. Am predat cadoul, frumos, substanțial, ca de mare sărbătoare, primit cu multă bucurie și mulțumiri.
La întoarcere, trceam pe sub o coastă, cu pantă mare, numită Coasta Prisăcii; erau o mulțime de băieți care coborau cu sania pe aceea pantă foarte mare. Sania lua așa mare viteză, încât aluneca pe pantă și pe toată ulița din josul ei, până în râul Buleasa, uneori și pe firul acestuia, pe unde era apa înghețată, peste tot fiind zăpadă și gheață. Era spre seară și tare doream să fac și eu o cursă, două; aveam mulți prieteni și cunoscuți printre copii și mi-au împrumutat săniuța. Săniușul acela prezenta și un mare pericol, și trebuia să fii bun «sănior», pentru a reuși parcurgerea acelui traseu, lung de cca 300-400 de metri. Imediat pe lângă acea pantă, acolo unde săniuța aproape «zbura», se afla un gard de sârmă ghimpată, ce împrejmuia o gospodărie aflată mai jos. Sensul de coborâre al pantei era de-a lungul gardului și trebuia să fii foarte atent, să pui piciorul drept jos, exact unde trebuie, pentru a nu scăpa săniuța în gard, pentru a-i corecta direcția și a o îndrepta apoi spre uliță, către râu. Altfel, fie ratai coborârea, dacă puneai «frână» (piciorul) mai târziu, care se termina la capătul pantei, într-o bordură sau gard, fie te aruncai cu mare viteză în sârma ghimpată, în care rămâneai agățat, dacă frânai prea devreme, cu cine știe ce alte consecințe rele.
După un scurt instructaj, am luat săniuța în primire în vârf de pantă, mi-am umplut pietul cu aer și m-am lansat; viteza a devenit imediat enormă, încât îți tulbura și vederea și am pus piciorul jos o secundă prea devreme, punct critic, timp suficient însă ca săniuța să ia direcția drept spre gard, în care m-a și aruncat în câteva clipe. Șansa sau neșansa a fost că m-a proiectat direct într-un «sarant», butucul acela solid din lemn, de regulă de stejar, de care erau prinse sârmele. Instinctiv, am pus piciorul în față pentru protecție, dar izbitura a fost cumplită, dată de energia cinetică transformată în energie mecanică, încât s-a rupt stâlpul și, din șoc și inerție, am izbit stâlpul și cu genunchiul, apoi i-am dat o lovitura zdravănă și cu capul! Nu știu dacă l-a doborât lovitura de picior, bordul săniuței sau cea cu capul; poate împreună, cu forțe unite. Am fost aruncat pe spate, dar cu picioarele și sania încâlcite în gard, printre sârmele ghimpate. Mi-au venit în ajutor ceilalți copii de pe pârtie și m-au scos dintre ele. Norocul mare a fost, cred, că m-am izbit totuși de acel stâlp, cu toate relele petrecute, pentru că, altfel, puteam lovi sârmele, ghimpii lor, chiar cu ochii și rezultatul putea fi o catastrofă. Poate și aceasta se înscria în cele prezise în «Oracolul Gromovnic de la Săliște », când eram mai mic: «Va trece printr-o mare primejdie, dar, dacă va scăpa de ea, va trăi mult.» Poate era și o atenționare, o predicție a răului ce va veni peste mine mai târziu, cu alte sârme ghimpate, multe, pe unde puteai rămâne definitiv «agățat». Mă durea rău genunchiul, care se tot umfla, dar mai ales capul, unde a început să se dezvolte un cucui enorm, care simțeam cum creștea, de parcă se umflă la pompă. Șchiopătând și cu toate durerile, m-am îndreptat spre casă amețit și mă gândeam cum să mă ascund de ai mei, să nu-mi cunoască pățania, să nu vadă în ce stare sunt, până se va mai repara, să nu se mai adauge și o certare. Am pândit lângă casă și am observat că mama s-a dus puțin spre grajd, pentru vite și eu m-am strecurat repede în casă; bănuiam că tatăl meu încă nu era venit de pe deal. Casa era goală, ceilalți fiind tot pe la vite și eu am urcat repede pe «cuptor », cu fața spre perete.
Casa avea două camere, amândouă spațioase, una tot timpul aranjată, cu tot mobilierul necesar, unde primeam și musafirii mai de seamă, noi folosind-o la nevoie; cealaltă avea două pături, un lădoi destul de mare între ele și, în față, era o masă întinsă, unde serveam de regulă mesele, în familie și uneori mai izolat. Mai lateral, lângă peretele dinspre antreu, pe un spațiu mai larg, trona aparatul de gătit cu două plite (șporiul) și, chiar lângă perete, se afla și cuptorul pentru pâine. Ca și combustibil, se folosea doar lemnul și pentru mașina de gătit și pentru cuptor. Întregul sistem era racordat la două coșuri ce urcau în podul casei și deasupra lor era un spațiu larg ce le împrejmuia și fumul ieșea din pod prin două deshideri în acoperișul casei; în podul casei se afumau pentru conservare și preparatele din carne de porc. Acolo sus, în acea margine a casei, pe un așternut, puteau dormi foarte comod două persoane, mai ales iarna, unde locul era foarte călduros, încălzit suficient și doar cu căldură de la șpor, care funcționa iarna aproape tot timpul; acolo mi-am găsit ascunzișul, culcat cu față la perete. Se înnopta și, intrând mamă în casă, mă întrebă:
– De ce ai stat așa de mult la Bodran?
– Am mai stat de vorbă și am mers mai încet, pe zăpadă, pe gheață.
– Dar de ce te-ai cocoțat acolo sus?
– M-a prins frigul pe drum și mă încălzesc.
A fost prima repriză și eu tot mă încălzeam, iar cucuiul credeam că era foarte mare și mi se părea că tot creștea, se făcea și mai mare; nici cu genunuchiul nu stăteam mai bine. Mama pregătea cina și eu mă făceam că dorm, deși mă gândeam că n-am să dorm toată noaptea, de durere, de toată situația, starea. Speram s-o duc așa și să nu cobor până dimineață, când cucuiul și toate se mai puteau îmbunătății. Cina fiind pregătită, tata fiind sosit și el și, cu toți ai casei prezenți, mama mă cheamă din nou:
– Coboară la mâncare, ce tot stai acolo, că doară te-oi fi încălzit și n-om aștepta cu toții după tine!
– Am mâncat ceva înainte de a pleca și nu mi-e foame; vreau să dorm.
– Măi, tu ai pățit ceva, mai spune mama bănuitoare; ia hai să te văd!
– Mă simt bine și vreau să dorm!
– Dă-te jos, veni somația autoritară! Tu mă duci cu vorba; exprimă o convingere că am pățit ceva.
Nu mai aveam ce face și ies la vedere, la «bătaie», cum se spune.
– Vai de mine! strigă mama, văzându-mi capul așa rău lovit și acel cucui mare. Ce ai pățit?
Le-am spus pățania și au rămas cu toții foarte îngrijorați când m-au văzut, dar nu m-au mai certat. Mama m-a doftoricit cum ea știa, mi-a pus comprese reci pe frunte, pe picior și mi-a zis :
– Putea să fie mult mai rău și, slavă Domnului că ai scăpat numai cu atâta; nu te astâmperi și te aventurezi în jocuri periculoase! N-ai văzut că acolo era gardul acela peiculos de sârmă și nu te puteai abține?!
– Ba l-am văzut, mai ales când am dat peste el!
Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului «Dragoș-Vodă», Sighet
Minneapolis, Minnesota, USA, 04.01.2021
foto: Peter Lengyel
De mult nu am comentat la o postarea scrisă de domnul profesor Gheorghe Bărcan! A venit timpul sa-i savurez din nou scrierile si daca pot, sa-i si adresez cateva păreri, în general bune, ca imi place tot ce citesc de la dansul. Aceasta întâmplare hazlie din copilăria poznasa a copilului de la tara, crescut si educat în cinstea si corectitudinea țăranului gospodar maramuresan, cu un trai bunicel, după cum il si descrie prietenul meu, inserand amănunte care denunță hărnicia gospodarului, bruma de avere, care îi dădea posibilitatea părinților lui, oameni generoși, sa mai si împartă pe la oamenii din sat care trăiau în saracie si se bucurau de mila altora! Copilul poznas, ursit in copilăria frageda, ca va întâmpina primejdii, după ce-si termina sarcina de caritate care i s-a încredințat, are gânduri copilărești de-a ocoli sfaturile părintești si cum in fata îi apare derdelusul satului, având prieteni la sanius, împrumută de la unul din aceștia sania si-si da drumul pe „partia necazului” si cum nu avea experienta de „sanior” ajunge sa darame stâlpii gardului ce însoțeau cu sârmă ghimpată, lungimea pistei de încercare a rezistenței corpului uman atunci cand ia contact cu ceva dur! Accidentul si „testarea” îi provoacă daune fizice, pe care încearcă să le ascundă de ochii vigilenți ai mamei sale, cuibarindu-se într-un ungher încălzit din podul casei de gospodar! Vine seara, spaima ca va fi descoperit, deoarece cucuiul din frunte a crescut cat un cucuruz, încearcă să scape de insistenta mamei de a coborî la cina si atunci este data in vileag motivul „retragerii” in acel ungher! Scapa de cearta, își asumă cuvintele dojenitoare, venite de la mama-i grijulie si pricepută in oblojirea rănilor, care având inteligenta sateanului de pe Valea Izei da dovada de înțelegere si milostenie părintească si-i trece cu vederea pozna „dureroasa” intamplata in miez de iarna cu „zăpadă si ghiata” anotimp care provoacă diferite jocuri copilărești, printre care și datul la vale cu sania!
Mi-a plăcut ce-am citit, este o amintire frumoasa din copilăria domnului profesor, copilărie oarecum mai diferită si care scoate la iveală multe subiecte ce se lasă povestite de către profesorul de matematică, Gheorghe Bărcan, cu lux de amănunte, exactitati si precizări, intr-un stil aparte, propriu domniei sale!
Fiind la început de an, doresc si am plăcerea, respectul si toata admiratia, sa-i adresez o urare de viata lunga, sănătoasă, fericita plină cu bucurii, sa poata scrie cat mai mult, ca-mi place! Ani multi si frumosi, rodnici cu belșug și realizări, întregii familii, tuturor un „La multi ani!” venit din inima!
In ultima vreme ne-am vazut mai rar, printre Sarbatori, de dupa colturi, cu mai scurte si izolate colinzi, uneori singuri cu bradul, murmurand incet colindul: „O brad frumos, o brad frumos, cu cetina tot verde, tu est copacul…
Ce sa facem, asa e viata, cu darniciile sau zgarceniile ei, de un fel sau de altul, finnd uneori siliti sa o petrecem in cantecul, in libertatile sau stransorile ei, alteori fiind ea insasi obligata sa le exercite asupra noastra. Dar, peste toate, gandurile de bine si de prietenie raman si in tacerea lor, atunci cand sunt statornice si sincere, eventual evitand deranjul, izolarea, in cine stie ce fel reclamate.
Reveniti iar la intalnirea noastra, ma bucura manifestarea calda exprimata, in asa frumoase cuvinte si ganduri, despre copilaria noastra, cam departisoara, reimprospatata cu amintirile placute ale ei de alta data, din mediul frumos al trairilor de atunci, cu siguranta mai linistit, mai placut si firesc, fara griji, fara pandemii, cu toate zburdalniciile ei nevinovate, sub protectia datelor si traditilor frumoase de atunci. Asa se itrepatrund trairile din viata, pe scara celor trei dimensiuni ale timpului, cu gandurile intr-un trecut imaginativ, al asteptarilor unui viitor, asa cum va veni e peste noi si cum ni-l vom fauri, traind secvential si instantaneu prezentul, cu bunele si relele lui, cu lupta multorta de a-l face mai bun.
Pana la o noua intalnire virtuala, ma despart de prietnul meu bun cu cele mai frumoase ganduri si nadejdi bune, in respect si pretuire, cu urari de multa sanatate, in linistea si rabdarea Aniului, a Anilor, cu bucurii si sperante in asteptarre.
Cu calde si dragi imbratisari prietenesti, Gh. Barcan si ai lui!