Actualitate Calendarul zilei

Laurențiu Ulici – 74 (autor, Echim Vancea)

image_printPrinteaza

Laurenţiu Ulici – 74
(06.05.1943, Buzău-15.XI.2000, Părău, jud. Braşov)

Ne-am cunoscut în vremurile bune ale Festivalului Naţional de Poezie Sighetul Marmaţiei (devenit ulterior Internaţional) şi ne-am regăsit în vremurile bune ale Sighetului. Ne-am întâlnit la ceasuri de sărbătoare ale Ronei de Jos şi ne-am revăzut în minunate întâmplări culturale sighetene în care „am fost prins” de-a lungul anilor (1978-2005) şi cu largul său concurs… Suficiente motive pentru a marca, astăzi, 74 ani de la naştere (n. 6 mai 1943, Buzău) dar nu aşa cum aş fi vrut, ar fi vrut prietenii, într-un medalion literar (cu el de faţă) dedicat vieţii şi operei sale, prin antrenarea unor cunoscuţi şi necunoscuţi oameni de cultură sigheteni, cititori ai Bibliotecii Municipale, care astăzi îi poartă numai numele, cu deschiderea spre sertarul unei biografii deloc liniare, deloc simple…

Medalionul nu a mai poate avea loc nici în prezenţa sa şi nici în cadrul bibliotecii (!). Ne-a părăsit pe neaşteptate în preajma alegerilor parlamentare din anul 2000 (15 noiembrie, Părău/Braşov). Sărătura lacrimilor îmi umezeşte, încă şi astăzi când scriu aceste cuvinte, buzele! Eu sunt o persona ingrata pentru diriguitorii oficiali ai culturii sighetene şi nu numai (sic) iar Biblioteca Municipală „Laurenţiu Ulici” îşi aşteaptă noul sediu depozitată în mii de cutii (!?)

Nu am făcut din prietenia noastră stindard. Ea s-a derulat în discreţie şi respect reciproc.

Laurenţiu Ulici a fost mereu înconjurat de prieteni dar şi de neprieteni. Întrunea din plin însuşirile care să-l facă iubit, inclusiv de femei, de toţi cei care aveau privilegiul să vină în contact cu el. În acest punct mă simt dator şi ţin să fac o precizare: şi anume că printre cei câţiva prieteni adevăraţi ai lui Laurenţiu Ulici locul meu era unul mai modest. Era mai curând vorba de-o caldă, de-o pronunţată simpatie şi afecţiune… reciprocă şi, în fapt, de unele gesturi prieteneşti, care sunt totuşi altceva decât ceea ce s-ar putea numi „o prietenie la cataramă”.

Avea un mod particular de a privi în timp, în oameni. Niciodată cu mânie, ci cu simpatie, cu înţelegere, dincolo de tonul său ironic uneori… Un om delicat, incapabil de răutăţi. Deşi unii nu s-au sfiit a-i fi împotrivă.

„Ritualul literar” al relaţiei noastre a fost, cred, unul… special, mai mult o alergare, a mea, în cerc ca posibil rezultat al oboselii pe propria-mi „insulă” (numesc aici propriu-mi scris!) pentru ca speranţa să nu contrazică luciditatea şi să nu se transforme în iluzie! Nu de alta dar avem mereu obiceiul de a-i găsi totdeauna vinovaţi pe ceilalţi de răul ce ni se întâmplă, refuzând mereu „să ieşim din starea de iluzie şi să ne tragem – vorba poetului – realitatea pe piept ca pe o cămaşă”…

Laurenţiu Ulici a scris şi… poezie. A debutat în revista Luceafărul (1959). A debutat editorial cu volumul de eseuri Recurs (1971). Şi-a tipărit apoi versurile, cronicile literare şi studiile sub pseudonime precum: Laurenţiu Buga, Al. Rona, Mircea Moga, I. Gorescu. Odată mi-a mărturisit că a şi publicat un volum de poezie sub pseudonim şi că, mai ales, că l-a şi comentat la rubrica sa Prima verba din revista România literară şi că l-a inclus într-unul din volumele I-IV cu acelaşi titlu apărute între 1974 şi 2004 (vol. IV a apărut postum), şi că dacă „îl descopăr” îmi oferă… o ladă de whisky de cea mai bună calitate! Nu am reuşit nici până în ziua de astăzi! Astăzi mă mulţumesc să transcriu un autograf pe care mi l-a dat pe una din cărţile sale (O mie şi una de poezii româneşti): „Lui Echim Vancea, prietenului – ca să nu se schimbe, poetului – ca să rămână prietenia lui Laurenţiu Ulici. 2000. Sighet.”

Tot atât de mult pe cât este critic al literaturii, Laurenţiu Ulici a fost un constructor, un arhitect exemplar care se mişca dezinvolt şi în perfectă cunoştinţă de cauză prin întreg spaţiul istoric al culturii, al spiritualităţii româneşti şi universale „sfidând blazarea şi neîncrederea scepticilor”. „Spirit generos şi dinamic, inventiv, dar şi fantast, animat de un luminos «paşoptism» eliadesc”, Laurenţiu Ulici s-a dedicat „unor proiecte mari şi ambiţioase”, literare („un perete de bibliotecă”) şi instituţionale (biblioteci naţionale), puse în slujba CĂRŢII „cu angajarea într-o muncă obstinată, de severă disciplină a cercetării, care să contrazică pesimismul comod, obsedat de veşnica neisprăvire a unor ziduri”, altele puse în slujba scriitorilor, al căror preşedinte a fost din 1995 (între 1992-1994 a fost vicepreşedinte al USR). Pe unele le-a finalizat (Nobel contra Nobel, 1988, Editura „Cartea românească”; 1998, Editura „DuStyle”; O mie şi una de poezii româneşti, 1997, Editura „DuStyle”, 10 volume!), pe altele le-a început „interzisă” fiindu-le finalizarea din cauza sfârşitului atât de neaşteptat şi tot pe atât de nedrept (Literatura română contemporană. I. Promoţia ‘70,1995, Editura „Eminescu”). Dintre proiectele sale „instituţionale” doar o propunere de-a sa din 1990 s-a concretizat: Biblioteca Naţională de Poezie „Mihai Eminescu” (inaugurată la 15 iunie 2000) din cadrul Memorialului Ipoteşti – Centrul Naţional de Studii „Mihai Eminescu” şi care din cele peste 40.000 de volume de poezie aproape 15.000 (toate cu autografele autorilor) sunt donaţia lui Laurenţiu Ulici. În prelungirea acestei iniţiative Laurenţiu Ulici a mai propus (în acelaşi an) înfiinţarea în cadrul Complexului muzeal „Liviu Rebreanu” a unei Biblioteci naţionale de proză, o Bibliotecă naţională de critică şi eseistică „în Fălticenii lui Eugen Lovinescu” şi o Bibliotecă naţională de dramaturgie „în Ploieştii lui Caragiale”, o Bibliotecă a traducerilor din literatura română în limbile lumii (şi elaborarea în cadrul acesteia a unei bibliografii, „cât de cât acoperitoare”, a acestora) şi o alta a traducerilor din literatura universală în limba română, creându-se astfel acele „instituţii de cultură unde spiritul de conservare a memorie unor mari scriitori, specific unui muzeu memorial, ar face casă bună cu spiritul de scotocire înnoitoare propriu activităţii intelectuale de cercetare, studiere şi interpretare a literaturii” româneşti şi universale şi, nu în ultimul rând crearea unei instituţii Bibliografia naţională (!) pentru că „din pricina dificultăţilor pe care le comportă, Bibliografia Naţională nu poate cădea, ca temă de cercetare”, în competenţa uneia sau alteia dintre instituţiile culturale existente (Biblioteca Naţională, Biblioteca Academiei Muzeul Literaturii etc.) „ci trebuie să fie ea însăşi o instituţie (subl. n.), organizată pe departamente şi secţiuni” şi să fie subvenţionată de stat…

Cuvintele, oricât de multe şi emoţionante sau pline de admiraţie, nu pot arăta dragostea şi preţuirea de care s-au bucurat Maramureşul, locurile şi oamenii lui (de la oamenii simpli la scriitorii de aici) din partea lui Laurenţiu Ulici. Apoi Festivalul Internaţional de Poezie „Europa Kilometrul 0”, l-a avut peste un sfert de secol preşedinte pe Laurenţiu Ulici, „la puţini ani de la prima ediţie (din 1978, n.n.) şi pe tot parcursul anilor ‘80, era considerat în mediile literare ca singurul care se înverşuna întru evitarea oricărui compromis cu ideologia politică a vremii.” Aici la Sighetu Marmaţiei în cadrul Festivalului s-au afirmat cele mai promiţătoare voci lirice tinere din intervalul 1978-2000 şi, tot aici, au răsunat cele mai semnificative nume ale poeziei româneşti contemporane intrând, astfel, „în orizontul de aşteptare al debutanţilor şi în cel de interes al consacraţilor”. Şi numai numele celor care s-au afirmat sau au onorat cu prezenţa manifestările literare de la Sighetu Marmaţiei, Vadu Izei, Valea Stejarului, Deseşti, Hărniceşti, Săpânţa, Ieud, Petrova şi ar fi suficiente ca să umple mai multe pagini… Un argument convingător ce atestă „capacitatea poeziei de a fi peste vremi”.

Din toate acestea, dacă acceptăm ca adevărată aserţiunea conform căreia „dacă dragoste nu e nimic nu e”, atunci în tot ceea ce am scris până aici nu încape un „totuşi” sau un „dar” dubitative.

Proiecte! Idealuri! Iluzii!

Nu cred că o plecare definitivă dintre noi a cuiva, fie el apropiat sau necunoscut, poate avea ceva măreţ în ea, cu toată speranţa unei lumi viitoare, dar nici nu cred că e măsura trecerii noastre pe pământ, că ea dispune şi impune limite trăirii noastre. În destule situaţii, iar cea a scriitorului e printre acestea, există o viaţă posmortem. Scriitorul rămâne, prin scrisul său, în dialog cu timpul de dincolo de timpul său. Mai ales atunci când a avut ceva de spus care să treacă vămile pustiei. Laurenţiu Ulici rămâne să stea de vorbă cu noi. Laurenţiu Ulici stă de vorbă cu noi. Eu însumi voi căuta în cotloanele memoriei o temă de discuţie pe care am purtat-o, un text pe care nu am îndrăznit să i-l arăt. Pentru că Laurenţiu Ulici a rămas în dialog cu noi, cu mine.

Trecerea anilor peste cetatea cărţii (vai atât de fragilă!) din oraşul de pe „apa de graniţă” a trecut nu cu bătăi festive de gong, ci cu bateri şoptite ale inimii. A fost un ritual testamentar prin care ne-am legat, cu strigare de jurământ pentru cei de astăzi, dar şi de cei ce vor veni după noi, de un proiect: Laurenţiu Ulici. Un proiect pe care nu ni l-am putut închipui, dară-mi-te preciza atât de neaşteptat! Explorarea memoriei şi a patrimoniului spiritual lăsate de Laurenţiu Ulici la doar nivelul unor evocări  encomiastice (şi acelea făcute doar atunci când ne aducem aminte!) mi s-a părut mult prea puţin şi am decis că pentru a nu lăsa să cadă vălul uitării acolo unde rutina şi comoditatea ameninţă să semene confuzie să dăm o altă „viaţă” Bibliotecii municipale din Sighetu Marmaţiei alăturându-i numele lui Laurenţiu Ulici, personalitate cu drepturi depline în a ocupa prim-planul conştiinţei spirituale publice sighetene şi prin Hotărârea nr. 4/14.02.2001 a Consiliului Judeţean Maramureş se „aprobă atribuirea numelui scriitorului Laurenţiu Ulici Bibliotecii Municipale Sighetul Marmaţiei”…

… şi încă prezenţa prin absenţă cum ar fi spus el, ne lasă pradă disperării că trăim în Mitică şi visăm în Eminescu şi ne lasă cu povara de a nu putea rezolva nicidecum problema… Suntem, iată, în al şasesprezecelea an de când Laurenţiu Ulici colindă probabil prin Câmpiile Elizee…

„Anume gând ne rupe uneori/ Bogat în ploi cu urme de pământ/ Cântecul uitat de-atâtea ori/ De câte ori ne cheamă-un dor de vânt…/ mi se pare a fi invitaţia adresată nouă cândva de către Laurenţiu Ulici întru a ne alătura preţuirii „neuitării”.

Purtând în fiinţa sa un neostoit dor al apartenenţei sale maramureşene (dinspre tată) a devenit pentru noi, maramureşenii, un simbol peren. Am stat împreună gând după gând şi ceas după ceas de foarte multe ori de-a lungul câtorva decenii, fie ca preşedinte al juriului Festivalului de Poezie de la Sighetu Marmaţiei – oraş preţuit de către el nespus de mult – ori cu multe alte prilejuri, întru grijă ca vorba încrustată prin condei să aibă greutate de eveniment şi aromă de hronic într-o lume încătuşată de o realitate din ce în ce mai imperfectă, faţă de care manifesta un neiertător spirit de observaţie şi simţ critic.

„Viaţa – spunea Emil Cioran – căreia îi lipseşte până şi umbra unui argument, nu e la fel ca moartea care, în schimb, este prea exactă, toate demonstraţiile fiindu-i de partea ei”, o fărâmă de tragism abstract, o „viziune” asupra lui „azi” şi a lui „aici” indiferentă la orice „acolo” sau „întotdeauna” încărcată de neîmpăcare şi răbdătoare în a aştepta nu un „altceva” ci un „altfel” al zilei de lângă noi atunci când „Ora cade – abrupt până la nume/ Pe un trup cândva dogoritor/ Roiuri de uitări uitate-anume/ Te deplâng în frigul unui cor/ Umbra fără trup mai are-un drum/ Vântul cade negru ca un fum…”.

Echim VANCEA

oferta-wise

Adaugă comentariu

Click aici pentru a comenta

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

oferta-wise