A doua arestare
O parte dintre membrii „lotului Vișovan” (primul lot de deținuți politici maramureșeni, majoritatea elevi ai Liceului „Dragoș-Vodă” din Sighetu Marmaţiei), după executarea primei condamnări au fost din nou arestaţi în 1958, de această dată pe baza unor acuzaţii complet inventate. În toată ţara aveau loc arestări, sub pretexte care de care mai fanteziste. Toţi opozanţii reali, potenţiali sau imaginari ai regimului comunist trebuiau anihilaţi; Securitatea încerca să împiedice o evoluţie asemănătoare celei din Ungaria din 1956.
Dintre tinerii maramureşeni, o parte reuşiseră, în cei câţiva ani de libertate, să-şi întemeieze o familie. Arestarea şi condamnarea soţilor a însemnat pentru tinerele soţii şi pentru micuţii copilaşi un calvar greu de imaginat. Pe lânga şocul psihologic şi durerea sufletească, au urmat percheziţiile şi şicanele Securităţii, necazuri la locul de muncă, marginalizarea socială, greutăţile materiale duse la limită, batjocură şi umiliri la tot pasul. Alături de sângele soţilor, lacrimile soţiilor şi copiilor au curs pe altarul de jertfă al neamului românesc….
În cazul elevilor sigheteni care trecuseră deja printr-o primă detenție, Securitatea a speculat faptul că unii dintre ei lucraseră în Leordina în perioada 1955-1958. Cu siguranță era un început de „reoganizare”, care punea în pericol stabilitatea regimului comunist. Doar ei fuseseră foarte solidari și în închisoare, nu-i așa? și refuzaseră orice formă de reeducare. Unii din ei chiar se întâlniseră și cu Aurel Vișovan în cele două săptămâni în care acesta fusese liber în 1957. Deci, se leagă lucrurile…
Florica Dunca, o credință statornică
Soția lui Vasile Dunca (născut la Ieud, 9 ani de închisoare) relatează pe scurt prigoana pe care a îndurat-o:
„Familia mea a avut de suferit mult din cauza comuniştilor încă înainte de a-l cunoaşte pe viitorul soţ, Vasile Dunca. Locuiam lângă Carei, în satul Dindeşti şi autorităţile au considerat că aveam prea mult pământ aşa că în 1949 ne-au deportat cu forţa confiscându-ne tot: casa, terenurile, animalele… Ne-am stabilit cu mari greutăţi la Gherla unde am avut domiciliu obligatoriu. Trebuia să ne prezentăm la Miliţie o dată pe lună. Părinţii mei au suferit foarte mult, dar şi noi copiii am simţit din plin sărăcia şi umilinţele. Statutul meu politic a făcut să fiu exmatriculată din liceu şi de-abia mai târziu, cu greu am putut să-mi continui studiile.
În 1957 m-am căsătorit cu Vasile şi am locuit în Maramureş, în comuna Leordina, la circa 50 de km de Sighet, unde am găsit post de contabilă la o cantină. În anul următor ni s-a născut fetiţa, Sanda. În 1958 atmosfera politică s-a înrăutăţit şi mai mult. Cei care mai fuseseră închişi erau din nou persecutaţi. Au început să aresteze și dintre foștii elevi de la Sighet. Faptul că mai mulți dintre ei lucraseră în Leordina după eliberarea din prima detenție era folosit de Securitate ca dovadă de „reorganizare”!? Soţul meu a fost dat afară din serviciu, apoi reangajat la Vişeu şi făcea naveta zilnic. Acolo la Vişeu l-au arestat în octombrie 1958, apoi 2 securişti au venit la noi acasă la miezul nopţii, au percheziţionat, au luat poze, scrisori, cărţi… Nu l-am mai văzut până la proces… Fetiţa noastră avea 9 luni…
Viaţa mea a devenit foarte grea. După câteva luni fetiţa mi s-a îmbolnăvit şi am internat-o în spital la Gherla unde putea fi îngrijită de mama mea. Alergam între Vişeu – unde aveam serviciul, Gherla – unde era fetiţa bolnavă şi Baia Mare – unde se derula procesul soţului meu. N-am mai făcut faţă şi m-au dat afară din serviciu.Ţin minte cum în zilele procesului umblam prin Baia Mare, ca o umbră, cu fetiţa în braţe. Mulţumesc lui Dumnezeu că m-a ajutat, numai El ştie prin câte am trecut. Soţul meu s-a întors acasă în 1963 şi astfel familia s-a reîntregit şi am reuşit să depăşim toate greutăţile.” (mărturia doamnei Florica Dunca, în lucrarea Maramureșul în lupta anticomunistă, 2012, coordonată de subsemnatul)
Am cunoscut-o bine pe doamna Florica Dunca și am avut ocazia să o vizitez de multe ori în ultimii ani de viață (pe soțul ei l-am văzut o singură dată în 1990, anul plecării la Domnul, tatăl meu mi l-a prezentat ). Un suflet de mare credință, liturghia și rugăciunea erau viața dânsei – era prezentă zilnic la biserica greco-catolică din Sighet – alături de bucuria adusă de nepoți și strănepoți… Iar când ne aminteam de demult, de Crucea celor dragi ai noștri, de fiecare dată îi dădeau lacrimile… În unire cu Domnul!
Preot prof. Marius Vișovan
Adaugă comentariu