Actualitate Cultură Diaspora

În Lumea Contrastelor (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

image_printPrinteaza
prof. Gheorghe Bărcan

* S-ar putea spune că lumea e construită mai ales din contraste, care se manifestă, oarecum, peste tot. În contrastele legate direct de viață, avem mereu prezente în existența ei: binele și răul, frumosul și urâtul, iubirea și ura, hărnicia și lenevia, bogăția și sărăcia, inteligența și prostia, libertatea și întemnițarea ei, Legea și Fărădelegea, virusul care ucide și vaccinul care îl ucide și atâtea altele. În unele, o parte este în favoarea vieții, iar cealaltă în disconfortul ei, în fiecare dintre acestea manifestându-se lupta pentru întâietate sau pentru univocitate absolută a uneia, ceea ce este foarte greu de obținut și, chiar dacă se realizează, de moment, partea care pierde regenerează, pentru că există sămânța ambelor părți, viabilă și, oricare dacă „moare”, putând „regenera”, amândouă fiind cuprinse în structura existenței, în parcurgerea ei, cât este ea și pot dispărea, ambele, numai odată cu ea, cu viața. Sunt unele ce nu-și au dezvoltarea în ființa umană, dar care i se alătură și sunt căutate sau respinse, cu satisfacție sau în disconfort; de exemplu, contrastul dintre coloritul florilor, între diferitele nuanțe de culori în pictură, acela ce armonizează atât de bine costumațiile așa de frumoase, maramureșene, albul și negrul sau albastru, în scris, dar care pot avea și alte inerpretări: curat și murdar, drept și nedrept, speranță ș.a.

* În temnițele și detențiile comuniste, cu toate atributele lor, cu multiplele forme de chinuire, de o cruzime ce depășește imaginațiile umane, a unei enorme mase de oameni, din care șiruri multe si pline au fost desprinși și au luat drumul subteran spre veșnicie, în saturația suferințelor acestora și bucuriei demente a torționarilor. Contrastul acestei vieți cu aceea de „libertate”, așa cum a fost ea atunci, este enormă, într-o discriminare cumplită. Drumul spre acele locații de distrugere umană, înfiorătoare, se făcea printr-o poartă sinistră, cu mult mai multe intrări decât ieșiri, plusul rămas pe acolo fiind „hrana” diabolicelor ființe ce le administrau. Cele petrecute în acele spații ale suferințelor, nu pot fi redate în intimitatea, esența și cursivitatea lor, nici de cei ce le-au îndurat, chiar și atunci când aceștia au o calitate deosebită în a reda evenimente, acțiuni, fenomene. Ele rămân acolo unde s-au petrecut, iar în locul și plinătatea lor mai departe mergând ecourile, care fac diferența între cele două situații, ca între o durere greu simțită, trăită și vaierul ei ce se aude, ca o reverberație, până departe, în timp. Prin acele locuri, cele 3 dimensiuni terestre îți erau restricționate de strânsoarea celulei ce te „găzduia”, iar pe spațiile muncilor de exterminare doar una nu-ți putea fi suprimată, cea spre „Înălțime”, Cerurile fiind mereu prezente cu proscrișii, pe oriunde se aflau.

De aceea, scăpând și trecând de acea sinistră poartă, parcă îți venea să te învârți puțin în loc, precum o sălbăticiune, când o eliberezi din cușca ei, luând apoi o direcție și „fugind” spre a te depărta de colivia ce te-a ținut atâta, la așa mare greu. Te uiți în jur, dacă nu vin totuși după tine acele ființe apocaliptice, care-ți vor rămâne, obsesiv, mult timp în amintiri. Contrastul între cele două stări se manifestă sub multe aspecte și le putem acoperi pe toate, spunând că Legea și Fărădelegea se substituiau una alteia, într-o largă desfășurare.

* Îmi vine în minte prima zi de ieșire din detențiile celulare, cu restrângerile dimensiunilor spațiale, în variate realități, unele mai demonice ca altele. După o noapte de călătorie cu trenul „fantomă”, în mers prioritar, fără opriri, înghesuiți ca sardelele în vagoanele de marfă, care aveau o mică deschidere, cu gratii (?) în partea de sus, am străbătut Câmpia Bărăganului în toată lungimea ei, într-o căldură sufocantă și aproape asfixiați. Ajungând în zona Canalului, garnitura se oprea din când în când, pentru a descărca la „vrac” osândiții, vii și morți la un loc, în lagărele muncilor de exterminare, deschise pe acele spații dobrogene. Ultima oprire, la Capul Midia, unde ocupanții ultimelor 3 vagoane, printre care eram și eu, urmau să-și îndure chinurile și suferințele, sub teroarea criminalului Borcea. Am fost cu repeziciune îmbrânciți de securiști, de pe malul stâncos, udat de valurile spumoase ale Mării, spre platoul mai de jos, din spate, unde ne aștepta, „cu drag”, lagărul de muncă, Capul Midia, o citadelă a gulagului românesc.

Cu repeziciune am fost repartizați pe barăci, ni s-a înmânat gamela și lingura și, cu o viteză uluitoare, ni s-a servit „un dejun” rapid și am fost încadrați provizoriu într-o brigadă, pentru o zi plină de muncă, într-o „ecluză”. Foarte obosit de drumul lung, de nesomn și foame, de toate suferințele îndurate, cu afecțiuni pulmonare grave ce nu mi-au fost comunicate, am început munca brută în ecluză, într-o frenezie uluitoare. Așa decurgea munca pe acolo, una apocaliptică, în praf, fum și detonări, cu înjurături și „îndemnuri” bine simțite. Abia ne târam spre ieșire, în final, pe o scăriță săpată oblic în peretele ecluzei, cu o bordură din rude de lemn pe margine; fără acestea, eu mă prăbușeam în gol, de oboseală, de nesomn și boala. În capul scării ne aștepta adjunctul coloniei, Bogdan, care-i plesnea cu biciul peste spatele gol, cu care-și mâna căluțul ce-l plimba cu caleașca, în urma căreia picături de sânge, mărgăritare roșii, cădeau pe solul care le absorbea cu o lăcomie însetată. Urgia și greutatea muncii, sălbăticia tratamentului aplicat de torționari, în aceste săpături ale pământului, cu multe mii de morți rămași în adâncurile lor, peste care trec apele „Magistralei Albastre”, din adâncuri până la suprafață, nu se poate exprima în plinătatea ei și-i rămâne consacrată întreaga netrebnicie, prin expresia: „fără cuvinte”.

La peste 64 de ani, în turnura ce a luat-o viața, regimul de teroare comunistă fiind destrămat, formal, am fost pus în situația de a zbura peste țări, mări și oceane, în State, la fiica noastră, de unde, plecând într-o excursie în Arizona, am vizitat „Marele Canion”; o minune a lumii, mai exact, una din cele șapte minuni ale ei. Râul Colorado a produs o erodare a solului, la o adâncime de 1600 m, în aproximativ 17 milioane de ani și se mai vede și acuma un firicel albastru jos, în adâncuri, cu aceeași răbdătoare activitate. Am intrat prin mai multe „ferestre”, privind spre malurile consolidate ale acestei uriașe săpături, cu pereți sculptați în variate forme și culori, cu acei stâlpi masivi, mai rezistenți, crescuți parcă din adâncul abisului, într-o arhitectură de o frumusețe de nedescris. Am rămas prin împrejurimi două zile și rămân la concluzia unanim recunoscută, că această minune nu o poți relata în strălucirea și forma ei fenomenale, în atmosfera ei, rămânându-i consacrată expresia: „fără cuvinte”.

Dar și comparația între urâțenia acelor două săpături: săpături-ecluze, adânci, acele morminte masive umane, la grămada, create până la exterminarea victimelor, impuse de vietăți umanoide criminale și uriașa muncă rodnică a acelui fluviu, Colorado, care, răbdător, în milioane de ani, a creat acea adâncă și largă săpătură, de o extraordinară frumusețe, o minune a pământului, o creație a naturii înseși, rămâne tot: „fără cuvinte”, dar într-un contrast total. Contrastele între cele două stări, le înglobează pe cele dintre moarte și viață.

* Am adăpostit un fugar, un urmărit al securității, legat de Decretul de desființare a cultului greco-catolic, spunea el, pe care l-am protejat și tăinuit, în casă la noi, 3 ani, o lună și o săptămână, cu toate cele necesare, în posibilitățile vremii, cu mari greutăți, pericole, îndurări grele și sacrificii, până când nu s-a mai putut. El a ajuns la noi printr-o păcăleală, un fel de înșelăciune a cuiva, pentru a scăpa de el. Dar n-a mai plecat, de teama prinderii lui și a prigoanei, cu cine știe ce final, iar problema predării, a denunțului de către noi era exclusă, nu se punea. Acesta manifesta o pronunțată spiritualitate și mergea des la preotul greco- catolic din vecinătatea noastră, care a refuzat îmbrățișarea noului cult și venea și dânsul pe la el, pentru cele spirituale. Dar casa acestuia era în supraveghere și dânsul lăsat ca momeală până la arestare, după cum mi-a spus preotul.

A descins securitatea la noi și la preot, o „păcăleală de vineri, întâi aprilie” 1949, la orele 01 din noapte. Fugarul era în casă, într-un adăpost construit de acesta inginerește, dar nu l-au gasit și credeau că-l vor gasi la preot; dar acolo au dat peste 3 studenți, înarmați; 2 au sărit pe geam cu arma în mână, cu îmbrăcăminte ușoară. Milițienii, în paza pe afară, speriați, au tras târziu și imprecis și i-au scăpat; pe al treilea l-au prins și a petrecut grele suferințe, fiind puternic mutilat. Au venit să prindă 4 bandiți și au plecat cu unul singur. Inginerul a rămas în continuare la noi, fără a-și da ghes cu plecatul, tăinuit și protejat la noi în continuare și, începând cu acea dată, am fost urmăriți la fel, eu și tatăl meu. Am mai umblat pe dealuri, mai în adăpost acasă, unde ne-am stabilizat. Nici prin gand nu le-a trecut la securiști că am putea fi „dosiți” într-o casa în supraveghere, judecată pe care ne bazam și noi. După peste 3 ani de ascundere și protejare la noi, l-a preluat aceeași persoana care l-a și adus și, cu multă grijă, l-a predat părinților lui, stând ascuns acolo precum la noi; au urmat apoi arestarea, detenția, eliberarea, cu toate ale lor, petrecute în timp.

Eu și tata ne-am prezentat de îndată la Securitatea din Vișeu; tata a fost eliberat, cu condiția de a se înscrie în CAP, în formare atunci, fiind un agricultor de mare apreciere. Mie mi s-a propus „să-l ajung din urmă pe tatăl meu”, cu condiția să colaborez cu ei pentru a-l prinde pe Pașca, renumitul partizan maramureșean. A urmat primul meu refuz categoric de colaborator al securității, după care, înjurându-mă mi-au strigat: „ai să-ți petreci viața prin pușcării, banditule!”. A urmat detenția și m-am eliberat după 29 de luni, trecerea și petrecerea cărora le-am relatat. Îmi părea bine că am rămas singur, pentru că au fost implicate 5 familii în tot acest demers și nu știu dacă tata ar fi rezistat, pentru a tăinui totul, ferind pe mai mulți de arestări, probabil și de mai mult. Au condus securiștii anchetele, dar eu le-am dominat, de la un capăt la altul. Am dus tot greul singur, în beciuri cu întuneric beznă și șobolani, în celule înghețate, pe unde am contractat grave afecțiuni pulmomnare (pleurită, TBC pulmonar), muncile de exterminare de la Canal, unde abia mă târam, cu o greutate de 37 kg. Am salvat pe 7-8 persoane de detenție, pe unii cu viață și nimeni din cei implicați în caz nu a fost chemat să dea vreo declarație. Cercul s-a închis !

În urma exmatriculării din facultate, mă aflam la munca de jos, pe șantierul Brazi- Ploiești, muncitor necalificat. Elevul care altădată aducea mâncare banditului ascuns la noi, cei ai casei fiind pe câmp, împreună cu mine, la recoltări, era atunci șeful sectorului energetic de pe șantier. Mă bucuram când îl vedeam și mă gândeam că am și eu un mic merit în această devenire, pentru că am tăcut totul și l-am scăpat de închisoare sigură, cu mari jertfe; era student atunci și ajungea pe la Pitești, cu cine știe ce continuări. I-am făcut o vizită într-o seară (eu am fost cazat la o baracă pe șantier, apoi la o gazdă în comuna Brazi) și, pe neașteptate, soția lui îmi spune, răspicat, în față: „Tu și cei ca tine nu trebuiau lăsați să iasă afară de pe unde ați fost, chiar dacă vă mitraliau, pentru că ai fost și ai rămas dușman al țării!”… Ea îmi era străină și nu-mi cunoștea istoria, fiind purtătorul de cuvânt al soțului, care era și laș! Am rămas împietrit, simțeam că ochii au produs lacrimi, dar n-au curs pe obraz (!), vertical și mă sufocam. El credea, probabil, că am tăinuit atunci nu pe un „bandit”, ci pe bolșevicul de azi. Am plecat de acolo împleticindu-mă, cu rău la stomac. Cea mai inumană și grotească răsplătire pentru așa mare bine, cu un sacrificiu atât de greu, care putea fi total; bine că n-aveau permis de port-armă, cine știe…. Era contrastul murdar dintre viață și moarte, dintre ideologia comunistă, bolșevică și cea firească, umană. Era de-ajuns un simplu mulțumesc de pronunțat, care a fost însă substituit „ideologic”, cu acea cumplită „dojană”.

Și tu, Brutus?!

Demniățile, ca și micimile cele mai mici, se produc și mai pe jos.

Sau, cum spune o zicală maramureșeană: „Cui îi dai a si, îți dă a muri!”

Nici eroului principal n-ar merita să-i spun: „jos pălăria!” Decepția a fost ca la niște intersecții, unde în loc de strălucirea diamantină ce credeam că o să întâlnesc, am dat peste un ciob de sticlă, sau larva unui licurici!

Cu toate acestea, nimic nu scade meritul celor îndurate, ci îl întărește, rămânând mereu în ținuta ce mi-am format-o, indiferent de situații; au fost câțiva care au meritat sacrificiul, iar pentru ceilalți nu eram eu responsabil pentru devenirea lor, pentru influența bolșevismului, la care au aderat; se vede și de aici pericolul acestei ideologii, care nu face diferența între moarte și viață!!

prof. Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, USA

foto: Marian Nichifor

oferta-wise

4 Comentarii

Click aici pentru a comenta

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

  • Copleşitor… Ar mai fi: „Nu cerceta aceste legi…” (George Coşbuc), „Nu da, Doamne, omului câte poate duce!”, „Pe cine nu laşi să moară, nu te lasă să trăieşti.” Vă admir pentru curajul şi luciditatea rememorării. Remarcabilă ţinuta scriitoricească a mărturiilor.

  • La umbra bătrânilor castani din parcul central sighetean,la doi pași de soarele strălucitor,stau pe-o banca,citesc povestea de viata a domnului profesor,Gheorghe Bărcan si nu stiu ce sa comentez.Momentan sunt furat de scrierea dansului,de felul cum narează blând despre sălbăticia simțită in tinerete!Tinerete si bătrânețe,doua stări distincte in viata bunului meu prieten virtual,una plină de chinuri,restricții schingiuire fizică și psihica,pedepse si detenție si alta,acum la o varsta înaintată, petrecută în fericire si libertate in tara democrației!
    Romania si SUA doua tari care se deosebesc mult,una cu o pseudo-democratie si cealalta cu democratie autentică,tari a caror fluvii au săpat adânc canale in trăirile si gândirea domnului profesor!Romania i-a adus multa tristețe,America numai bucurii si fericire.In scrierile dansului,nu poate sa nu spuna macar doua-trei cuvinte despre persecuția din tinerețe,o spune blând,ca o lecție de invatat pentru posteritate,ca un semnal de alarmă,ca pericolul este la doi pași,iar noi trebuie să tragem concluzii din privațiunile care le-a suferit pentru o cauză nobilă,pentru care multi o gandeau in trecut,dar nu aveau curajul s-o spuna sau demnitatea sa-si apere țelul si colegii de suferință!Privatiune si libertate,ambele au fost trăite de domnul profesor,prin ambele a trecut cu fruntea sus,caracterul nu l-a trădat,omul cu o educație aleasă a știut întotdeauna cum sa treaca peste greutăți,nemplicand pe nimeni si nimic pentru ași ușura suferinta!
    Astăzi trebuie sa-i fim recunoscători,oameni ca dansul a ținut Tara in picioare,salvand-o de la pierzanie!Povestea vieții domnului profesor,este un speciala,astăzi vorbește prin adevărurile trăite,adevăruri sumbre suferite în tinerețe si apoi in anii ,,rosii” ai comunismului!Ma bucur, ca astăzi simte gustul libertății,oare cati din colegii de suferință nu au mai apucat libertatea…multi si mare păcat!Tara a avut oameni adevărați,comunismul pe multi i-a distrus,domnul profesor,rămânând printre puținii care pot povesti adevărurile trăite si mare noroc avem,eroul multor povestiri,chiar este un adevărat,,EROU”,traieste si ne împărtășește din viata sa,care se poate caracteriza prin trăiri diferite,dar demne si fara pete in coneștiință,un om deosebit,caruia îi doresc multa sanatate si viata lunga,o merita ,ca are inca mult de recuperat!

  • Ma onoreaza atat de mult toate comentariile, incat imi vine sa le abordez pe rand, pe fiecare, cu o profunda multumire, dar si pe toate la un loc, pentru a aduna intensitatea multumirilor si a le transmite amplificat si tot n-ar fi deajuns, asa cum fac acuma, aici.
    Multumesc domnule M. Slujeru pentru deosebita apreciere, mai ales si sub aspect de exprimare. Mi-au placut mult scrierile lui W. Shakespeare, am vazut de mai multe ori filmul „Hamlet”, am citit tragedia I. Cezar de mai multe ori si am ramas impresionate de expresia : „Si tu, Brutus ?!”, cu ce a urmat, atunci cand acesta ii infigea primul pumnalul in spate, desi la crescut ca pe un copil si l-a facut conducator de osti. Pesonajele de acolo erau monumentale, fata de „pigmeii” din articol, dar evenimentul se aseamana, la dimensiunea cuvenita si de aceea l-am mentionat. Imi place f. mult cum este redata demnitatea si caracterul uman la scriitorii englezi, care spulbera ticalosiile intr-un mod specific, cu contur, accent si continut vulcanic, distrugator.
    Am vrut sa folosesc al treilea dicton mentionat de dumneavoastra, sau altul : „Facerea de bine se pedepseste”, dar l-am preferat pe cel redat, pentru ca exprima un concept mai vechi al maramuresanului de la tara, precum : „Lasa grijile, ca a si bine”, intr-o exprimare simpla, dar cu bogatie de intelesuri si profunda filozofie, curata, sanatoasa, pe care le-am si trait si le mai folosesc uneori; observ ca le folositi si dumneavoastra, precumpanitor in unele scrieri si este frumos.

    Multe multumiri, cu multa recunostinta,

    Gh. Barcan

    Domnule S. O. Luscalov, m-ai prins din nou intr-o imbratisare stransa, prietenesca, bine facatoare, exprimand si multe situatii gandite si nescrise, realizand astfel un tablou mai general. Am impresia ca ne-am gasi in aceeasi barca si vaslim pe un rau cu involburari si portiuni linistite, ca privim cele lasate in urma cu aceeasi apreciere, cu bucurie sau nemultumire pe cele ce le aduce prezentul si cu aceleasi interpretari de perspectiva. Ne straduim sa nu ni se rastoarne barca si trebuie sa avem tot timpul mare grija pentru a-i mentine echilibrul, stabilitatea, pe curentii buni, salvatori. Sa ai grija, sa nu lasi garda jos si sa te protejezi; nu lua in seama ineptiile unora. Cine stie, poate da Domnul sa ne intalnim odata, in mod real, peste aceasta cale virtuala.

    Te imbratisez cu aceeasi statornica si placuta prietenie

    Gh. Barcan

    Multumesc mult domnule Parinte Profesor M. Visovan, pentru frumoasa apreciere asupra celor mentionate in articiol. Nu mult, dar mult ! Concis, dar cu continut amplu, care tradeaza si spiritul de matematician, pe langa cel spiritual. Eu sunt demult pensionar si exersez vorbirea scrisa in extensie; timpul ma impinge la aceasta, de parca l-as amplifica, sau putina putere de concentrare, de sistematizare.

    Peste toate aceste consideratii,

    Va transmit tot respectul si inalta mea consideratie, pentru frumoasa si greaua misiune spirituala ce o aveti, in aceasta lume atat de tulbure, maligna,

    Gh. Barcan

oferta-wise