E o zi senină, rotundă, cu mult soare. Sunt bine dispusă, mergând pe stradă într-o zi ca oricare alta, banală, o zi oarecare. Zăresc aievea, la o distanță scurtă, o doamnă cu o pălărie, cu rochiță vaporoasă. E nașa! Nașa mea dragă și iubită! Dau să o strig, vreau să alerg spre ea, s-o îmbrățișez. Zâmbesc larg. E bine. O văd.
Noduri amare mă îneacă însă. Nu e ea. Nu e NAȘA. Nașa mea e moartă. Mă dezmeticesc și revin în realitatea crudă. Ea s-a dus. S-a dus la îngeri. Sufet bun și nobil. Nu e aici, pe pământ, dar e în mine. E în fiecare pălărie cu boruri largi pe care o întâlnesc pe stradă. E în sufletul meu de-a pururi. Dinții ei frumoși, albi, aliniați, încadrează un zâmbet bun. Mereu bun cu mine. Ființă solară pe care doar cei norocoși o au. Are o aură de înger blond, cârlionțat, ca heruvimii. Și niște mâini albe, pufoase, care mereu te înconjoară cu blândețe. E întotdeauna veselă, și îți confirmă că totul e bine, spunându-ți „e în regulă!”. Da, e în regulă, când mergi la nașa acasă, la masă, și spui imediat ce ai intrat pe ușă: „Mi-e foaaameee!!!”, chiar dacă mama te pișcă de mână… „nu-i civilizat să spui că ți-e foame!!!”. De ce nu e civilizat??? Suntem poftiți la masă, e duminică, casa nașei miroase a varză a la Cluj, cu carne, preferata mea…
Casa ei e deschisă, noi suntem așteptați la masă, mie mi-e foarte foame. De ce nu e în regulă să spui că ți-e foame?! Nașa mea bună zice că e în regulă. Știam. Și pășim în casa ei impecabilă, care mereu miroase a curat, a nou, a frumos, a cămin, cu masa îmbelșugată, cu toate mâncărurile preferate, cu Liu, cu nașul, cu oamenii mei dragi, lângă care e mereu veselie și voie bună. Clinchete de pahare, de farfurii, platouri aranjate, varza mea a la Cluj, gustul unic, de neegalat… sunt la nașa, e bine.
Jucăm remi, spiritele se încing, adulți în toată firea se înfierbântă, se supără, se acuză… „ai trișat…, nu, nu e corect!!! Țic (numele de alint al nașei), spune și tu… au trișat! Ei, lasă, zice nașul, că vă arăt eu vouă joc… am închis pe tablă!!! Ha! Ha! 500 puncte. Vedeți???Ați meritat-o! Cine-i campionul???” . Eu țin cu nașa, mereu țin cu nașa. O iubesc mult.
Dacă e vreme frumoasă, e neapărat ieșire la iarbă verde. Pregătirile sunt mereu confirmate telefonic… „Auzi, pui tu sarea? Roșiile? Eu aduc carne și cartofi… Da, da… pornim la 9”. Agitație frumoasă, masă câmpenească, salată în care-ți încingi pâinea și mânânci pe rupte. E cea mai bună mâncare, zeama de la salată, pâinea înmuiată, cu gust de iarbă și de Iza, cu mâini de spălătoreasă, cu părul ud, încâlcit, cu picioarele murdare de praful ce s-a lipit de tălpile ude, cu și mai multă iarbă, cu insecte zumzăind deasupra capului încins de un soare dogoritor. „E gata și carnea! Nu vă săturați cu salată!!!” De parcă m-aș putea sătura. De parcă nu aș aștepta carnea, ca un adevărat carnivor autoproclamat. „Dați-i ei cea mai bună bucată!” zâmbește nașa care-mi cunoaște patimile. Râsete, veselie, scăldat, soare, familie. A mea întreagă. Cu ei, nașa și nașul și Liu, pe lângă părinți și soră. Nașa e ca o mamă. E mama universală.
Miroase a brad și casa ei e învăluită în magie. Au un brad nemaivăzut, îmbrăcat în vată, fiecare ramură e ninsă, indiferent cât e de mică. Deci e adevărat. În casa ei chiar a nins. Pe toate crenguțele. Cadourile sunt multe, împachetate frumos, cu grijă, pentru toată lumea. E numai nașa mea, dar face cadouri și pentru sora mea, la fel ca pentru mine. Asta nu-i corect, gândesc eu. Nu-i corect deloc. E NUMAI nașa mea. Însă toți vor să mi-o fure. Sunt geloasă. Chiar nu e corect.
Simt Crăciunul. E așa cum trebuie. Cu bucurie, cu mulți oameni veseli, cu copii ce primesc cadouri de la Moș Crăciun, chiar dacă am descoperit că acesta e, de fapt, nașul deghizat. Eu l-am recunoscut după papuci. Și l-am tras de barbă. L-am deconspirat. Ha! E nașul! Mă supăr puțin, e drept, dar… sunt acasă la nașa așa că supărarea nu ține mult. Eu sunt cuminte doar și am spus sus și tare când am intrat în casă: „Nu mi-e foame!”. Și nașa a râs. Și m-a luat de umeri și m-a dus în bucătărie să-mi arate ce-i prin oale… „Ți-am făcut mâncarea preferată!” „Varză a la Cluj?”, întreb fericită. „Nu, nu-i varză, e friptură.” Aaaa… carne… e bine, carnea e preferata mea. Știe nașa. Și are sos bun, cu gustul ei.
Desfacem cadourile, suntem cu toții fericiți. Oare o să jucăm remi, mă intreb? Nu, nu jucăm, că e sărbătoare acum și mergem să colindăm la prieteni, la Laci și Mia și Săndița. Oameni frumoși, cu care mereu e o veselie fără seamăn. Au adulții glumele lor, dar râdem și noi deopotrivă.
E ziua mea acum și mi-astept musafirii. Mama țipă „A venit nașa! Deschide, că tu ești sărbătorita!” Deschid, cum să nu deschid… E nașa și Liu, cu cadouri. Pentru mine și pentru sora mea. Dar nu e și ziua ei, protestez. E doar ziua mea… nu-i corect! Dar e nașa… așa zice ea că trebuie. Și celălalt copil (soră-mea) să primească un cadou. Mai mic, ce-i drept, dar cadou. Nu e corect, oftez, dar dacă zice ea…
Nașa mea iubită m-a învăluit protector încă din momentul în care m-a încreștinat, m-a învăluit cu o lumină, având un efect asupra mea de care nici nu cred că a fost conștientă. M-a și cununat, la 22 de ani, învăluindu-mă în lumina de care eram acum deplin conștientă. „Caută-ți nași mai tineri, spunea, că eu nu voi trăi la nesfârșit.”„Nu vreau alți nași decât pe voi! Nu înțelegeți că voi sunteți nașii eterni, că tu ești NAȘA sufletului meu?”
Mi-a fost mereu alături și asta am simțit-o în cel mai crunt moment al existenței mele, când după o viață de om am ajuns pierdută și debusolată, singură cu un copil, cufundată într-un abis fără sfârșit, din care nu știam cum să ies, din care nu puteam să ies. Din care propria mea familie, care încerca din răsputeri, n-a știut cum să mă scoată. „Depresie severă sau profundă”. Nu mai știu cum suna diagnosticul pe care mi-l pusese o psihiatră.
Ajunsesem acolo, la psihiatră, în urma unui telefon primit de la nașa, care, cu o voce blândă, îmi cerea să ne vedem în oraș, la o cafea. În oraș cu nașa??? Nu ne văzusem în toată viața mea în oraș, la cafenea. Și totuși, mă aflam la o masă cu ea, ciudat, să povestim. „Știu ce vrei să-mi zici, te-a pus mama să mă suni”, protestam eu, simțindu-mă cumva încolțită… Cu cel mai blând glas, mi-a explicat că situația în care mă aflu eu, nu-i rușinoasă, că am suferit prea mult, că-i „în regulă” să simt că nu mai pot, că nu mai am nicio ieșire, dar că totul are o soluție. Glasul ei mă învăluia ca taina botezului, ca taina cununiei la care ea fusese lumina călăuzitoare… Glasul ei m-a scos la liman. Am urmat robotic tot ce-mi spusese ea să fac. Am făcut programări la psihiatru și psiholog, m-am dus, o umbră a ceea ce fusesem, la oameni care să mă ajute, m-am ridicat, am făcut pași mici, ghidată de vocea ei, care-mi telefona săptămânal să afle cum sunt, dacă mă țin de terapie. Totul era bine. Îmi spunea chiar ea că totul e „în regulă”.
De ea m-au legat cele mai vulnerabile stări. Mi-a fost alături atunci când mama a primit un diagnostic crunt, m-a ridicat, m-a susținut, m-a încurajat. M-a luat de mână pentru a merge la biserică, la maslu, o slujbă specială, unde ne rugam amândouă, în genunchi, pentru sănătatea mamei. Prima dată a fost o experiență pe care n-o pot defini. M-am cufundat atât de adânc în rugăciune, încât l-am simțit pe Dumnezeu ca nici o altă dată. Am știut că mama va fi bine. Îi datorez experiența asta ei, nașei eterne și irepetabile.
Însă Dumnezeul la care ne-am rugat amândouă, a hotărât s-o ia la El mult prea devreme. Totul s-a petrecut fulgerător, nepermițându-ne să ne pregătim sufletește. Nașa făcea planuri pentru a ne invita la masă, ca de atâtea sute de ori, noi eram bucuroase să fim împreună cu ea, cu Liu, cu Dia, sora mea, cu nepoții, cu toți cei dragi ai noștri, când vestea năucitoare că nașa nu mai e ne-a spulberat. Nu se poate, lumea asta nu poate exista fără ea… Cum? Cum? Că ea ne așteaptă… Mi-am înghițit durerea la catafalcul ei, privind-o pe Liu îndurerată, ca și când atunci aș fi aflat pentru prima oară că cineva o iubește mai mult decât mine. Priveam în transă parcă chipul ei iubit, aura ei blondă și creață, așteptam să-i văd ticul drag pe care-l urmărisem o viață întreagă, o mișcare comică a nasului și-a buzelor, tic pe care i-l măsurasem, numărasem adeseori în copilărie… „Nașa și-a mișat nasul de 30 de ori azi”, ziceam… Și mama-mi dădea peste gură „Nu-i frumos!” De ce nu-i frumos? La nașa totul e frumos!
Acum nu mai mișca nasul sau buzele și Liuța, cotropită de durere, alergând în urma sicriului, a țipat: „Mama!”. Mi s-a rupt sufletul atunci, și țipătul ei m-a făcut să-mi doresc s-o pot învălui în lumină, așa cum nașa m-a învăluit pe mine o viață întreagă.
E soare. E senin. E o zi perfectă, rotundă. Merg alene pe stradă și zăresc o pălărie cu boruri largi… Nașa! Nașa mea! Îmi curg lacrimile, însă zâmbesc. „E în regulă!”. Ea e cu mine mereu. Ea e lumină!
Oana Țînțaș
În viața fiecăruia dintre noi, apare la un moment-dat o ființă de lumină care ia diferite înfățișări. Eu le zic îngeri păzitori. Nu trebuie neapărat să le vedem aripile, intuiția e ceea ce ne atrage atenția asupra lor. Ei pot lua chipuri diferite, dar sunt trimiși sigur cu un rol în existența noastră
Sufletul tău sensibil, de artist, l-a identificat ca fiind ,,nașa”, care ți-a marcat copilăria și mai tîrziu maturitatea.
Faptul că azi, o pălărie cu boruri largi, cu un zuluf blond scăpat de sub ea îți fac să-ți tresalte inima, e semn că nu ești singură și că ești însoțită mereu de energiile bune ale „îngerului nașa” care-ți numără pașii și ți-i supraveghează mereu…
Va multumesc pentru căldura vorbelor. Mi-a luat foarte mult timp sa aștern pe hârtie ceea ce simt pentru Nașa mea, pentru că am simțit că nimic din ce aș putea spune nu i-ar face dreptate… Ea mă citea si iși dorea să scriu despre vremurile fericite pe care le-am trăit, însă n-am avut curaj să scriu. O iubesc enorm. Și voi vorbi despre ea mereu la timpul prezent, pentru ca există, e în mine. Și aș da orice să știu că îmi zâmbește, că i-a plăcut ce am scris…