Eu n-am trăit în comunism, n-am simțit frigul din apartamente și nu am stat la cozi în față la „Alimentara” din CIL. Nu știu cum este să trăiești cu frica aceea ce îți îngheață vocea. Dar am crescut cu poveștile bunicilor, mamei și a vecinilor de bloc. Acești oameni care au dus acea lume în spate ca pe o piatră grea, mare și pe care nu au abandonat-o nici azi.
Cu toate acestea, când ies în oraș sau merg în vizită la unele rude, aud acea propoziție absolut dureroasă: „ Pe vremea aia era mai bine”. Nu, frate. Nu era!
Doar că actualitatea, prezentul, a comis eroarea de a nu fi suficient de bună încât să-i convingă pe acești oameni că merită să privească înainte, nu înapoi.
Datele doar confirmă asta.
Sondajul INSCOP din iulie 2025 arată că 55.8% dintre români cred că regimul comunist „a fost mai degrabă bun”, iar 48.4% sunt convinși că „se trăia mai bine înainte de 1989”. Și, cel mai important este că nostalgia este semnificativ mai ridicată la persoanele peste 60 de ani și la cele cu educație primară. Da, fix acei oameni care sunt cel mai expuși dezamăgirilor economice, sociale și sanitare ale acestei vremi.
Nu e doar nostalgie. Cred că este o reacție firească a unor oameni care simt că sunt lăsați în urmă. Dar o comunitate nu-și permite să fie condusă de nostalgii. Ba din contră, are datoria să fie condusă de luciditate. Știți voi, ca să nu se mai repete!
Sighetul este un oraș cu memorie. Nu este prezentă doar în pereți, ziduri, străzi vechi sau în felul în care unii și alții își spun poveștile. Este și într-unul dintre cele mai puternice locuri de pe această hartă a memoriei, în Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței. Un spațiu sacru care, indiferent de cât de obișnuiți suntem cu acesta, ar trebui să ne lovească direct în plexul solar de fiecare dată când trecem pe lângă el sau îi călcăm pragul. Avem, la noi în oraș, un muzeu care spune pe de-a întregul povestea acestor ani întunecați. În toate celulele vezi nume de oameni, fotografii, simți moartea tăcută și durerea reală. Acolo este istoria scrisă fără poezie și fără figuri de stil romantice. Doar cu viața și cu prețul ei.
Și totuși, paradoxal, mulți trec pe lângă Memorial ca pe lângă o alta clădire din oraș. Când, de fapt, aceasta ar trebui să fie o busolă morală a orașului. Acest loc ne reamintește că s-au trăit vremuri grele, că frica n-a fost o metaforă și că libertatea nu a venit la ofertă. Și că acum, oricât ne-am plânge, viața este infinit mai bună decât atunci.
Memorialul nu este acolo ca să ne încarce cu pesimism, tristețe și alte sentimente negative. Este acolo ca să ne învețe luciditate. Este acolo ca să ne arate progresul, dar și prețul acestuia. Să ne reamintească faptul că evoluția nu se vede dacă privești doar la prezent, fără să ții cont de locul din care ai plecat. Și, cel mai important, că memoria nu se ignoră. În momentul în care ignori memoria, devii vulnerabil la aceleași iluzii și greșeli pe care istoria ți le-a arătat pe toți pereții celulelor din Memorial.
Poate că azi nu se mai simte greutatea Revoluției din ’89, mai ales pentru generațiile mai tinere. Pentru unii este doar o altă lecție într-un manual ori un alt documentar plictisitor. Dar pentru țara noastră a fost un moment în care, pentru prima oară în mult timp, oamenii au spus „ajunge”. Da, a fost haos și a curs sânge. Da, a fost extraordinar de multă confuzie. Dar, cel mai important, a fost curaj. Și acea ruptură care, cu greu și cu multe bâlbe, cu regres și cu lupte, a setat o direcție spre lumea în care trăim acum. O lume în care putem să vorbim liber, putem să alegem, să criticăm, să înjurăm, să călătorim, să sperăm. Revoluția n-a fost și nu este un decor și nici nostalgie. Revoluția a făcut posibilă libertatea de astăzi, cu bune și cu rele. Și exact de aceea nu trebuie să lăsăm ca direcția începută atunci (foarte greu!), să se piardă acum în extremism, radicalitate și intoleranțe. Nu ai cum să ai Memorialul la doi pași și, în același timp, să crezi povești care vor să te tragă înapoi spre aceleași tipare ale fricii și urii. N-ai cum să promovezi libertatea și, în același timp, să susții idei care o limitează, o îngustează.
Memoria nu este un lux cultural. Memoria este o formă de igienă socială și dacă nu o păstrezi curată, se infectează cu manipulări, nostalgii false și violență. Ajungi să crezi că stagnarea este normală, să tolerezi intoleranța și să crezi că ura este o reacție firească. Ajungi să confunzi liniștea cu regresul, iar gălăgia cu adevărul.
Exact asta se întâmplă și în orașele mici, cu ritm lent, în locurile unde oamenii se cunosc de o viață. Zvonurile circulă mai repede decât vântul, iar opiniile se formează din obișnuințe, nu din informații clare. În loc să vorbim despre proiecte, investiții, spitale, școli, fonduri europene, ajungem să ne blocăm în discuții despre „cine e gay”, „cine de unde vine”, „cine strică tradiția”. Și în tot acest timp, rămânem pe loc.
Pentru că, oricum ar suna, ura nu contruiește absolut nimic. N-o să aducă medici, nu repară drumuri, nu invită investitori și nu o să țină pe nimeni acasă. Dar consumă energia mentală a comunității și o slăbește. Putem mai mult de atât.
Responsabilitatea civică nu înseamnă să faci scandal sau activism de dragul postărilor, like-urilor de pe paginile de social media, sau să stai cu pancarte în stradă. Este ceva mult mai simplu, dar și greu în același timp. Înseamnă să fii atent, să întrebi, să verifici și să ceri claritate, să nu lași lucrurile șă se degradeze în fața ta fără să ai o reacție. Înseamnă să ai respect pentru locul în care trăiești.
Și dacă tot vorbim despre responsabilitate și respect, nu putem evita nici realitatea de la graniță.
Ucraina nu este un concept exotic. Este chiar vecinul nostru. Ușă în ușă. Și stabilitatea Ucrainei care, din punctul meu de vedere ar însemna integrarea sa în NATO și UE, este granița unei frontiere sigure, chiar regiuni stabile și a unei economii sănătoase. Un vecin stabil înseamnă predictibilitate, iar investitorilor le place predictibilitatea. Instabilitatea supune riscului și orice comunitate responsabilă trebuie să înțeleagă asta. Și toate aceste lucruri, memoria, responsabilitatea, luciditate și realitatea politică, se întâlesc în același punct: votul. Nu votul ca formalitate sau ca obligație, ci ca act de maturitate, de memorie. Ca gest prin care spui că știi de unde ai plecat și știi unde vrei să ajungi. Când pui ștampila, nu votezi doar prezentul, ci votezi toți anii în care ai tăi, strămoșii tăi, au tremurat în frig. Votezi toate libertățile furate și acele nume din celulele Memorialului. Votezi tot curajul din ‘89 și tot ce a fost câștigat greu și poate să fie pierdut ușor.
Nu există un vot perfect și nici un candidat perfect. Câteodată, nici nu ai varianta pe care ți-o doreai. Dar votul nu este despre perfecțiune, ci despre direcție. Țin minte că atunci când eram mai mic, am auzit exact comparația aceasta de la prietenii mei mai mari, că votul e ca atunci când pleci spre un loc important pentru tine și poate n-ai un autobuz direct. Dar alegi linia de autobuz care te duce cel mai aproape de destinația ta. Altfel, rămâi în stație sau, și mai rău, te urci într-un autobuz care merge fix în sens invers. Așa e și cu votul. Nu este despre cine îți place, ci despre cine te duce mai aproape de locul în care vrei să ajungi ca societate, comunitate, oraș, țară sau generație. Și dacă vrem ca Sighetul să se așeze frumos pe această hartă a viitorului, nu trebuie să lăsăm memoria să se erodeze prin manipulări sau să lăsăm trecutul să fie rescris de cei care vor un prezent slab. Viitorul nu se construiește pe frică, ură sau extremism. Libertatea pe care o avem azi nu este o moștenire, ci o datorie, și nici un oraș, generație sau om nu merge înainte cu ochii închiși.
Și la final, întrebarea din titlu rămâne. Nu ca reproș și nici ca ironie, dar ca un test simplu al judecății clare: Mă-ta știe cu cine votezi?
Adrian REDNIC
Musai trebe sa ma întorc „acasă” daca vreau ca Sighetul să arate ca Niagara on the Lake…;))
Gândire limpede și la obiect. Sighetul este pe drumul cel bun dacă găsim tineri ca tine să se implice si mai puțini tineri ca mine cu o mare viziune ;).
Mentalitatea sigheteanului e greu de schimbat și a romanului in general. Problema principală este ca s-a „îmbogățit” înainte de a căpăta înțelepciune. Si asta nu din cauza a ceea ce sighetenul este ci din cauza traumelor trăite care sunt moștenite din generație in generație.
Putem schimba absolut totul in jurul nostru dacă ne conștientizăm traumele si le tratam. Dar am fost programați sa fim eficienți si nu fericiți si deprogramarea mintală este greu de accesat.
Un adevărat lider conduce din iubire si compasiune pentru cei ce au încredere in el (ea). Un adevărat lider trebuie sa fie pregătit sa se facă de ras in comunitatea lui, să-și recunoască greșelile și reușitele la același nivel și numai o persoană care și-a vindecat toate rănile si traumele trecutului va fi capabil sa o facă. Un bărbat cu inimă de femeie… sau o femeie cu minte de bărbat..:))
Nu sămânța trebuie schimbată ca să avem o recoltă mai bună ci pământul in care plantam sămânța. Si asta se realizează prin a adauga îngrășământ cat de des până nu mai rămâne din cel vechi nici un pic.
„Bunatatea este limba pe care un surd o aude si un orb o poate vedea.” Mark Twain
Nu contează ce gândesc oamenii sau cum gândesc, in ce cred sau nu cred, ei simt intenția onestă a liderilor lor.
Keep faith !
Act with kindness.
Bunatatea nu are nevoie de simturica sa fie inteleasa. Ajunge direct unde trebuie. Nu cere aplauze, nu face zgomot, dar schimba tot ce atinge 🙂