Frontiere, frontiere. Noiembrie 1976, al doilea an de activitate în Maroc. La acel moment se simțea în oraș o agitație, grupuri mai mici sau mai mari de localnici se întâlneau și vorbeau mai tare, cu gesticulări. Am citit presa locala și ne dădeam seama că ceva se întâmplă.
Marocul, acest ținut vast, poziționat în partea de Nord- Vest a continentului african, cuprinde în interiorul său numeroase orașe de diferite mărimi și câteva cetăți imperiale, precum și extinse zone rurale. Regăsim astfel întinderea imensă a frontierei naturale, liniștite și sigure, reprezentată de Coasta Atlantică, cu lanțul superbelor ei plaje, asociată cu tot atât de splendida Coastă Mediteraneană, știrbită de două cetăți spaniole (Ceuta și Melilla ), mereu în dispute. Cu frontiera estică convențională către Algeria, unde Marocul se îngustează tot mai mult în partea de Sud, fiind și aici discuții privind Sahara Spaniolă, ca un tampon intre Maroc și Mauritania. Tocmai această parte sahariană a încins spiritele, marocanii revendicandu-o cu fermitate, ca și vecinii lor mauritanieni, din Sud.
Dacă am prezentat linia frontierelor, cu acel spațiu generator de conflict, nu pot să nu exprim câte ceva și despre cetățile prezente de-a lungul acestor frontiere mărginașe. Acestea, împreună, exprimă un medalion de toată frumusețea. Numeroasele orașe mărginașe apelor marine sau oceanice, cu plajele aurii atât de îmbietoare, existente într-un mediu exotic de basm, în lumininile limpezi ale dimineților ce anunță căldura zilei, ori cele crepusculare ale inserărilor, ce aștern liniștea peste tumultul ei, în aerul înmiresmat, cu miros de plajă și umiditatea nopților, un mediu în care te simțeai extrem de recofortant, plăcut.
Printre mulțimea porturilor ce se înșiră de-a lungul frontierei udate de ape, se afla la loc de frunte și portul Nador, în apropiere de Oujda și Melilla, o realizare integral românească: proiectare, ingineri, tehnicieni, muncitori români și utilaje românești și doar cimentul era din Maroc; a fost dat la cheie. Toate acestea, pe lângă multe altele, reprezintă faruri de bum economic, strategic, turistic și peisagistic.
Dar nu numai acestea fac din Maroc o perlă a Africii, ci și întinsele platouri și câmpii, orașe străbătute de râuri și oueduri, care, uneori, își seacă apele, cu ținuturi deșertice și multe oaze, situate în aceste zone. Toate împreună par a fi supravegheate din înălțimile lanțurilor de munți, unele cu vârfurile înălbite persistent: Rif, Moyen Atlas, Haut Atlas și Anti Atlas, cu piscuri de peste 4000 de metri, unice doar în Maroc, în Nordul Africii.
Ele se completează cu Marele Sud Saharian, cu „arborii săi de capră” și „populația albastră”, cu renumitele dune de nisip din Sud, Sud-Est, în apropierea localității Merzuga (erg. Chebbi).
În partea aceea de jos a țării a început conflictul, tărăboiul și care s-a soldat cu anexarea Saharei Spaniole, fără lupte, dar și cu un conflict sângeros, izolat, persistent, în acea zonă deșertică, între Maroc, Mauritania și Algeria, cu implicarea acelor formații numite „polisario”, aparținând unei așa numite Republici Arabe Democrate Sahariene (RASD).
Marșul Verde. La momentul amintit, pe străzile orașului s-a adunat mulțime mare de oameni, de toate vârstele, dar mai mulți tineri, care cu drapele și strigăte au umplut spațiile, bulevardele lui, urcau pe mașini, le răsturnau, chiar și pe ale lor, cerând răspicat: vrem Sahara Spaniolă !
Se comportau astfel, făceau exerciții de parcă aici era acea Sahară, obiectivul revendicat. Dându-ne seama de ce se putea întâmpla dacă ne prindeau în calea lor, toți cooperanții ce aveau copii la Misiune au plecat rapid și s-au întâlnit acolo cu mașinile, bot în bot, la poarta acesteia, pentru a-i lua de acolo și, pe ocolite, cu fereală, ocolind „șuvoiul”, am ajuns cu bine acasă, fiecare cu ai lui; ar fi putut fi periculos și riscantă întâlnirea acestora cu o mașină cu copii. Speram să nu intre și pe străzile noastre și să ne schilodească mașinile; nu s-a întâmplat.
M-a impresionat cumplit acel eveniment și a avut influență asupra unor decizii ce le-am luat ulterior. În acea mulțime am zărit unele personae cunoscute, pașnice și, dintr-o dată, cu o explozie și exprimare atât de agresive, temătoare. Am și făcut rezilierea contactului pentru anul IV, dar am revenit asupra deciziei, la intervenția Ambasadei, spunând că războiul e departe, în Sud, niște „antrenamente” militare. A trecut cu bine, doar cu acel mic impozit pe salar, în plus.
Până la urmă s-a adunat o mulțime de oameni din tot Regatul, tineri, femei cu copii de mână și chiar însărcinate, pentru a impresiona și în mod sigur cu mișcări coordonate de o gândire militară. Această „oaste” neînarmată, având un efectiv de cca 300.000 de oameni, a plecat spre Sud, să ocupe, să-și adjudece acele spații sahariene, foarte bogate în fosfați și în cine mai știe ce. Toți erau îmbrăcați în jilabale și la vedere nici măcar o bâtă nu apărea; era un semnal că nu atacă și că vor o ocupare a ce li se cuvine, împlinirea unei revendicări teritoriale. În mod sigur, cred, purtau pe sub jilabale și arme, mai ales cei mai tineri, cum ar fi fost și firesc, pentru că cine știe ce s-ar fi putut întâmpla la fața locului.
Spaniolii, afaceriștii, soldații și cei ce administrau zona s-au retras pașnic și nu s-a produs nici un incident. Marocanii au înființat acolo posturi ale armatei de frontieră, în toată zona; Mauritania, cu o armată mai dezorganizată, s-a abținut, aceștia salutând doar plecarea spaniolilor. Până la urmă, Marocul și-a luat partea din acea Sahară dinspre ocean, mai bogată, destul de lată și pe o lungime de 2.200 km și au separat-o cu un gard înalt de sârmă ghimpată, plantând mine de-a lungul ei, fiind cea mai mare suprafață minată față de oriunde (ulimele precizări de pe internet).
Algeria însă nu a fost mulțumită că nu a fost și ea chemată la înfruptare, mai ales că își dorea un culouar spre Atlantic în acea zonă îngustă, ocupată. Altfel, era obligată să transporte toate produsele din partea sudică spre Nord, terestru, spre porturile din Mediterană, cu multe greutăți și costuri mari. În aceste condiții, se făceau dese incursiuni printre păzitorii locurilor, mai ale prin așa numitele trupe „polisario”, până la urmă acestea transformandu-se într-o hărțuială continuă, cu victime și costuri de ambele părti, un mic război deșertic. Am constatat că ni s-a introdus și un mic impozit la salariu și nouă, pentru acest conflict saharian; pentru noi, și o stare de nesiguranță în zonă.
Un profesor român din Negrești, oșean, cooperant și el în Maroc în acea vreme, funcționând ca profesor de fizică-chimie la Taza, localitate mai spre Nord-Est față de Meknes, prieten foarte bun de-ai noștri, a scris o carte foarte plăcută și interesantă despre acest eveniment, cu titlul: „Marș Verde în Ramadan”, in1998, autor prof. Dumitru Mureșan. Așa s-a numit acest eveniment și a fost spre sfârșitul Ramadanului, o sărbătoare importantă, cu ajun ce dura o lună, în care nu se consuma nimic ziua, ci numai în noapte, trei mese. Ne-a onorat și pe noi cu un exemplar.
Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, Minnesota, USA
03.12.2021
Marșul in istoria si geografia Marocului, văzut de un român este interesant, aflăm multe informatii despre o tara africană putin cunoscuta de către noi!
Perioada de staționare a familiei Bărcan în interesul serviciului in aceasta tara este prolifica in informații,date, localizării orientative, obiceiuri, vecinătăți de hotare, caractere umane ale marocanilor, dorinta de-a isi recupera pe cale pașnică, porțiuni din teritoriu, pericolul unui război, dezamăgirea venită în urma lui! Ce este mai important, este faptul că domnul profesor nu uita că-i român si lauda priceperea specialiștilor noștri care au construit in Maroc, învingând condițiile grele, aducând faimă țării noastre, care totusi i-a fost ostilă într-o perioadă tulbure cand regimul comunist nou instalat, nu dădea doi bani pe viata romanilor!
Citind, învățăm istoria si geografia Marocului, aflăm despre conflicte, despre „Marșul verde” o acțiune curajoasă a tinerilor marocani, acțiune descrisă cu lux de amănunte, dar benefica pentru tara in care domnul profesor s-a stabilit pentru o perioadă determinată!
Nu stiam multe despre Maroc, acum am aflat si asta datorita talentului scriitoricesc al domnului Gheorghe Barcan, a memoriei sale de a reda real starea de fapt din această țară!
Felicitări, sa auzim numai de bine in noul an in care deja am intrat! La multi ani!
P.S.: La timpul potrivit nu am văzut articolul, dar nu este tarziu niciodată sa-l citesc si sa mai aflu ceva nou scris de dumneavoastră! Scrierile despre trecutul petrecut de dumneavoastră ma atrag mereu, sunt frumoase, din viata reala si detailate cu noutăți!