Medalion Literar – 70: MIRCEA PETEAN – poetul de pe Muntele Zilei!

Printeaza

Îmi amintesc că am fost acolo, acolo pe Muntele acela. Îmi amintesc și că acolo atunci pe Munte erau foarte multe vise, un fel de alcooluri de zmeură de-ți tăiau respirația, îţi sminteau cuvintele stârnindu-l și pe Dumnezeu până acolo încât El se lăsa plimbat umăr la umăr căindu-se de iubirea neiubită.

Nourii erau pândiți acolo de însăși Cuvântul ce sta lipit de pământ repezindu-se din când în când asupra foii albe cum albă era ziua aceea de februarie. Apoi cred că știu ce s-a întâmplat, deși multe s-au întâmplat pe Muntele și Ziua aceea. Și de atunci de fiecare dată a acelei zile a lunii februarie mă așez într-o stare de căință și recunoștință la adresa stăpânului acelei zile, Poetul și Editorul Mircea PETEAN, care mereu, în ciuda zăbavelor, rămâne mereu neafectat aproape de Dumnezeul Său liniștindu-ne inimile, înveselindu-ne și mai ales copleșindu-ne cu sinceritatea trăirilor sale așternute și ascunse în spatele Cuvântului.

Mircea Petean și-a luat asupra sa cu de neștirbită zăbavă ca prin cuvânt să zugrăvească viața în varietatea de culori calde sau agresive, pendulând între dragoste şi ură, bucurie şi necaz, speranţă şi frică, pace şi conflict, credinţă şi disperare, inima sa rămânând mereu aproape de Cuvânt și de cea care-i dă acestuia putere, Doamna sa ANA. În ciuda tuturor zăbavelor, Mircea Petean rămâne neafectat de fiecare dată întoarcându-se spre depozitul tuturor binecuvântărilor şi minunilor posibile, Cartea.

Scriitor contemporan reprezentativ, unul dintre reperele cele mai avansate pe linia modernismului liric românesc, frământat de nelinişti, ale căror întrebări se încumetă să le deslușească rosturile. Răspunsurile sale reuşesc să lumineze prin Cuvânt, niciodată în umbra altora, experienţa pur omenească, adevărul concret al existenței. În „goana” după cunoașterea totală, Mircea Petean nu se mulțumește cu jumătăți de măsură, ci dorește totul pentru a scăpa „astfel de tentaţia rostirii abstracte, de expresia sibilinică şi de jongleriile verbale, oricât de ingenioase, preferând simplitatea şi directeţea, dar fără a neglija forţa nuanţei şi puterea de impact a ironiei şi autoironiei, convertite adeseori în sarcasm.” Stăruinţa în înfrângerea limitelor şi încăpăţânarea în a-şi măsura forţele cu prorpia „răscoală” lăuntrică provoacă mereu poetul în căutarea „originii” într-un-târziu-dumiritu-lui.

■ Echim VANCEA

*
Alte și alte poeme ale Anei

* * *

aura sonoră de deasupra creștetului meu vibrează
în deplin acord – ca să zic așa – cu verdele frunzișului
prinși de mână (să nu cumva să se piardă – se-aude
un glas cârtitor)
pășim alene pe aleile parcului din cartierul unde am
viețuit vreo 20 de ani

dar ce sunt aceia raportați la vârsta Universului?
mai nimica, într-adevăr, mai nimica

am visat că poezia e sarea din deșertul cuvintelor –
zice Ana
poate că inconștient ai reformulat o zicere mai veche
                                                                                        de-a mea –
poezia e sarea din lacrima umanității –
zic

atunci s-o lăsăm baltă dar nu înainte de-a decreta –
poezia e lacrima din deșert – zice

iar eu am început să alerg –
mă îndepărtam cât de cât
ca să revin în viteză la sânul ei
mierlele cântau în neștire
acoperindu-i zâmbetul subțire

(Mircea Petean)