E SÂMBĂTĂ. O zi mohorâtă de început de decembrie și nici un zgomot în jur. Poate, fiecare și-a rezervat ziua pentru treburi de interior. Sunt puține hornuri ce pufăie a lemn ars și mai multe a gaz ars. Nu știu să am vecini ce „pufăie” pe curent. E scump, nu-i clasic și nu s-au prea încurcat cu ce nu știu. De fapt, toate s-au scumpit. Lumea se descurcă, se adaptează și găsește soluții.
Gata, trebuie să fug până în „Grigorescu” pentru ceva cumpărături. O iau pe scurtătură cu o motivație în plus, să văd ce s-a mai întâmplat în șantier. Nu-i o surpriză că fii-miu era deja acolo. La fel și doi meseriași țigani ce și-au finalizat lucrarea.
Cu ceva ani în urmă colaborând, tot așa, cu un mare meseriaș pe care l-am urmărit la o lucrare din vecinătate și pe care l-am contactat pentru o intervenție, m-a atenționat:„ Noi suntem țigani, dar nu orișce țigani… ce romi? Numai că sunt unii care au rețineri de a colabora cu noi”.
Vă spun, au fost cei mai paroliști dintre toți colaboratorii și, de ce să nu recunosc, cei mai respectuoși. Astfel de oameni sunt și cei de azi care și-au încheiat lucrarea, ne-au mulțumit că i-am ales pe ei și au ținut să ne amintim de numărul lor de telefon.
Îmi continui drumul spre ținta mea: „Grigorescu”. Drumul destul de îngust pe o porțiune scurtă te face să fii mai concentrat, reduc viteza și mă rog să nu vină vreo mașină de pompieri pentru ceva intervenție, cum am mai pățit-o. Atunci, am atenționat șoferul cu toată palma pe parbriz și un scurt blitz, să se oprească pentru că urma pe dreapta un refugiu. S-a conformat. Încă o scurtă blitzuire în semn de mulțumire și-mi continui drumul, de-acum ceva mai lejer.
Brusc mi-am amintit de drumul peste dealul stâncos dintre Palma de Mallorca și Puerto de Soller, anul 1980 (eram dansator în Ansamblul Folcloric Mara din Sighetu Marmației), de lățimea autocarului în care eram, drum cu dublu sens și refugii din loc în loc, pe ambele părți. Noi eram cei „constipați” și nu îndrăzneam să scoatem o vorbă, nu șoferul care conducea foarte relaxat, semn că a parcurs acest traseu de ceva vreme.
Ești un norocos dacă găsești în „Grigorescu” un loc de parcare. Acum, eu sînt ăla.
Farmacia cu prețuri mici și la care am și card de reducere e cam la o sută de metri. La intrarea în parcare, din când în când, se mai opresc câțiva negustori, în locuri neamenajate, să-și vândă lucrurile meșteșugite de ei: ciorapi din lână sau PNA, săpun de casă (!), lucruri vechi fără să le cunoască adevărata valoare, flori sau produse din grădina proprie. De obicei, vânzătorii sînt cei de vârsta a treia.
Te-apucă mila și mai iei câte ceva, deși n-ai nevoie. Te gândești că poate nu au bani pentru medicamente, pâine și pensia încă nu le-a venit. Cu siguranță nu stau acolo, chiar pe vreme rea, pentru un viitor răsfăț la Mamaia, Eforie, Felix, Ocna-Șugatag etc.
Într-o zi, o bătrânică și-a etalat pe o față de masă din mușama, lângă un arbust ornamental, săpun de casă și ciorapi din mohair sau bumbac, făcuți manual, firele, probabil, rezultate din ceva pulovere vechi.
Vă jur, mi s-a rupt inima, cu toate că am acasă un stoc consistent de săpunuri de casă, rămas de la mama-soacră și ciorapi făcuți manual, primiți cadou de la cele două surori ale mele, una de 91 de ani și cealaltă de aproape 90, că ce să facă în „timpul liber”, tot am luat un săpun și o pereche de ciorapi.
Mă apropii de ieșirea din parcare îndreptându-mă spre farmacie. În colțul din stânga observ un bătrânel păzindu-și pungile cu nuci și așteptând vreun cumpărător. Până să ajung în dreptul lui, deja și-a pus la adăpost o sticluță cu „merinde” din care a tras o dușcă, în buzunarul din stânga-interior al paltonului trisfert, demodat, probabil rămas de la unul din copii.
Mă opresc, zâmbesc și intru în vorbă. Nu mi-am propus să cumpăr nuci, am acasă. Întreb de preț, proveniența nucilor (primite, cumpărate sau din grădina proprie) și de unde vine.
Îmi dă toate detaliile și-mi zice: „Domnule, dumneata, după cum te văd, nu mă întrebi ca să cumperi, întrebi să te afli în vorbă”. Adevărat, m-a ghicit. „Clienți de-ăștia am mai avut”.
Îi zic: „O clipă, merg până mai încolo și revin”. Mă îndepărtez ușor și cu un ton mai accentuat, „No bine, oi vedea. Domnule, până acuma am dat punga cu 20 de lei, dumitale ți-o las la 18, da’ tăt nu-i cumpăra”.
Îi apreciez provocarea și-l asigur că opresc la întoarcere, ceea ce am și făcut.
– No, ați văzut că m-am oprit și o să cumpăr o pungă.
– Bine, no, alege pe care-o vrei dumneata.
– N-am ce s-aleg, toate-s la fel.
Îmi și face o demonstrație, sparge una cu mâna, între două degete și-mi arată cât de subțire este coaja și-mi zice:
– Nuci ca la mine nu-i găsi, și nu numai că-i subțire coaja da’-s și tare bune. Și încă ceva, că tot vin Sfintele Sărbători, ies niște cozonaci cu nucile de la mine ca pă vremuri!
Intrăm în discuții ce nu au legătură cu nucile, ba o dă și pe bancuri, dar mă grăbesc, scot 20 de lei si se cotrobăie prin buzunare să-mi dea rest 2 lei, că așa mi-a promis. La reducere. Insist că-i bine așa, cu 20.
Îmi mulțumește, mă îndeamnă să-l mai caut tot aici și ne luăm rămas bun strângându-ne mâinile.
– Domnule, știi unde-i Băișoara? No, de-acolo-s și nucile și io.
După câțiva pași îmi întorc privirea și-l surprind cu mâna dreapta căutându-și „merindea” din buzunarul din stânga al paltonului trisfert, demodat și puțin uzat.
Nu cred că la fiecare pungă vândută a făcut uz de „merindea” din buzunarul din stânga al paltonului trisfert. Demodat.
Gheorghe Mihăiescu
Adaugă comentariu