Deținutul politic maramureșean Ioan (Nelu) Dunca – recent trecut la cele veșnice – a avut, din tinerețe și până în faza finală a vieții, după 90 de ani, un umor deosebit – inteligent, curat și reconfortant. Am apreciat mereu aceasta simpatică latură a personalității sale și am reținut câteva din aceste momente (unele publicate dar majoritatea nepublicate). Suflet de mare credință și de mare profunzime spirituală, Nelu Dunca ne demonstrează că și unele situații grave și dureroase din viață pot fi privite cu seninătate…
Arestarea
Auzind de arestarea camarazilor din „grupul Vișovan” la 19 august 1948 și în zilele următoare, elevul de 16 ani Nelu Dunca, aflat acasă la Ieud (40 km de Sighet) reușește să se ascundă vreo 2 săptămâni în pădurile din jurul localității, dar știind că Securitatea face percheziții violente la ei acasă și îi terorizează mama (tatăl era deja arestat), decide să se predea.
Merge cu autobuzul până la Sighet și se adresează primului milițian pe care îl vede pe stradă în oraș: „Eu sunt Nelu Dunca!” milițianul răspunde: „Să trăiești!” Nelu Dunca reia: „Păi, trebuie să mă arestați!” la care milițianul zice, un pic ezitant: „Nu știu, eu sunt de la circulație…”
Ajuns singur la sediul Securității (de pe strada Mihai Viteazu, lângă liceul „Dragoș Vodă”) , Nelu Dunca se predă, este identificat, înregistrat și băgat într-o celulă. I se cere să predea cureaua și șireturile. Nedumerit, întreabă: „De ce mi le luați?” Gardianul răspunde: „Ca să nu te spânzuri cu ele!” la care Nelu replică: „Păi nu puteam să mă spânzur în pădure, trebuia să vin aici la voi ca să mă spânzur??…”
Mămăliga
În perioada petrecută în celula 74 a închisorii Sighet (noiembrie 1948-mai 1949), Nelu Dunca a avut ca și coleg de pat pe Ghiță Andreica (dormeau câte doi într-un pat, fiind doar 9 paturi la 18 deținuți, după cum se poate vedea și azi la Muzeul Memorial, în camera 74) . Într-una din acele nopţi ce precedau sosirea pachetelor de acasă (când acestea mai erau premise), Ghiță nu putea să adoarmă. Foamea pusese stăpânire pe el sub formă de obsesie.
Aşa l-a prins miezul nopţii. Orologiul bisericii romano-catolice din Sighet bătea ora. Deodată îl vede pe Nelu Dunca că se scoală de lângă el smucit şi grăbit, şi din doi paşi, ajunge la cofa cu apă. Şi unde nu bea vreo trei căni. Se gândea în sinea lui: oare ce-o fi păţit Nelu?
La întoarcere l-a întrebat: „Ce-i cu tine, Nelule, de-ai băut atâta apă?” Nelu a răspuns: „Ce să fie… Am visat că am mâncat o mămăligă cu brânză şi multe jumări gustoase. Mi s-a făcut o sete atât de mare încât m-am trezit din somn să-mi astâmpăr setea.”
Înmormântările
În ultimii ani de viață, când nu se mai putea deplasa prin țară la comemorări sau alte evenimente, îl vizitam pe domnul Ioan Dunca acasă la Vișeu și îi relatam ultimele știri din lumea noastră, știri între care (asta e, offf…) un loc important îl ocupa semnalarea trecerii în veșnicie a unor cunoscuți din alte colțuri ale țării, co-pătimitori ai dânsului de la Târgșor, Canal, Satu Mare sau Balta Brăilei și ajunși, ca și dânsul, la o vârstă venerabilă.
În ciuda senectuții avansate, simpaticul Nelu Dunca nu se dezminte și mai produce o „perlă”. Îmi spune pe un ton foarte serios: „Nu-mi plac înmormântările. Aș lipsi cu drag și de la a mea dacă s-ar putea …”
Preot prof. Marius Vișovan
Adaugă comentariu