Lansarea unei cărți e o bucurie atât pentru autor cât și pentru cititor, pentru că se naște o bucățică de lume cu personaje și întâmplări, care ne vor urmări câtva timp, descoperind noi situații, primind informații inedite, delectându-ne estetic.
Când e vorba de un debut literar, putem spune că e sărbătoare, e momentul botezului pentru intrarea în lume a cărții… a autorului. Mona Șimon spunea cu emoțíe: „Tot timpul cât am scris-o, am numit-o al treilea copil al meu. Așa o simt și acum. E copilul meu (…) care se pregătește să ia lumea în piept”.
Destinul Monei Șimon se aseamănă surprinzător cu cel al celebrului prozator și eseist Augustin Buzura, maramureșean, absolvent al Facultății de Medicină și Farmacie din Cluj, care a renunțat la o cariera în medicină pentru a se dedica literaturii. Metodele psihiatrice de investigare a conștiinței umane se vor regăsi în romanele sale. Și Mona Șimon a renunțat la profesia de medic, scrie cu talent, iar primul roman are la bază și studiile de la universitate.
Romanul „Locul unde mai trăia ziua„are o structură inversă, începe cu epilogul, ca apoi evenimentele care au condus la acel final să fie derulate ulterior. Autoarea folosește tehnica flashbak-ului, spațiul temporar în care se petrece acțiunea romanului alternând între prezent-trecut și viitor (tehnică folosită și în cinematografie).
Modul în care este concepută structura romanului, ne dezvăluie o maturitate scriitoricească surprinzătoare. Organizarea capitolelor, a tablourilor, titlurile, citatele care preced fiecare capitol, sunt ale unui scriitor meticulos, meseriaș atent la fiecare detaliu.
Titlul „Locul unde mai trăia ziua”, cuprinde o personificare transformată într-o semnificație metaforică care pe parcursul romanului corespunde stării protagoniștilor. În epilog, afirmația protagonistului „Am creat un loc în care două suflete să aibă șansa de a mai sta un pic unul lângă altul. Locul unde mai trăia ziua”(p.8), se referă la timpul în care zilele sunt numărate, care să fie trăite alături de iubirea vieții, pentru care „faci orice pentru fiecare răsărit pe care l-ai mai putea prinde„. În tabloul 8 din capitolul „Apusul” autoarea ne spune că: „În depărtare, linia orizontului era fisurată pe alocuri de lumini răzlețe.
Și poate e adevărat că întunericul face lumina să strălucească mai tare, pentru că micile licăriri îi dădeau speranță, îi arătau calea. Într-acolo trebuia să se îndrepte. Acolo era salvarea. Era singurul loc unde mai trăia ziua și trebuia să răzbată până la el.” (p46) sintagma se referă la speranța salvării înainte de a căderea definitivă.
În finalul romanului vom avea o justificare convingătoare: „Bătrânii nu știu drumul înainte, ei se întorc mereu pe cărările bătătorite. Poate de aceea vom reveni mereu aici, în locul unde ziua va trăi mereu. Ziua în care ne-am cunoscut, ziua în care ne-am îndrăgostit unii de alții, ziua în care am râs împreună, ziua în care ne-am ținut în brațe și ne-am sprijinit unul pe altul , ziua în care am devenit de nedespărțit„(p.222)
Citatele, care preced fiecare capitol, (reprezentând de fapt prologul fiecărui capitol, poartă semnătura unor personalități din literartura universală) și titlurile capitolelor sunt alese în concordanță cu evoluția personajelor,cu starea lor și conținutul narațiunii.
În „Epilog„ (care este parte finală a unor lucrări literare) care deschide romanul, este prezentat unul din protagoniști, care va deveni de mai multe ori naratorul principal și sunt subliniate anumite idei care vor justifica faptele viitoare, mărturisirea unei crime-modalitate prin care autoare captează imediat atenția cititorului.
Mona Șimon va folosi momentele zilei pentru tilurile celorlate șase capitole, fiecare corespunzând cu evoluția personajelor: „Apusul”- prezintă declinul, decăderea, prăbușirea personajului Elia-Rem;
„Amurgul” cu sens figurat: bătrânețe declin;„Firida dintre lumi” (deschizătură îngustă într-un zid), legătură dintre personaje: „Cerul ne va lega întodeauna.(…). Iar albastrul lui e cea mai frumoasă iluzie „; „Cerul e același peste tot. Ca o firidă între lumi.„(p.127);„Noaptea”, cu sens figurat lipsă de lumină, stare de tristețe, de suferință morală, de apăsare; „Crepusculul”, cu sens figurat declin, decădere, sfârșit.„Răsăritul”, cu sens figurat începutul unei vieți noi. „ Și soarele a răsărit.(…) Sunt convins ca soarele are și el noaptea lui- oare de ce nu a rămas acolo, nevăzut și neștiut de nimeni?„ (195). În final protagoniștii rămân cu sentimentul puternicei prietenii care i-a unit toată viața „Oamneii nu sunt doar trecutul și prezentul lor. Oamenii sunt părți din alți oameni, iar Elia va fi mereu parte din noi„; „Marea ne va păstra amintirile fără a-și pierde vreodată memoria„; „ Haide, să mergem, s-a făcut zi ! ” (pp.222-223)
Mona Șimon conferă textului său o mare putere de semnificare, îl construiește complex, cu o tehnică prin care să evidențieze trăirile și problemele umane, a îmbinat zona reprezentărilor speculative cu realul, concretul vieții.
În roman sunt abordate mai multe teme, dominantă fiind tema iubirii și valențele incomensurabile ale prieteniei.
Este abordată tema legată de problemele persoanelor în vârstă – protagoniștii sunt octogenari, Ailina are 75/76 de ani, sunt pensionari. Elia a fost medic psihiatru, care a ales să se pensioneze când îi venise timpul, „…nu a procedat ca bătrânii care s-au încăpățânat să lucreze mai mult decât ar fi fost cazul din dorința de a simți utili cât mai mult timp„. „Există o credință cum că bătrânețea este echivalentă cu inutilitatea. Un bătrân e nefolositor. În special societății” (p17). Degradarea spirituală a personalității este o problemă a societății moderne. Se formează la persoanele din categoria celor de vârsta pensionării, din lipsa nevoii de încărcare a creierului cu responsabilitate care duce treptat la o slăbire a propietăților personale. Există mulți oameni în vârstă care și-au păstrat o minte vie și o claritate a gândirii.
Agnus mărturisește în prolog că „Unii se apucă de alergat cu bețe, alții o iau razna de-a dreptul și se scutură de vicii…Eu nu am înnebunit. Nu mi-am cumpărat pantaloni de sport roz și nici nu m-am lăsat de băut și de fumat. Sunt îndrăgostit, nu imbecil„.(p.8)
De aici pornește o tema importantă pe care Mona Șimon, o dezvoltă pe tot parcursul romanului (având la bază studiile de medicină), aceea a cauzelor și a evoluției degradării personalității, a pierderii inerente, simultan, a tuturor abilităților și calităților. Elia – Rem este urmărit de la primele simptome ale bolii sale ireversibile până la final când de fapt „Elia murise de mult timp, că mintea lui fusese golită de realitate de ani întregi(…)un cadavru(…)” (p.216).
Fără a fi un studiu patologic, ci ficțiune, aflăm mecanismele bolii, mai precis cauzele, simptomele, urmările acestora, boala ce se dezvoltă treptat, ireversibil. Mona Șimon reușește să ne introducă în lumea necunoscută, halucinantă, ireală , în care va intra Elia și în care i se va spune Rem. Pe măsură ce boala i-a progresat, simptomele au devinit mai accentuate, memoria s-a înrăutățit, amintirile sunt haotice, frica este dominantă, cu rare momente de luciditate, ca degradarea personalității să-l ducă la totala indiferență față de lumea reală, atingând un moment de demență când o ucide pe Nioca, după care devenind un pericol pentru el însuși și pentru cei din jur este internat în spital, unde va ceda total „…redus doar la o bucată de trup…”(p.160.) când nu mai exista nicio șansă de recuperare, corpul neputând supravețui fără sprijin articial. Autoarea va insista cu argumente asupra principalelor cauze care au declanșat boala și anume pe lângă îmbătrânirea firească a corpului, un efect important l-au avut traumele suferite de Elia în copilărie,clipele de frică, moartea Mamei, faptul că și-a ucis tatăl, trauma datorată Niocăi (cu trăsături de caracter ce-i aminteau de Traian).
Fără a folosi direct termenul de eutanasiere, ca metodă de provocare (asistată de către medic) a unei morți nedureroase unui bolnav incurabil, pentru a-i curma o suferință îndelungată și grea, problema este dezbătură din punct de vedere moral, dar și al respectului și dragostei față persoana pentru care s-a făcut totul, dar nimic nu îl mai poate salva și care are dreptul la o moarte demnă.
Eutanasierea este la momentul actual interzisă prin lege în România și se și pedepsește cu închisoare (în Belgia și Olanda este legală această practică).
„Când intrase în amurgul vieții, Elia nu se întristase. Simțise chiar o umbră de bucurie. Reușise! Trăise suficient de mult încât să spună că de atunci înainte putea muri. Sunt puțini oameni care reușesc să facă asta cu adevărat.(…) Își oprise goana și se pregătea să trăiască atât cât i-ar mai fi îngăduit trupul, dar acesta, subit, îl trădase. Rem nu-și mai amintea de Elia, iar Elia nu acceptase nicodată ca avea să moară ca Rem„(142) „Oricum, ideea e că Elia se imaginase devenind bătrân, însă unul al cărui timp avea să se termine demn. Drept. Brusc„(p143).
Atât naratorul omniscient cât și personajele-narator, aduc argumente în favoarea unei treceri cu demnitate, fără a fi un chin pentru el înșuși sau pentru cei din jur.
„Trecerea bruscă de la viață la moarte e perfect acceptabilă pentru oricine. (…) Să treci însă din amurgul vieții într-o noapte ștearsă și palidă,să fii nici mort nici viu, să nu exiști, însă să continui să fii, a a fi căznit în care însăși dăinuirea ta devine focul care arde existența celor din jur și apropiați cf cccccfneființă ce se preface în catalizatorul nimicirii lor, este ceva lugubru” (p.144). Și se pune fireasca întrebare:„De ce nu poate fi alegerea noastră dacă să murim demn sau nu ?” (p.145).
Ailina s-a străduit câțiva ani să-i ofere bărbatului vieții ei o dovadă a dragostei eterne. Actul final este săvîșit în numele dragostei purtată față de Elia, a iubirii față de Ailina și a promisiunii făcute lui Elia. Agnus, cu toate că se acuză că a primit „…restul vieții în schimbul unei crime (…)-se justifică că nu- a fost niciodată un om care să țină cont de legile altora„.(p7)
Tema familiei și rolul ei în creșterea și formarea copiilor, este abordată prin prisma vieții și evoluției celor trei personaje principale.
Elia suferă traume a căror urme nu s-au șters nici la bătrânețe. Mama, o ființă blândă și iubitoare suferă calvarul vieții alături de Traian care o va ucide. Este momentul în care copilul Elia, învinge frica și îl ucide pe tatăl său. Și în familia Mihai și Valeria Albu, vă suferi o experință traumatizantă datorită Niocăi, care la rândul ei trecuse prin mâinile lui Traian.
Nici Ailina nu a avut o familie, mama a părăsit-o când avea cinci ani, tatăl, a fost singurul părinte pe care l-a cunoscut, era profesor de matematică, a crescut-o singur. Domnul Pârvu cânta la pianul pe care era așezată păpușa Ailinei, Dida, simbol al frumuseții și inocenței. Tatăl îi trimite eșarfa care avea să devină simbol al cerului albastru, dar și semnul sub care a durat prietenia dintre cei trei protagoniști.
Nici Agnus nu a avut o familie mai reușită, tatăl a murit în anul în care s-a născut iar mama a murit brusc din cauza unui virus hepatic. El a rămas cu bunica care îi amintea din când în când de părinți, dar l-a părăsit și ea după terminarea liceului.
Situația din familiile celor trei personaje le-a influențat devenirea și poate a contribuit la cimentarea prieteniei lor aduși împreună de mare.
Cele trei personaje Ailina, Elia și Agnus ni se dezvăluie astfel din copilărie, cu împlinirile din tinerețe, cu problemele legate de bătrânețe, cu traumele suferite și dorințe împlinite sau nu. Ailina și Elia vor trăi împreună cincizeci de ani în deplină înțelegere și iubire.
Familia Mihai și Valeria Albu (născută Rem) soră cu Traian, tatăl lui Elia, vor avea o viață plată cu unicul copil Nioca, care îi dezamăgește. Farmacistul Mihai Albu se va dedica creșterii și educației lui Elia care va termina medicina și se va bucura de iubire și de o prietenie adevărată.
Un rol important l-a avut dr. psihiatru Juruja care l-a ajutat pe Elia să i se atenueze trauma traită și să-și aleagă profesia de medic psihiatru.
Un exemplu de familie bazată pe respect și dragoste, este cea a lui nea Nelu, șoferul de cursă, care se sacrifică îngrijindu-și soția bolnavă și care va dispărea o dată cu moartea ei. Un cuplu nerealizat este cel al profesoarei Nadine cu ortopedul Mircea.
Este atinsă și problema alcoolisnului, a efectelor sale nocive. Traian, bărbat cu oarecare șarm, devine violent, își terorizează familie, ajungând să-și ucidă soția în bătaie. Și Angus trece prin situații dificile, ajungând la dezalcolizare. Așa se face că înainte de a participa la actul final va trebui să fie internat în spital.
Cei trei protagoniști poartă nume deosebite: Ailina, Elia-Rem și Agnus. Numele „Ailina” de la Alina este considerat că provine de la verbul „a alina”. Un simbol al caracterului nobil, luminii și frumuseții. „Ailina” Eileen- ar putea înseamna și „un firicel în paradis”. În armeană, se spune că numele Alina înseamnă „purtator de lumină”. Ca „purtator de lumină” – aceasta va lumina viața celor doi bărbați, iubitul și prietenul lor. Ailina va gestiona singur familia, o relația cu sexul opus înseamnând pentru ea, în primul rând, respect reciproc. Va face tot ce se poate pentru bărbatul iubit, fiind alături de el în toate etapele evoluției bolii.
Ulistav-Ulise – nume de origine latină, varianta a numelui grecesc Odiseus- este numele pe care îl dă Rem, care nu-și mai recunoaște soția pe care o percepe ca „…un omuleț haios (…) …ca un ou cu picioare„(p.19). Ailina va fi devotată cu tot sufletul, îngrijindu-l, hrănidu-l, încercând să-l readucă la lumea reală, un supliciu care va dura câțiva ani, făcut în numele iubirii.
Numele „Elia ” este unul cu o semnificație puternică și interesantă. Acesta provine din limba ebraică și înseamnă „Domnul este Dumnezeul meu”. Una dintre profesii care se potrivește cu numele Elia este cea cea de psiholog. Rem este numele de familie și este folosit după ce acesta va trece din lumea reală în locul numit Vieta („Loc” în limba lituaniană și „Viață” în italiană) lumea ireală în care se va prăbuși.
Rem se poate referi și la denumirea somnului REM, aspect fascinant și esențial al odihnei noastre nocturne, persoanele care sunt private de somnul REM întâmpină mari dificultăți iar o cantitate insuficientă poate duce la tulburări de dispoziție, cum ar fi depresia sau anxietatea.
„Agnus” (Dei), în traducere „mielul lui Dumnezeu”, este denumirea dată lui Isus Cristos în Evanghelia lui Ioan (1,29, 1,36) și în Apocalipsa lui Ioan (5,6-14)însemnând pur, Mielul. Agnus se va sacrifica în numele prieteniei și cuvântului dat, pentru a realiza actul final al unei treceri demne.
Cartea surprinde prin povestea captivantă, dar ritmul lecturii este facilitat în mod special de stilul artistic al autoarei. Limbajul este elevat, îngrijit, și atunci când este vorba de patologia bolii, sunt folosiți foarte rar temenii de specialitate, care sunt la îndemâna oricărui cititor.
Numeroase fraze sunt adevărate prozopoeme, care includ (tropi): comparații, personificări, alegorii, metafore, metonimii, ce înfumuețează construcția și ne dezvăluie latura plină de sensibilitate a scriitoarei.
Sintagma, comuniunea omului cu natura, este ilustrată prin legătura celor trei protagoniști cu marea. Ea estea cea care-i adună împreună, este confidentă, este martor, participă la stările personajelor, reacționând în raport cu acestea, ea îl va primi pentru todeauna pe Elia.
Prima întâlnire a lui Agnus cu marea este copleșitoare: „ Când primele ochiuri de apă au început să îmi apară în aria vizuală și plămânii au început să bea sarea din ele am înlemnit. (…) Nu marea în întinderea ei m-a captival. Ci faptul că era întâia oară când vedeam cerul întreg. Mi-am lipit ochii , la propriu, de zarea care unea ca un fermoar cele două culori albastre, cele două lumi albastre și mi i-am plimbat întruna de-a lungul ei.(…) Nu m-am întrebat ce e dincolo de zarea albastră. Pentru că am înțeles că, într-un final, am reușit să ajung dincolo de zarea mea.”(pp.75,76)
Personajele nu șterg nicio urmă de mare din viața lor pentru că „…ea e cea care i-a unit pe cei doi și ne-a ținut laolată pe toți trei„(p.77);
„Comunicarea dintre noi a fost mereu una bizară, desprinsă din ireal. De fapt comunicarea ei cu noi trei.(…)marea a fost cea care ne-a sudat și ne-a ținut lipiți unul de altul.”(p.68)
Legătura cu marea îl face pe protagonist să afirme că marea este forța divină din viața lui: „…țărmul e singurul loc unde poți îngennchia, unde rugăciunile mele îmi sunt ascultate.”(p.69)
Dar țărmul mării este și locul unde Elia ajunge străbătând lanul de rapiță (un fel de loc tabu, o dată trecut suferind consecințele) va avea experiența traumatică datorită Niocăi și, tot prin lanul de rapiță va ajunge pe țărmul fără întoarcere, unde va capitula definitiv.
Personajele sunt caracterizate fie de către narator, de către alte personaje sau se autocaracterizează. La începutul romanului, ne este prezentat portretul lui Agnus: „…sunt un bătrân cât se poate de obișnuit, nimic demn nu se remarcă în înfățișarea mea, fața îmi e la fel de zbârcită ca a oricărui moșneag, pielea îmi atârnă în același mod oribil(…) am descoperit whisky-ul irlandez, iar organele îmi sunt o dovadă clară a depravării (…)” (p.7)
Un alt potret important este cel al lui Traian de pe vremea când a cunoscut-o pe Mama: „La aproape 30 de ani, cu mici riduri apărute prematur, dar care confereau un plus de farmec, Traian era considerat un bărbat bine.(…) Părul negreu și ușor ondulat îi contura perfect fața și îi punea în evidență ochii. Un căprui spre galben absolut hipnotizant.
Fără doar și poate, era un bărbat frumos. O frumusețe brută. Îți dădea impresia de neteminat, de început„.(p.86)
Trăsăturile Niocăi sunt prezentate în mai multe ipostaze, impresionat este însă portretul acesteia hiperbolizat sub imperiul fricii: „Se uita hipnotizat la gura ei mult prea mare comparativ cu restul trăsăturilor. Buza superioară îi era foarte groasă. Iar atunci când nu vorbea i se lipea total de nas. Când articula un cuvânt își scăpa limba în față și mai-mai că trebuia să o îndese cu degetele înapoi, atât era de mare și umedă. Ca un pește imens și roșu care se zbate pe uscat și emană în jur miros de putreziciune.”(p.35) . Înfățișarea de pe vremea când avea doar 14 ani o prezintă cu o voce groasă, cu sânii dezvoltați și șoldurile lățite, care-i „…dădeau aspectul unei lăptărese”. (p.163)
Romanul „Locul unde mai trăia ziua”, este un roman complex și tulburător, care ne face să medităm despre oameni, despre viața cotidiană, despre destin, despre problemele vârstei în amurgului vieții.
Scriitoarea Mona Șimon este un exemplu extraordinar de putere, determinare, sensibilitate și forța. Ea marturisea că a început să lucraze din dorința de a învăța să reușească să-și îndeplinescă visele de una singură. Și-a impus independența prin muncă. Mona este o dovadă a faptului că orice vis poate deveni realitate!
Prof. dr. Ioan Dorel Todea
Foto: Ion Mariș
Adaugă comentariu