Actualitate Cultură Illuminati

Monolog la 17 ani (autor, Adela Neag)

image_printPrinteaza

Adela NeagMă gândesc uneori cât de ușor trece timpul. Dacă am fi nemuritori? E greu să deslușești acest mister. Dar, până la urmă… suntem oameni. Avem dreptul să ne imaginăm orice. Nu? Chiar și atunci când evadăm din interiorul nostru și ne expunem părerile, trebuie să acceptăm tot ceea ce o să se nască din cele auzite. Păreri, aprecieri, contraziceri… O „mulțime” neînțeleasă până la urmă. Probabil… nu știu. Omenirea e un fenomen dezastruos. Nemurirea ar fi păcatul cel mai greu de dus pentru noi.

Dar totuşi, insist, dacă am fi nemuritori? Oare am face aceleași greșeli? Poate înmulțite cu 100. E greu să fii OM. E grea viața asta limitată de care dispunem. Fericire și suferință puse în balanță. Păcătuim cu sufletul mai mult decât cu trupul. Rai sau iad… depinde de noi. Noi ni-l facem singuri. Trăim în bine, ajungem în frumos. Trăim în păcat, răul va pune stăpânire pe întreaga noastră ființă. Mințile noastre sunt setate să pună orgoliul pe primul loc, de aceea niciodată nu vor duce la capăt ceea ce își propun. Poate doar imaginația va fi destul de capabilă să creeze un sfârșit, o linie ce-i va pune capăt.

Și dacă tot sunt aici… Ce mai face oare inima mea? Nu am mai vorbit de mult cu ea. Bate, bate și iar bate… nimic mai mult. Nu mai aud niciun pic de entuziasm. Cred că s-a săturat de atâtea griji. A îndurat destule până acum. De multe ori cred că am subestimat-o spunându-i: „Chiar crezi că tot ceea ce simți tu este adevărat? Până în ce punct va mai merge credibilitatea asta a noastră? Suntem niște ființe monotone. Credem că iubim, că suntem capabili să simțim, însă noi singuri ne creăm această impresie. Nimic din ce crezi tu că este adevărat, nu conține un gram de adevăr. Mai scutește-mă! Cred că într-o zi o să te frângi în bucățele şi nu voi mai fi capabilă să le pun la loc”. Ah… Cred că am jignit-o, totuși. Îmi pare rău de tot ceea ce se întâmplă. Îmi pare rău că ne punem încrederea în oameni pe care de fapt nu-i cunoaștem, că iubim, că suferim. Ne gândim noi oare, ce grea ar fi această durere sufletească, în nemurire? Simțim cum totul ne este luat doar acum, trăind pe meleaguri străine, înconjurați de oameni ciudați. Ne este furată încrederea și demnitatea. Nici nu vreau să mă gândesc. Mintea mea nu poate să acumuleze atâtea greutăți. Nu și le poate imagina. Ură, tristețe, toate adunate la un loc = HAOS.

De câte ori nu ne-am spus nouă: „Cred că nu mai rezist! Aș vrea ca totul să se termine!” De prea multe ori… Și cu ce scop? În veșnicie o să ajungi. Dar nimeni nu-ți garantează că va fi așa cum tu crezi că este. Că odată ajuns acolo scapi de răul trăit pe pământ. Până la urmă, istoria se repetă. Te naști, trăiești și mori. Trăiești, descoperi, înveți. Pentru asta am fost creați.

Învață, în viață, într-un final… să prețuiești!

Neag Adela
(Clasa a XI-a F, Colegiul Național „Dragoș Vodă”)

oferta-wise

Adaugă comentariu

Click aici pentru a comenta

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

oferta-wise