În țara noastră, când spui „drog”, se aprinde un bec. Nu un beculeț, ci unul puternic. Cuvântul acesta funcționează ca un întrerupător. L-ai apăsat și, BAM!, conversația se oprește. Se aprind emoțiile, se stinge rațiunea. Dintr-odată, nu mai contează despre ce substanță vorbim, în ce context sau cu ce scop. Totul devine un pericol abstract, redus la o negație reflexă și la o frică transmisă din generație în generație.
Problema este că frica nu ține loc de politică publică, nici de medicină. Și indignarea aceasta reflexă, oricât ar fi de vocală, nu va produce soluții.
Politicile serioase pornesc din realitate, din date științifice, statistici și din evaluari oneste, nu din panică. Iar atunci când statul fuge de responsabilitatea decizională, problema nu dispare, ci este lăsată să se rezolve singură, iar de obicei în cel mai prost mod posibil.
Un exemplu clar al acestei ezitări este felul în care România a ales să trateze subiecte medicale sensibile, dar perfect delimitabile, amestecându-le într-o singură categorie, chiar comodă, adică „periculoase”.
Când un stat procedează în acest fel, nu mai este obligat să facă diferențe, să explice sau să construiască politici și mecanisme funcționale. Nu mai contează dacă vorbim despre tratament, prevenție sau abuz, fiindcă totul intră sub aceeași umbrelă largă, iar în contextul politic actual, această umbrelă, după cum se vede, ține loc de decizie.
Una dintre cele mai vizibile consecințe ale acestei abordări este blocajul politic din jurul unor soluții care, în lumea bună, sunt discutate pragmatic, cu o întrebare simplă și cât se poate de onestă: ajută sau nu pacientul?
De aici începe discuția despre utilizarea unor substanțe controlate în scop medical. Nu vorbim despre utilizarea lor în scop recreativ, fiindcă suntem la zeci de ani lumină de o astfel de decizie, dar pentru situații în care medicina clasică ajunge la limită.
Un exemplu clasic este THC-ul medicinal. Un termen care sperie inutil, fiindcă este aproape întotdeauna confundat cu consumul recreațional. În realitate, vorbim despre medicamente standardizate, doze precise, indicații clare, utilizare în contexte bine stabilite și sub supraveghere medicală.
Aici apare ruptura între discursul public și realitatea medicală. THC-ul medicinal nu este o idee exotică. În multe sisteme de sănătate, acesta este integrat în ghiduri și practici medicale. Ok, nu ca soluție miraculoasă, ci ca opțiune de ultimă linie, acolo unde tratamentele clasice nu mai reușesc să controleze simptomatologia pacientului.
Există un moment în evoluția bolii multor pacienți în care medicina își schimbă obiectivul. Nu mai luptă pentru vindecare, ci pentru demnitate. Știți, să nu te doară constant și să poți să dormi, să poți să mănânci fără să îți fie greață, să nu trăiești într-o stare continuă de durere fizică și psihică. Ce am descris aici se numește terapie paliativă. Pentru unii pacienți, THC-ul medicinal poate avea un rol clar, așa cum am menționat mai sus. Ok, nu pentru toți și nu întotdeauna. Nu fără efecte adverse. Dar suficient cât să conteze.
Și când refuzi din principiu accesul la astfel de opțiuni, nu faci un act de prudență, ci unul de rigiditate. Și rigiditatea, în medicină, costă. Și e scumpă tare.
Nu pot să înțeleg de ce România blochează constant aceste discuții. Sigur, oficial, motivele sunt mereu aceleași, că nu suntem pregătiți sau că nu există suficiente studii, ori că există riscul de abuz, că trebuie protejați tinerii. Neoficial, lucurile sunt simple și mai greu de spus cu voce tare, mai ales la TV.
Este ușor (mai ușor), politic, să spui „nu” decât să construiești un cadru funcțional, fiindcă reglementarea înseamnă muncă administrativă, criterii clare, registre, monitorizare, sancțiuni și naiba mai știe ce. Dar, cel mai important, înseamnă asumare. Înseamnă să accepți, ca stat, că realitatea nu este mai nuanțată decât sloganurile.
Blocajul nu este, n-a fost și nu va fi vreodata unul medical. Este politic. Sistemul preferă să evite subiecte care pot să fie exploatate electoral, chiar dacă prețul este suportat de pacient.
Și, tot aici, putem să vorbim inclusiv despre inevitabila discuție despre dezincriminarea utilizatorului. Acesta este un alt topic pe care țara noastră îl evită cu aceeași încăpățânare.
Sigur, este esențial să menționez clar ce nu înseamnă asta. Nu înseamnă legalizarea traficului, nici acceptarea consumului. Nu înseamnă că drogurile sunt la liber. Înseamnă recunoșterea unui adevar, a unei realități, că dependența este o problemă medicală și psihologică, nu una penală.
În prezent, utilizatorul este tratat ca infractor, iar asta duce la un rezultat previzibil. Se ascunde, evită contactul cu sistemul medical, nu va ajunge în timp util să ceară ajutor. De cele mai multe ori doar când există deja complicații grave.
Adevărata problemă sunt drogurile de mare risc, fie ca sunt injectabile, fie că sunt substanțe cu potențial crescut de a induce dependeță severă.
Când vorbim despre costurile reale ale politicilor actuale, nu vorbim despre THC, ci despre consumul problematic de substanțe injectabile. Despre HIV, despre virusul hepatitei C, despre supradoze, infecții severe și tulburări psihice induse de consumul de substanțe. Aceste probleme medicale nu apar pentru că statul este prea blând, ci pentru că este incompetent. Apar din cauză că intervențiile de reducerea riscurilor sunt insuficiente sau inexistente. Și, bineînțeles, pentru că utilizatorii nu sunt integrați în acest sistem.
Bine că vorbim despre combaterea drogurilor, dar despre reabilitare, nu.
Statul își exprimă, prin discursuri multe, părerea despre combaterea drogurilor, dar investește puțin spre nimic în tratamentul dependeței. Centrele sunt puține și cu acces dificil, iar asigurarea continuității tratamentului este discutabilă. Integrarea cu psihiatria și serviciile sociale este incoerentă.
De multe ori, reabilitarea (cu ghilimelele de rigoare), se rezumă la 2-3 ședințe, la multă vină și niște (dar nu-i sigur) abordare medicală. Nu-i de mirare că recăderile sunt atât de frecvente și, de obicei, mai grave. Nu este din cauză ca oamenii nu vor, ci pentru că sistemul nu este construit să funcționeze.
Pedeapsa nu reduce consumul. Și, mai ales, nu în absența unui tratament. Doar îl face mai periculos.
O abordare matură a acestei probleme ar însemna existența unei politici inteligente care nu promite miracole și nici dispariția consumului. Dar promite ceva mai realist, adică reducerea suferinței și a complicațiilor. Înseamnă dezincriminarea posesiei pentru uz personal, dar cu trimitere obligatorie către evaluare medicală. Înseamnă programe de tratament al dependețelor și servicii de reducere a riscurilor (vezi Portugalia). Foarte importantă este integrarea sănătății mintale, iar acolo unde este cazul, să existe acces controlat la terapii moderne, inclusiv THC medicinal. Nu este vorba despre toleranță oarbă, ci despre control, responsabilitate și monitorizare eficientă.
Iar pentru că zilele acestea se vorbește încontinuu despre sistemul medical, trebuie să menționez încă ceva. Dezincriminarea consumatorului și reforma serviciilor medicale nu sunt subiecte separate, ci părți ale aceleiași întrebări pe care conducătorii acestei țări o evită constant: vrem politici construite pe realitate sau pe frică? Un stat matur nu va spune „nu” din reflex. Dar până când nu vom înțelege asta, vom continua să confundăm tăcerea cu siguranța.
Tăcerea, în medicină și în sănătate publică, nu a vindecat pe nimeni, niciodată.
Andrei Rednic
Foarte bun articol, și cu siguranță “statul” ar trebui ca să mediteze cum sa rezolve această situație, in special în Maramureș. Problema reală este ca sunt prea mulți politicieni PSD iști, niște tiranozauri-X care se opun, și guvernează prin frică. Educația lor cât is a agenților medicali ar fi o soluție! Cum altfel să dăm de capul problemei