o ceremonie existențială: „sentimente neasigurate” (autor, Echim Vancea)

Printeaza

Ion MARIȘ în cea mai recenta carte a sa (sentimente neasigurate, Editura „Școala Ardeleană”, Cluj-Napoca, 2021) mânuiește cu dexteritate ludicul, sarcasmul și (auto)ironia care primesc pe parcursul „„narațiunii” poetice conotații cu totul și cu totul „frisonante”, o tehnică bine articulată întru a masca neliniști, spaime și angoase… abisale, cât și moduri ironic-umoristice și senzaționaliste pentru a trata teme grave, existențiale (iubire, moarte, singurătate, scris) și o face cu talent și, adesea, în complicitate cu cititorul, într-un volum în care descoperim versuri puse într-o matrice a însăși existenței poetului, sugestiv ilustrată de coperta cărții, un colaj artistic de Attila Cosovan.

În poezia lui Ion Mariș totul se întâmplă firesc de dual, nefirescul, atâta cât este, îl găsim mereu într-o conjunctură astrală favorabilă, graţie căreia sensul comun se zdrobeşte şi lasă sânge pe zidurile lui poate şi probabil, marcând semantic locul, ca spaţiu al jocului observat. Ion Mariș scrie „pentru cei ce nu-nțeleg când/ bate dumnezeu la ușă” pe foi negre cu cerneală roșie cu miros de brad, fără niciun punct de graniță, o poezie a utopiilor minimaliste dar subversive, între dilemă/e şi luciditate, evitând strigătele de lebădă neagră. Ion Mariș scrie „într-un cavou confort redus”/…/ „despre rugăciunile noastre misterioase” /…/ „într-o risipă perpetuă fără/ fără frică fără iertare fără destin/ un țipăt firav repetat/ primul cuvânt același” despre peste fapte şi urmări leneşe, în timp ce în umbră au loc efecte fotoelectrice care permit un lanț de zâmbete şi strigăte enigmatice. O poezie pe muzică de Bach-Björk, clasică şi suprarealist de romantică (părți orchestrale, coruri, vocal tăcute, teme personale și vulnerabile) fără să alunece în melodramatic pentru că poetul nu vrea „printre spectatori” (cititori, n.n.E.V.) „niciun somnambul„, nu vrea ca „fiecare pahar să conțină/ muzică și silabe și aproape nimic” ci doar „o privire de-a lungul/ străzii cu multe muulte second-hand-uri/ unde (să) dispărem printre atâția cerșetori și sfinți transpirând de nepăsare„. Fără şuvoaie lirice, fără gesticulaţii pompoase, fără paradă, frondă, fast, departe de imperative şi invective, Ion Mariș scrie o poezie sentențioasă „reclamată” de universul în care își duce existența poetul, iar cel al poeziei nu este întotdeauna confortabil și simplu: „Eu plus niciunul/ din lașitate nu-mi permit suferința/ nu suport pietrele fără nume/ …/ doar câteva firimituri din umbre/ minciuni dispuse în semicerc/ și vizita la ultimul bolnav credibil” ci şi dramatic fără precedent: „Nu se mai recunoaște nicio culoare privește/ în zadar sunt ochii gura umerii vai/ s-au arătat nu văd îngerii nu-i înțeleg nu/ vorbele se așează mint și dor din dor din/ aproape nu mai rezistă viața tranșată pe/ fiecare felie din amintire e o durere o of anatemă/ de ce ne prefacem că nu doare soarte/ e mereu o mișcare un genom despre om/ din sinceritatea dimineții maturității un altfel/ joc de-a primăvara de-a nimic. Eu dspre noi.// Am aproape un pat gol fără lacrimi o of/ pânza unui vis atât de dureroasă. Ce lună/ plină de nesiguranță. Aproape un punct.” „Totul este aproape. Până şi cele mai catastrofale condiţii sunt, la urma urmei, excelente. Scândurile vor fi întotdeauna albe sau negre. Noi tot nu vom dormi niciodată” – spune André Breton în Manifestul suprarealismului. „O singură noapte a fost calmă până la lacrimi/ era fără nici o mișcare fără aer/ fiecare-și respira propria umbră tremura/ ușile toate zăvorâte nici un suflet treaz/ oameni buni să nu ne trezim ce putem vedea/ pe cine să acuzăm despre ce să vorbim/ primeniți-vă somnul cu lumânări nu deschideți/ cavourile nu se spune nimic secret nescris/ poate nu pentru a rcunoaște frigul de dincolo/ percepția este că somnul e prea scurt pentru/ a înțelege toate visurile fabricate în viitor/ rămân doar câtva falsuri/ incredibil de credibile.” – o spune Ion Mariș.

Poezia din volumul recent publicat de Mariș este „marcată” de imaginarul suprarealist și de tehnicile așa-zicând suprarealiste (asocierile dictate de „hazardul obiectiv”, dar și jocurile de cuvinte mizând pe polisemantism sau sonorități asemănătoare, mulțimea de cuvinte tehnice, vorbirea cotidiană etc.). Secvențele poetice de acest tip se găsesc la fiecare pas (rând) ca un contrapunct la „narațiunile” ce pornesc, deseori, de la propria biografie sau din viața cotidiană: „Uite manuscrisul de adio mesajul pentru/ toate faptele dispărute aranjate/ frumos pe rafturi explicații de ce pentru cine/ sacrificiul neînțeles din vorbe uff imaginația/ de-a trece peste rugăciuni și peste lacrimi/ în zadar pe colțul fricii doarme doarme/ nou-născută și moare fără nume. // te-ai născut doar în trecere fugar liniște printre/ meterezele genelor și poate dormim îmbătrânind/ dschidem televizorul se termină sezonul/ am închis sfârșitul doar pentru mine.” Poetul este mânuitorul din spatele cuvântului, instanța auctorială care jonglează cu memoria și imaginația, tratând teme grave, existențiale (iubire, moarte, singurătate, scris, trecerea timpului și existența „perisabilă”, confruntarea cu moartea a celor apropiați, invadarea memoriei de către propriul trecut), „liricizând” realismul epic, antrenându-și complice cititorul în „jocul” său liric, într-un dialog cu „„fosta” (falsa?) sa memorie, într-un volum metaforă, ludic și „„acidulat” pe alocuri: „Cât poți străbate singur străbate fără să respiri/ n-am numărat nici nu mai știu pe unde/ am copilărit cu pietrele cu furnalele/ fantastic de mult s-a schimbat decorul/ doar ei cântă înghesuiți/ ca să nu pot să-mi aranjeze un sunet lângă celălalt/ aleatoriu/ gata, neîntrebaților, fără repetiții/ la nunta de înmormântare.” Poetul Ion Mariș pune în scenă cu nedisimulată plăcere și o rară vervă un dialog între experimentul livresc din perspectivă narativă și vocea lirică „poliglotă” dar acesta (dialogul) nu este nicidecum gratuit ori facil, ci are o miză extrem de importantă: „Punctul terminus al frazelor se decide/ urcând pe platforma ambiguă a nopții.”, pentru că „azi nu se spun rugăciuni nici nu se vând depresii pe/ rețete trucate// diletant este/ nu cuvântul abandonat doar pe linia 35/ orașul se închide-n ziduri colorate și forme holografic/ proba nu o consituie viața golită-n livresc/ nici punctele de suspns pentru cunoscuții din ceruri.// Mai trece câte-un nor prin dicționarul tău deschis la/ genealogie/ mai bate-n aortă câte-un infarct/ doar, doar păcălim/ declarația de condamnare la incinerare.// uneori, câte un înger mai evadează din cerul strâmt/ al cercului.” Poetul, cu „un gând neelegant aproape criminal„, „demontează” cu răbdare înțepenitele podiumuri literare și aruncă fără frică mănușa cititorului și, de ce nu, și unor poeți ai zilelor noastre. În plus, poetul construiește, „pe drumuri de munte” mai multe puneri în abis, încât poezia sa dă o stranie impresie de vertij din care nu se poate ieși și a cărei fascinație nu poate fi uitată ușor, volumul fiind un excelent exercițiu în care poetul vorbește cât se poate de direct despre formele și manifestările pe care le poate lua uneori iubirea, depre comunicarea în cuplu, despre dificultatea comunicării cu ceilalți, și despre spaima de marea singurătate ce prefigurează moartea.
Prin acest volum poetul Ion Mariș, care cu câtva timp în urmă a „schimbat prefixul” adjudecându-și nobilul titlu de sexagenar aduce în fața cititorului său cu adevărat dispus să intre în complicatul lui joc, o simbolică oglindă care, fără îndoială, îi are ca protagoniști pe poet și cititor care privindu-se cu atenție, să dobândească curajul de a spune cu voce tare: „O, Doamne, cât ne mai rabdă/ cuvintele/ unde se duc singure unde se ascund de ce/ să le mai rostim când toate se finalizează dezgustătoare aici…/ […]„Noi doi suntem singurii trecători.”!
Poet autentic, de mare trăire interioară, de o sensibilitate aparte, cuceritoare, ferită de patetisme, Ion Mariș lăsând versul să „curgă” firesc, cu o nuanță de amărăciune, pe un ton „evenimențial”, ușor elegiac, prilej de speculație asupra existenței umane înseși, din conștiința unei relații între dezamăgire și vinovăție. Ion Mariș își construiește textul poetic pe dezvăluirea dezacordului dintre aparență și realitate: un „psalm antidepresie„!

––––––––––––––––

■ Echim VANCEA