Un caz remarcabil în peisajul rezistenţei anticomuniste din Maramureş îl constituie familia Vlad din Dragomireşti, unde 5 din cei 7 fraţi și-au închinat viaţa idealului naţional, unii dintre ei mergând până la sacrificiul suprem. Ultimul aflat încă în viață, domnul Aurel Vlad din București împlinește azi venerabila vârstă de 93 ani.
Vlad Ioan, tânăr avocat, locotenent de vânători de munte, a murit eroic pe câmpul de bătălie în luptele de pe Tisa din Ungaria, în noiembrie 1944.
Vlad Gheorghe, arestat în perioada 1938-1939 şi bătut la Ministerul de Interne, apoi student la medicină, ajuns pe front în luptele pentru eliberarea Transilvaniei în 1944, apoi medic la Săcel – Maramureş, arestat în februarie 1948, condamnat, închis la Aiud.
Vlad Vasile, student la Medicină la Cluj a cunoscut o primă arestare în 1948. Eliberat la scurtă vreme, a continuat activitatea subversivă în Bucureşti intrând în legătură cu grupul luptătorilor paraşutaţi (cunoscut sub numele de grupul „Tănase – Golea – Samoilă”), i-a ajutat pe aceştia să-şi găsească locuinţe, să-şi repare aparatul de radio-emisie, etc. A fost condamnat la moarte şi executat la 31 octombrie 1953, împărtăşind soarta celorlalţi 12 din „lotul paraşutiştilor”.
Vlad Mihai, un alt frate, a fost condamnat şi el şi întemniţat în perioada 1953-1955.
Vlad Aurel, cel mai mic dintre frați (născut în 09 martie 1933), a crescut în atmosfera plină de patriotism şi spirit de sacrificiu pe care o induseseră în familie fraţii mai mari. A ascuns în curtea casei din Dragomirești câteva cărţi ale fraţilor săi după arestarea acestora, fiind mai târziu bătut la Securitate din acest motiv. A făcut parte din grupul de rezistenţă condus de Vasile Popşa, deşi nu avea încă 16 ani. Arestat în 1949, a fost dus la Securitate la Vişeu şi de acolo la Sighet. Anchetat de căpitanul Mureşan, Aurel Vlad a refuzat să dea orice informaţii despre partizani, la care securistul a ordonat: „Duceţi-l la beci, minte cu neruşinare, dar avem noi şi alte metode…”. Noaptea în celulă auzea cum era torturat Dunca Pâţu, un ţăran din Ieud care-i găzduise pe fraţii Popşa. În atmosfera liniştită din noapte, strigătele omului torturat stârneau groaza…
După 3 săptămâni de anchetă, Aurel Vlad a fost dus la Oradea în septembrie 1949 apoi la Cluj pentru proces. La 9 martie 1950, chiar de ziua sa de naştere, a primit sentinţa de condamnare la 6 ani închisoare. În luna mai ajunge la Târgşor, iar în octombrie la Canal în colonia Peninsula, comuna Valea Neagră unde va petrece aproape 3 ani, apoi pe un şantier din Constanţa. În afara muncii extenuante, a condiţiilor mizerabile, a cunoscut şi regimul de carceră în urma protestelor. După încă un an de temniţă, petrecut la Gherla, este eliberat în luna mai 1955.
După eliberare, cunoaşte foarte multe greutăţi, după mai multe încercări nereuşite de se încadra în muncă ajunge la o exploatare forestieră. Fiind izolat în munte, Securitatea nu reuşeşte să-l implice în acuzaţiile mincinoase ce aveau ca scop al doilea val de arestări din 1958. Reuşeşte să termine liceul în 1962 şi apoi Politehnica la Bucureşti în 1973. Repetatele abuzuri şi nedreptăţi la care este supus la locul de munca îl determină să ceară emigrarea în S.U.A. pe motiv de persecuţie politică. I s-a aprobat în 1981, retrăgându-i-se cetăţenia română. A locuit apoi peste 40 de ani la New York şi a fost implicat în viaţa şi lupta exilului românesc fiind şi unul dintre credincioşii activi ai parohiei greco-catolice române din metropola americană. În acelaşi timp însă Aurel Vlad a fost mereu cu sufletul aproape de ţară sprijinind (moral şi material) mai multe iniţiative pentru restabilirea adevărului istoric (printre ele și prima ediție a memoriilor lui Aurel Vișovan) şi cinstirea martirilor şi eroilor neamului românesc, inclusiv cele 3 monumente din Dragomirești închinate deținuților politici din localitate.
S-a întors definitiv în țară acum câțiva ani.
La mulți ani cu respect și recunoștință, domnule Aurel Vlad !
Preot prof. Marius Vișovan
Adaugă comentariu