Actualitate Cultură

O noapte cu poeții (autor, Evelin Batizi)

image_printPrinteaza
Evelin Batizi

Comentați poezia „Risipei se dedă florarul”, încadrând-o în contextul ideologiei estetice a poetului Lucian Blaga.

Blaga. Ar trebui să fie ușor. Dar, stai, cărui curent literar îi mai aparținea și ăsta? Mă uit la ceas – este deja trecut de ora 23:00. A trecut o jumătate de zi de când am început să scriu eseul ăsta tâmpit. Patru subiecte – patru poeți cu poezii ciudate. Dimitrie Anghel cu noaptea lui fermecată (cutreierând iar universul fanteziilor sale pline de gelozie). Arghezi cu amorul său șovăitor din închisoare (ce făcuse de a ajuns închis? Poate ar trebui să aflu…). Radu Gyr – care trebuie să recunosc că îmi place, poetica suferinței din închisoare…fain, se potrivește crezului meu artistic. Apoi, desigur, marele doctor în filozofie – Blaga, cu Florarul risipit, sau ceva de genul ăsta, Florarul, despre care am descoperit că este doar un alt nume atribuit lunii mai… Wow, ce descoperire! Acum poemul chiar are mai mult sens…

Atâtea personalități și idei, dar eu tot cu cinci pagini scrise am rămas, iar mâine la 10:00 trebuie să trimit lucrarea-examen… Îmi frec tâmplele și mă sprijin în coate. Toate informațiile găsite până acum îmi vuiesc în cap, amenințând să se transforme într-o tornadă de proporții. Și nici nu știu dacă ce am scris până acum este bine sau sunt doar niște aiureli… Îmi ridic privirea și deschid tab-ul de pe Chrome. Imaginea unui Blaga cu o privire pătrunzătoare îmi reține atenția. Doar de ai putea să mi te cobori din posteritate și să îmi zici cum să scriu mizeria asta de examen…

Oboseala mă doboară, îmi simt capul greu și totuși ușor în același timp. Nu mai pot gândi limpede. Decid să las Word-ul cu lucrarea-examen deschis până mă pun în pat pentru jumătate de oră. Am nevoie de odihnă. Așternutul moale îmi întețește starea de somnolență, iar când capul îmi atinge perna, lumina alb-albăstruie a ecranului începe să se încețoșeze și să se miște în jur. Nu mai știu dacă am închis ochii sau nu. Întuneric. Apoi, simt ceva ce pare a fi o unduire a aerului, o rafală rece care îmi mângâie fața. Deschid ochii. Camera este inundată de o lumină obscură de un verzui crepuscular. Îmi mut privirea și atunci observ ceva mișcându-se într-un ungher întunecat al camerei. O lumină palidă care se unduiește. Apoi începe să prindă contur… Se mișcă, ieșind din ungher. Brațe, picioare, un trup îmbrăcat într-un costum specific anilor 20’. Apoi îi văd fața… aceiași ochi pătrunzători, dar acum goi, de un alb fluorescent.
Să înțeleg că ai invocat Corola de minuni a lumii? întreabă Blaga cu o voce fantomatică în timp ce se aproprie nonșalant de ecranul încă deschis al calculatorului. Nu știu dacă e vis sau realitate, totul pare totuși suspendat cumva…
O altă umbră fantomatică se materializează în ungherul de lângă televizor.
– Blaga, tu nu vezi că generațiile acestea vor să altereze și ultimul hrisov pe care îl lăsaserăm în urmă înainte să pășim pragul Corolei de Minuni a lumii?
Arghezi vine lângă patul meu, iar ochii mei dau de goliciunile fantomatice din orbitele sale. Pe cap poartă boneta care apare în câteva poze cunoscute de pe Internet.
– Atâția ani de temniță… se aude o a treia voce din ungherul de lângă pat.
– Atâta suferință scrijelită în versuri…. Radu Gyr își ajustează ochelarii fantomatici pe fața palidă.
Blaga ia mouse-ul (mă mir că știe cum să-l folosească!) și începe să scrolleze prin lucrearea mea.
– Astea sunt fantezii curate! o a patra voce răsună prin camera claustrofobică și totuși neclară. Dimitrie Anghel deja ține în mână cartea profului de poezie interbelică luată de pe masă. În cealaltă mână îi disting un baston țanțoș, tipic stâlpilor de cafenele. Vestimentația îi este la fel de elegantă precum îmi imaginam când am citit despre cum s-a alăturat elitei literare din cafenelele Bucureștiului, adoptându-le stilul în toate privințele.
– Cunoașterea paradisiacă distruge literatura, mai ales poezia! exclamă Blaga în timp ce văd cum scoate foile din word și le ține în mână ca și cum ar ține coli obișnuite de hârtie!
– Poezia, continuă el, trebuie să-și păstreze misterul, altfel își pierde din magie! Fiți atenți aici!
Neputând să mă urnesc din loc, doar urmăresc cum foile de word sunt înmânate proprietarilor poeziilor, fiecare pagină vorbind despre unul dintre cei patru poeți-fantomă.
– Eros?! Eu?! se răstește Arghezi fluturând foaia sa. În De-abia plecaseși făceam referire la speranță, nu la iubire! Iubirea nu există îndărătul gratiilor! Acolo există doar sete de speranță! Atât!
– Mie îmi place, zice contemplativ Anghel. Deseori, când eram viu, contemplam noaptea, îmi dădea un sentiment de reverie, de visare și tangență cu lumile de dincolo… Corola de Minuni a lumii, cum ziceai tu, Blaga!
– Bănuiesc că ideile mele erau ușor de interpretat, zice Radu Gyr, trăgând un fum din pipa sa fantomă. La mine au nimerit-o cu transformarea suferinței în exaltare spirituală!
– Cică Blaga Ultimul! exclamă Blaga, răsfoind cărțoaia pentru examen. Înțeleg că postumele mele au o emanație ideatică foarte puternică, adică mă apropriu foarte mult de Corola de Minuni a lumii în poemele mele postume. Dar serios acum, Blaga Ultimul? Ce nume penibil!
– Cine e intelectualul care a scris cacealmaua aceea de carte? întreabă Anghel arătând spre cățoaia pe care am dat 70 de lei pe degeaba că la examen tot nu mă prea ajută.
– Baliverne, zice Blaga și aruncă cartea în cealaltă parte a camerei. Peste puțin timp îi văd pe poeții-fantomă apropriindu-se de patul meu, fiecare în câte un ungher. Forma lor este scăldată într-o lumină crepusculară fluorescentă care parcă invadează întreaga cameră.
– Nu fi speriat, copil al secolului pierdut… îmi spune Arghezi pe un ton plin de compasiune.
– Secolul pierdut? întreb eu nedumerită.
– Pierdut de adevăratul sens al literaturii, al poeziei, explică Blaga punându-și o mână în buzunar și cu cealaltă încă ținând pagina sa de word.
– Unde e verva? se răstește Anghel agitând foaia sa fantomatică în aer. Unde e pasiunea? Acestea sunt doar niște baliverne luate de la niște tâmpiți!
– Trebuia să ne axăm pe curs și surse, explic eu încă simțindu-mă într-un ocean de amorțeală.
– Surse? întreabă Radu Gyr. Suferința nu are nevoie de surse ca să fie înțeleasă. Ea trebuie simțită….
– Poezia… continăuă Blaga pe un ton solemn… Trebuie simțită, nu învățată.
– Poezia este ceva sacru, adaugă Arghezi. Nu doar un joc de cuvinte… ci și un joc al sufletului cu realitățile conceptuale… adică, mai simplu, un joc al sufletului cu realitatea. Poezia este un lucru intim pentru fiecare, precum este percepția realității.
– Suferința este subiectivă, continuă Gyr. Ea este fabricată pentru fiecare în acord cu caracterul și limitele fiecăruia. Cum era și citatul acela din Biblie – Nu vei fi testat dincolo de putințele tale.
– Poezia înseamnă și reverie, ia cuvântul Anghel. Fantezia, rătăcirea sufletului prin lumile lăuntrice… Nu rătăcirea prin paginile unei cărți scrise de o mumie de bibliotecă!!
Privirea îmi e ațintită când la unul când la altul, neștiind încă ce se petrece cu mine. E vis sau realitate? Se simte prea real pentru un vis… și prea complex, dar amorțeala îmi dă de înțeles că nu mă aflu întru-totul într-un plan real.
– Dar, îngaim eu într-un târziu. Asta e lucrarea pentru examen. Mâine la ora 10 trebuie să o trimit, iar dacă nu o fac cum trebuie risc să pic! Dacă nu aș folosi sursele respective și aș scrie din propria-mi perspectivă nu ar fi în regulă…
Blaga aruncă o privire îngândurată spre confrații săi de existență postmortem. Ceilalți îi susțin privirea o clipă, apoi dau cu toții afirmativ din cap. La unison, toți patru rup în bucățele paginile fluorescente de word… toată lucrarea mea cade într-o ploaie de licăriri fluorescente pe podea…
– Atunci mă tem că e timpul să oferim niște surse indubidabile referitoare la poezie. Surse cu adevărat sacre: sufletele noastre! zice Blaga apucându-mă de mâna stângă. Arghezi mă apucă de mâna dreaptă. Gyr de piciorul drept și Anghel de cel stâng. O clipă mă simt suspendată în aer. Parcă zbor cu viteza luminii. Un cor de voci spectrale se înalță în jurul meu, reverberând prin camera învăluită în lumina palidă verde-albăstruie.
– Prin venele spiritului universal, prin atomii ființei,
Lasă ca ale noastre suflete să se contopească,
Poetică și energie, pe ale Universului bolte să făurească
Din această minte, una poetică a voinței!
Trupul și mintea parcă îmi sunt prinse într-un vârtej. Plutesc. O căldură ciudată îmi invadează venele și simt o creștere de energie. După senzația aceea care te cuprinde când cazi într-un vis mă îmbie. Tresar și deschid ochii. Sunt din nou în camera mea, dar de data asta lumina verzuie crepusculară a dispărut, fiind înlocuită de lumina zorilor. Îmi iau telefonul și mă uit la ceas. Este 7:00 – peste trei ore trebuie să trimit lucrarea-examen… Fir-ar, mai trebuie să finisez chestia aia! Arunc cuvertura într-o parte și sar din pat. În următorul moment sunt în fața calculatorului. Se pare că peste noapte a intrat în stand-by… dar… oare poeții… paginile de word… a fost real? Sau doar un vis?
Când copmputerul revine la viață, documentul Word este încă deschis… dar… Dar materialul scris de mine ieri nu mai este… În schimb, un alt text, cu totul diferit, umple paginile de word, și începe așa:
„Câteodată, datoria noastră în fața unui adevărat mister nu e să-l lămurim, ci să-l adâncim așa de mult, încât să-l prefacem într-un mister și mai mare. Poezia nu reprezintă o excepție de la această regulă” – L.B.
„Testamentul unui scriitor este hrisovul cel dintâi lăsat urmașilor. Dar acest hrisov nu trebuie definit într-un mod cert și universal de către mințile sclipite (sau mai puțin) ale criticilor literari. El trebuie asociat cu undele spirituale ale fiecărui individ, trebuie lăsat să fuzioneze cu universul spiritual al fiecăruia.” – T.A.
„Visurile toate ce le-au cristalizat marii poeţi au fost stropite de lacrimi, gândirile mari ce-au chinuit mintea cugetătorilor au lăsat dâre de sânge şi cântecele de dragoste nu sunt de ajuns ca să liniştească tumultul râului roş care aleargă fără astâmpăr în noi. Cu toate acestea, spiritul are nevoie de hrană, hrană care se găsește doar în fantezia creatoare a sufletului uman. Prin urmare fiecare ființă are dreptul de a scrie, dar și de a fabrica o înțelegere personală a ceea ce a fost scris, astfel încât mai multe suflete să extindă și să îmbogățească ceea ce a scris un singur suflet” – D.A.
„Suspinul meu să-ţi treacă în făptură
surâs de flori şi mlădieri de plante
Să-ţi fie cântece pe gură…
Suferința este teribilă, dar ea este singura care ne poate deschide ochii pentru a vedea adevărul. Avem nevoie de adevăr pentru a ne mistui păcatele și răul din noi. Până la urmă, nu am jindui după un colț de rai, dacă n-am purta un strop de iad în noi. Lăsați ca suferința mea să vă curgă în sufletele senine, să fuzioneze cu esența voastră, iar ochii să vi-i deschidă.”
– R.G.

Se pare că fiecare și-a ales un font preferat… cum știu poeții ăștia de secol trecut să folosească așa de bine tehnologia modernă? Restul lucrării văd că este o combinație dintre ideile lor poetice (originale) și interpretarea mea personală a poemelor. Nici urmă de cursul acela fără sens al mumiei de bibliotecă… Lucrarea-examen este gata de plecare.

Evelin BATIZI
studentă, Centrul Universitar Nord Baia-Mare – UTCN

oferta-wise

4 Comentarii

Click aici pentru a comenta

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

  • Wow !!!!
    Noa , asa ceva n- am mai vazut ! De mult nu am mai fost captivat de un text in felul asta…

  • Poetii sunt ai natiunilor, in libera exprimare, precum vad, simt si aud, in realitatea trairilor, meniti sa ofere, natiei si lumii frumosul, sau uratul acestora, al vietii, asa cum sunt, in prisosinta sau lipsa lor. Cantecele acestora, cu muzicalitatea si farmecul lor, redau pulsul prezentului, amintirile trecutului, ca si predictiile tematoare sau de speranta asteptate, mobilizatoare, ale viitorului.
    Dar, din pacate, ei sunt scosi deseori din frumoasa si placuta lor menire, in libera ei exprimare si sunt folositi, fortat sau voluntar, sa-si falsifice aceste daruri ce le au, pentru a le acorda si canta pe strune false, in „exceptionale” prestatii ale unor „mari barbati”, „creati” de fabulatiia timpurilor si transformati in monumente vii, prezente. La fel, pentru preamarirea unor false si cu totul nefiresti ideologii, adevarate „pandemii” umane ucigatoare, nelipsind din istoria timpurilor nici obligatia respectarii „sfinteniei” unei natii atat de mult departata de aceasta sfintenie, astfel purtata peste tinpuri (cum a fost comunismul sovietic).
    De atatea ori, cei ce au rezistat acestei parodii in exprimarile si comportamentul lor, au ajuns la grele suferinte sau la o disparitie spontana. Daca in vremuri, ajung sa le fie imortalizata pe o placheta, nobila, frumoasa si expresiva actiune, de un fel sau de altul, pe un colt de strada, sau altundeva, poate intr-un monument, acestea poate fi smulse de la locul meritat, de cinstire, de catre posesorii imbatranitelor si inumanelor naravuri, fals dominatoare, venite de peste timpuri si care se vor duse in vesnicie.
    In prezentul articol, autoarea, Evelin Batizi, folosind pretextul unui eseu, evidentiaza exceptional de bine si placut, fara nicio nota de fortare, tocmai acest aspect de libertate in exprimarea gandirii, in operele lor, a patru poeti ai timpurilor, in conditii si concepte de viata diferite, cu teme variate, care nu s-au lasat inrobiti de micimile vremurilor.

oferta-wise