La câțiva ani după „Revoluția” din 1989, într-o comună foarte săracă din România, au sosit câțiva voluntari francezi (din organizația Amis Sans Frontières) cu… ajutoare. Unul dintre vizitatori, mai bogat, impresionat de sărăcia extremă a câtorva familii de români dintr-un sat aparținător comunei respective, a decis să le acorde lunar câte o sumă fixă. A vorbit omul cu familiile din sat și, dorind să-i scoată din sărăcia lor, le-a promis ajutor constant. Ajuns acasă, în Franța, a început să le expedieze echivalentul a 200 euro lunar familiilor respective. Oamenii erau bucuroși și – profitând de cadou – și-au ridicat semnificativ nivelul de trai.
După câțiva ani, filantropul din Franța le-a comunicat că nu-i merg așa de bine afacerile, că i s-a diminuat profitul și le va trimite în continuare „doar” 150 euro lunar de familie. Sătenii ajutați au făcut o ședință, au discutat măsura și – nu foarte mulțumiți! – au acceptat tacit diminuarea.
Au mai trecut vreo 2 – 3 ani și, bunul samaritean din Franța, iar le-a comunicat sătenilor români că le reduce ajutorul la 100 euro de familie. Românii noștri au făcut din nou sfat, și-au arătat nervoși nemulțumirea, unii l-au înjurat pe filantrop și, cu greu potoliți de cei mai pașnici, au decis să-l înțeleagă.
Ei bine, după alți câțiva ani, filantropul francez le-a comunicat sătenilor că afacerile nu-i merg atât de bine și, în plus, având și trei copii la studii superioare (ceea ce însemna costuri suplimentare mari), exprimându-și speranța că românii noștri au reușit să și economisească ceva pentru a-și autofinanța existența viitoare, nu le va mai trimite bani.
Sătenii au făcut ședință de urgență, au vorbit despre conștiința lor, despre afrontul adus mândriei lor naționale de către nesimțitul de străin (au transmis mesaje franco-române clare: nous voulons… banii noștri!) și au decis să-l dea în judecată constatând și invocând că „trădătorul occidental își ține copiii la școală pe banii lor, al sătenilor patrioți”.
Nu știu cum s-a încheiat procesul dar sătenii au decis să rupă orice relații cu occidentul inuman și să-și reafirme independența, ducându-și cu demnitate și poezie „sărăcia și nevoile și neamul”.
Am trecut și eu – cu puțin timp în urmă – prin acel sătuc (nu vă spun numele că-i… unfair) și am constatat că toți locuitorii plecaseră în… Occident. Unii chiar în Franța. Și chiar… munceau. Nu toți!
Morala: Fie pâinea cât de rea, tot mai bună-i la… Paris!
Foto & text, Ion Mariș
Adaugă comentariu