Andreea Biro (A.B.): Adriana Trandafir la Sighet! Este incredibil, să ştiţi! E o bucurie imensă şi o onoare, în primul rând pentru că am avut din nou şansa de a vă vedea pe scenă şi pe urmă că aţi acceptat să avem acest dialog, pentru sigheteni. Sunteţi pentru prima dată la noi în oraş?
Adriana Trandafir (A.T.): Nu. Am venit la Sighet pentru prima oară cu ceva timp în urmă, uite aşa, m-am urcat într-un tren şi am zis că trebuie să merg să văd cu ochii mei acel loc… acel loc unde, de sub pământ, suflete şi inimi încă lăcrimează, oase frânte încă vorbesc, încă ţipă, încă îşi strigă libertatea şi luptă pentru adevăr! Şi am fost extrem de impresionată, pentru că una e să ţi se spună, să ţi se povestească, să citeşti, să-ţi imaginezi, alta e să respiri suferinţa lor – acolo. Nici nu-mi venea să calc, simţeam că mă doare. Am fost atât de marcată de lista artiştilor care au trecut prin Sighet! Am fost profund impresionată de şirul copleşitor de nume mari, uriaşe, ale teatrului şi filmului românesc; într-atât încât la întoarcere, m-am şi dus la domnul Constantin Codrescu să stau de vorbă cu dumnealui. Am vorbit, chiar cu o săptămână înainte de a-şi lua zborul către toţi eroii care au trecut prin Sighet – şi pesemne că acum s-au reîntâlnit cu toţii, sunt împreună şi pun ei ceva minunat la cale. Mi-a explicat, mi-a spus (aflasem şi de la Leopoldina Bălănuţă, profesoara şi mentorul meu, de la părinţii mei, care mi-au istorisit multe, precum şi de la un fost deţinut politic, care făcuse Aiudul şi care s-a întors după 17 ani şi a putut să se bucure de libertate, atât cât şi-a sau i s-a permis să se bucure de libertate) şi am înţeles că Sighet are o rezonanţă extraordinară. Nu socio-politic! Ci prin ceea ce eu consider că este sfânt în zona asta, anume lupta pentru libertate – lupta celor care au ales să facă tot posibilul pentru ca noi să gustăm, să ne înfruptăm din libertate. Acum… dacă noi nu mai ştim ce să facem cu ea, nu este vina lor, este în totalitate vina noastră!
A.B: Cum vedeţi situaţia culturii din România, în general, iar pe cea din oraşele mici în particular?
A.T: E greu. Azi, poate mai mult ca oricând. Trebuie să recunoaştem că sunteţi tare departe de noi… iar asta îngreunează lucrurile. Însă teatrul românesc, teatrul ca lume, nu o să moară niciodată, indiferent cât de tulburi ar fi vremurile; nu o să moară pentru că are nişte rădăcini atât de adânci, încât nici un război, nici o confruntare socială, nici o situaţie politică nu îl poate doborî! Îmi spun mulţi Doamnă, mai e generaţia Dumneavoastră şi apoi s-a terminat! Nimic mai fals! Nu s-a terminat! Eu am studenţi atât de valoroşi, copii (pentru că am o şcoală de teatru pentru copii) atât de talentaţi, înzestraţi, dăruiţi, înnobilaţi de Dumnezeu cu har şi cu o minte de laser, încât sunt sigură că ţara asta va încăpea pe mâini bune, cultural vorbind. În orice loc am fost, în orice turneu, în ţară, sau în lume, nu mi s-a întâmplat să mi se spună Nu m-a prins, nu m-a interesat şi nici nu cred c-o să mă intereseze vreodată ce aveţi voi se spus pe scenă.
A.B: Cum aţi defini menirea artistului Adriana Trandafir?
A.T: Eu m-am format şi am evoluat în generaţia de graniţă. Deci probabil echilibrul şi conservarea legăturii: s-a spus despre mine că am fost cea mai tânără dintre cei bătrâni şi cea mai bătrână dintre cei tineri. Consider că Dumnezeu m-a iubit şi mă iubeşte enorm de mult, de vreme ce mi-a permis să stau alături, să-i privesc, să-mi fie profesori nişte zei! Să joc alături de ei! Îmi amintesc când, de la ţară, îi ascultam la radio ori îi priveam la televizor, nu pricepeam unde, cum încăpeau acolo atâtea voci, cum încape un film într-un ecran? Iar când am ajuns la facultate în 1975, când l-am văzut pe Amza Pelea intrând pe uşa Institutului, m-am lipit de perete! Pentru că nu-l vedeam pe profesorul Amza Pelea… ci pe Mihai Viteazu! Astfel, pentru mine, toţi profesorii mei – Octavian Cotescu, Leopoldina Bălănuţă, Dem Rădulescu, Marinuş Moraru, Amza – toţi, toţi erau şi au rămas nişte zei. Nişte zei care, chiar în întunericul care ne înconjoară, sunt faruri! Nu voi avea niciodată suficiente cuvinte, ori timp, să le mulţumesc pentru cât şi câte am învăţat privindu-i!
A.B: Cine v-a fost model şi mentor în familie?
A.T: Mama, măicuţa mea, dar şi bunica (am avut o bunică aşa, Moromete!); stătea pe prispă şi fuma – parcă o văd! – şi am întrebat-o într-o zi Ce e, maică mare, viaţa? Iar ea mi-a răspuns Ei, ce să fie? Iaca, un costum de haine: ne naştem goi şi murim îmbrăcaţi! Atât! Ce n-aş da să-i mai sărut mâinile măcar o singură dată…
A.B: A fost greu drumul? A fost abruptă poteca?
A.T: Când am venit eu de la ţară şi am dat admitere la facultate, intrând prima din prima, în condiţiile în care erau 876 de candidaţi pe 4-5 locuri – şi, credeţi-mă, e relevant ce vă spun, nu o fac ca să mă laud! – mergeam în fiecare seară la spectacole; am prins cea mai bună, cea mai frumoasă perioadă a teatrului românesc, între 1975 şi 90! Greu? Nu, a fost superb! Şi de atunci tot lupt, tot cred, tot sper ca noi, românii, să avem drept carte de vizită cultura. Iar rădăcinile astea adânci nu se vor usca niciodată, nu au cum, pentru că sunt udate de lacrimile profesorilor mei, de sângele înaintaşilor noştri care au luptat pentru toate de care ne bucurăm azi.
A.B: Lupta despre care vorbiţi nu-mi este străină! Străbunicul meu, Protopop Greco-catolic, a fost întemniţat la Piteşti, iar fiziologia familiei mele s-a schimbat iremediabil după aceea. Fiece suntem azi, e şi pentru că el a ales să-şi păstreze verticalitatea, principiile, drumul! Pentru toţi cei ce i-au succedat. Personal, m-am simţit mereu profund legată de lumea scenei, aşa încât, din postura dascălului, fac teatru şcolar de limbă engleză…
A.T: O, superb! Vă aşteptăm la Bucureşti!
A.B: Mulţumim de invitaţie, am fi încântaţi să o putem onora! Aşa cum spuneaţi, copiii sunt minunaţi! Şi merită toate eforturile noastre.
A.T: Da, dar vedeţi ce se întâmplă? Tot mai puţin sunt ascultaţi, tot mai puţină încredere se depozitează în ei! Pentru că, poate, nu sunt perfecţi. Pentru că greşesc. Eu… mereu mi-am recunoscut greşelile! Am făcut greşeli. Şi o să mai fac! Pentru că important nu e ce ţi se întâmplă, important e ce înveţi din ce ţi s-a întâmplat! Profesoara mea Leopoldina avea o vorbă: un artist adevărat este ca o oglindă; dacă cineva dă cu piatra şi oglinda se sparge în mii de cioburi, iar tu iei un ciob, unul singur, unu! tot tu eşti! Aşa simt şi eu. Şi chiar dacă nu aş îndrăzni vreodată să mă compar cu monştrii sacri care m-au format, sper să-mi fi pus amprenta pe studenţii mei. Diriginta mea din liceu a împlinit ieri 90 de ani…
A.B: Ce vârstă frumoasă! La mulţi ani binecuvântaţi!
A.T: … eu acum organizez întâlnirea de 50 de ani de la absolvirea liceului şi abia aştept să mă revăd cu toţi… care mai sunt, că din păcate, au plecat mulţi la cele veşnice, şi-au luat zborul. Se moare atât de des, se moare atât de rapid, nici nu observi şi oamenii au şi plecat de lângă tine! Şi realizezi că ai fi vrut să mai ai timp, să le poţi spune cât i-ai iubit, cât i-ai apreciat. Iar eu asta vreau acum, să le spun celor ce sunt, cât îi preţuiesc – nu mai vreau să mă mai fac vinovată de păcatul tăcerii!
A.B: Bunicul meu, un suflet de artist care mi-a modelat personalitatea, principiile care mă călăuzesc, spunea că singurele greşeli pe care nu le mai poţi răscumpăra sunt cele săvârşite faţă de cei ce nu mai sunt. Pentru că nu mai poţi să te întorci, să ceri iertare… nu mai e cui!
A.T: Înţelept!
A.B: Mi-aş dori să avem teatru la Sighet în fiecare lună! Nu ştiu dacă e posibil, în contextul acesta complicat. Ştiu însă un lucru: toţi colaboratorii asociaţiei Cultura Gratia Urbis, toţi artiştii pe care noi, ori alţi actanţi culturali din zona privată, am reuşit să-i aducem aici, acasă, au fost impresionaţi de public. Acest public însetat, schilodit de lipsuri, dar care aplaudă în picioare minute în şir!
A.T: Pe bună dreptate! Chiar dacă nu sunt condiţii ideale, chiar dacă sala nu e adecvată pentru teatru, ne bucurăm enorm că am venit şi că am jucat aici; pentru ceea ce am citit în privirile oamenilor, pentru căldura lor sinceră.
A.B: Mi-aduc aminte, în 1983 sau ‘84, v-am văzut pentru prima dată pe scenă în rolul Mariei din „Arta conversaţiei”. Am rezonat atunci, din raţiuni extrem de personale, cu fetişcana care spunea, apăsat, uşor zeflemist, cu siguranţă în mod rebel, mon demi-frère. E o amintire luminoasă cu mama, care „şi-a luat zborul”, cum atât de frumos v-aţi exprimat, cu ceva timp în urmă. Sunt prea puţine cuvinte în lumea asta ca să exprim ce a însemnat azi să vă am aici, să împărtăşim gânduri, nostalgii, dar şi speranţe!
A.T: Eu sunt … uşor altfel, în perioada asta, pentru că peste câteva zile urmează să devin bunică. Am recunoscut tot timpul că nu am fost copilul ideal, poate nici soţia, prietena sau soacra ideală, dar îmi doresc să fiu o bunică ideală! Pentru că unul dintre neajunsurile cele mai grave este că această generaţie, care are muuult mai multă nevoie de iubire decât noi, decât am avut noi, întrucât problemele din jurul lor sunt severe, complexe, această generaţie spuneam, nu mai are bunici! Bunicii nu mai au rolul de atunci… Şi nici nu mai sunt bunici în faţa porţilor acum. Mai grav, copiii aceştia parcă nici părinţi nu mai au: părinţii aleargă după muncă mereu, să aibă cei mici de toate – să-i ducă în străinătate, să le cumpere tot!
A.B: Da, părinţii oferă lucruri, dar prea puţin mai oferă timpul lor copiilor.
A.T: Iar copiii nu au nevoie de lucruri scumpe, au nevoie de timpul, atenţia şi iubirea lor. De încredere. Dar, după cum vedem, şi societatea actuală ne uşuieşte de peste tot, de nu mai reuşim să ne bucurăm de nimic!
A.B: Şi poate timp de calitate alături de copii ar putea, ar trebui să însemne timp cu mama şi tata, sau cu bunicii la teatru…
A.T: Cu siguranţă şi asta. Mi-aduc aminte când am dus-o prima oară pe fiica mea să mă vadă într-o comedie la teatru; am întrebat-o la final dacă şi ce i-a plăcut. „Da, mi-a plăcut! Mi-a plăcut că oamenii râdeau şi cu palmele”. Asta am simţit şi din partea publicului sighetean azi: în aplauzele lor era râsul, bucuria, aprecierea lor faţă de arta noastră!
A.B: Adriana Trandafir, aplauzele noastre vă vor însoţi, iubirea şi aprecierea noastră de asemenea. Sper să ne revedem curând! Mult succes în tot ceea ce întreprindeţi, în fiecare rol – de mamă, de bunică, de actor, de profesor şi mentor!
Andreea BIRO
Notă: materialul a fost realizat prin transcrierea unui interviu înregistrat audio, pe 13 mai, 2025, după spectacolul „Iar vine barza?”.
Adaugă comentariu