Unde este oare lacul albastru a cărui prezență ne însenina zilele copilăriei? Ți-amintești? De pe vremea în care ne jucam cu viața și ne credeam invincibili în „războaiele” pe care le purtam, la mal, cu flori și bețe pe post de arme? Acum este acaparat de ceață, culori reci și o umbră de sobrietate. Mă aștepți ca pe atunci, însă fără zâmbetul pe care îl știam prea bine. Îmi faci semn să mă apropii și să mă așez. Îmi oferi o ceașcă de ceai și ne pierdem câteva momente în tăcere. Gustul ceaiului amar al zilei de azi, il indulcesc cu speranța zilei de mâine.
Știam! Știam ce urma să-mi spui, știam că o să mă doară dar nu am fugit. Cu glasul tremurând mă întrebi: „de ce am ajuns așa? Unde au dispărut sufletele copiilor de ieri?”. Mi-ai spus că singurul lucru care mi-a rămas de atunci e inconfundabilul meu parfum, cu care și acum inund momentele pe care nu vreau să le uit.
Gândurile mă îndeamnă să țip: „Mi-e dor!”, mi-e dor de mine, de ce eram, de ce aveam. Deși cuvintele au ieșit în șoaptă, le-ai auzit, totuși, nu ai spus nimic. Oprim timpul cu o privire. Ne uităm ochi în ochi, suflet în suflet, de parcă am fi aceași persoană. Poate e adevărat… Nu se poate! Suntem simultan definiția perfectă și corectă a asemânării și a diferitului, sau cel puțin așa pare. E frumoasă nebunia noastră! Mi-ai zis că trebuie să aleg, să rămân pe veci aici, sau să plec departe către lumina spre care am pornit cândva împreună, încă de când am plantat primii arbuști de liliac, pentru ca să îți aducă aminte de mine atunci când voi pleca.
Știu că nu mai trebuie să stau, dar ceva încă mă ține legată de acest loc, de acest moment. Îmi doresc enorm să îmi spui ce să fac, astfel mi-ar fi mult mai ușor, însă tu taci deși ochii tăi îmi vorbesc. Cât să ne mai mințim? Suntem una și aceeași persoană sau am fost până când… Până când lumina mi-a făcut o invitație la veșnicie, arătându-mi că mi-e scris altceva. Mă uit la mine, la noi, pentru ultima oară. Pe tine te las aici, să ai grijă în continuare de acest loc al sufletului nostru.
Plec acum, iau cu mine doar ceașca cu ultimele picături de ceai, lăsând în urmă parfumul de liliac al zilelor trecute.
Diana Nadir ȘTEFĂNESCU
Liceul de Muzică „Sigismund Toduța”
Cluj-Napoca
Frumos ! Felicitari Diana !
Un parfum al liceului Sigismund Toduta, un izvor al muzicii, o oaza a artei…acolo a absolvit si Aurelia Visovan in 2008.
Mulțumesc!
Parfumat fin text!…
Mulțumesc!
O exceptional de frumoasa redare, simbolica, comparativa, intre ce a fost odata, in copilaria frumoasa, cu nazuintele ei luminoase de atunci si la ce s-a ajuns in prezent, cu adolescenta si tineretea de azi. Locul de desfasurare al amintirilor fiind ales imaginea unui lac frumos, curat, albastru, inconjurat de jocul copilariei nevinovate, in lumini limpezi, cu urmele lor micute de pasi, lasati in nisipul malurilor, in mirosul florilor, cu parfumul si nazuintele lor. Si notiunea de parfum e simbolica, intr-o gandire mult mai cuprinzatoare a frumosului, a puritatii copiilor, a asemanarilor si unitatii dintre ei si acel mediu frumos si primitor de atunci si ceea ce gaseste adolescenta azi, in aceleasi locuri.
Intr-o discutie imaginara a amintirilor, gustand din cana cu „ceai amar oferita”, este acuma in prezenta unui lac sumbru, acoperit cu ceata, urmele acele micute fiind sterse acuma, inlocuite de altele, aduse de timpurile trecute. Salcamii ce au fost plantati fiind acuma in „suferinta” si ei, acoperiti de buruieni, cu mirosurile lor la aceasta tarzie intalnire, toate acestea reprezentand grosiera diferenta dintre mediul prezent si copilarie, dintre ceea ce este acuma si ce a fost alta data, „in fata lacului”. Se separa, copilul de atunci plecand spre lumina viitorului, cu nadejdi, in speranta realizarii lor, lasand in urma doar amintirea parfumului de liliac, in speranta ca si acesta va reveni, se va curata de buruieni.
,
Cu scuze, in paragraful II s-a scris intr-un loc cuvantul „salcamii” in loc de „liliecii”. Poate si prin inductie, de la teama de „lilieci vampiri” , de unde se pare ca a venit si covidul 19. Altfel, mirosul florilor de salcam este si el foarte placut. De-a lungul cailor ferate, pe spatii inclinate, se fac sapaturi pentru o fasie in plan orizontal a liniilor de circulatie, pentru a sa nu se produce alunecari de teren. Se plantreaza salcami, care au radacinile larg distribuite si profunde, pentru stabilizarea terenului. In multre locuri sunt perdele intinse de salcami, pe unde se deplaseaza apicultorii cu albinele lor, pentru a aduna miere de salcam, din nectarul lor bogat, care ramane mereu fluida, nu se cristalizeaza si completeaza, probabil, diferenta de mireasma, fata de liliac. Exista miere de salcam, dar nu exista de liliac si nici covidul nu provine de la acestea. O simpla coincidenta de denumire, nepotrivita sub multiple aspecte, Remarc totusi maiestria poetului, cara face sa se simta mirosul florilor de salcam si pe sticla, prin fictiuni literare, in timp ce la cele de salcam nu se simte mirosul nici la locul lor, unde se produce si se imprastie, pentru trecatori si chemand albinele. Inca odata, cu multe scuze pentru eroarea la articol si mult succes pe mai departe, cu „scrisuri” despre flori. In acelas timp o scurta completare.