Atrocitățile din închisoarea Pitești din perioada 1949-1951 prin torturarea fizică și psihică a studenților deținuți politici (denumită sinistru „reeducare”) a constituit apogeul cruzimii și terorii regimului comunist din România. În acel context diabolic, sărbătorile creștine nu erau oaze de pace ci din contră, ocazii pervers exploatate pentru noi revărsări infernale, cu scopul de a ucide sufletele… Doar câteva secvențe, deosebit de amare, din dureroasele memorii ale lui Aurel Vișovan, omul care face legătura simbolică între Sighet și Pitești…
Reîncep torturile
„Brusc se deschide uşa şi în cadrul ei, înfiorător, Ţurcanu. – Unde-i Vişovan? urlase din toate puterile. – Treci acolo! Îmi arătase un loc în partea opusă a camerei, după care citise de pe listă mai multe nume. – Acolo, bandiților! O să vă arăt eu vouă! Apoi adresându-se numai mie strigă: – Pentru tine, Vişovane, am ceva deosebit.
La un semnal al lui Ţurcanu săriseră asupra noastră o parte din cei ce erau cu noi în cameră, dar nu-i bănuisem. Au urmat lovituri de bocanci, bâte, etc… Căzut la pământ, nu simţeam durerea loviturilor, căci îmi îngheţase sângele în vine la ameninţarea deosebită cu care m-a avertizat Ţurcanu. Eu care trecusem prin atâtea şi atâtea metode de tortură şi acum urma acel „deosebit”. . .
Nu mai ştiu când au încetat bătăile. Nu mai ştiu ce comitet s-a format… Am simţit doar că mi se prăbuşise mintea şi sufletul, iar încercarea de a spune „Tatăl nostru” în gând mi s-a blocat la „Fie voia Ta…” şi n-am mai putut să continui.
Mă simţeam pierdut. Simţeam că nu mai am controlul gândurilor mele. O pată neagră se aşezase peste tot. În mine nu rămăsese decât acea groaznică aşteptare de clipă cu clipă a unei şi mai groaznice torturi – pe care nu mi-o puteam imagina – promisă de Ţurcanu. Ce anume o fi aflat Ţurcanu despre mine ca să vină cu o asemenea groaznică ameninţare…?
Doamne, de ce m-ai părăsit? Era întrebarea mea pe care o simţeam hăuind spre infinit de unde nu primeam nici un răspuns…
Programul de teroare zilnică
Dimineaţa, cum suna deşteptarea, trebuia să sărim prin pantaloni direct în bocanci. Cred că aveam cel mult 10 secunde pentru aceasta… După care, înainte ca plantonul să ne poată lovi, să fim cu mâna pe cârpă (pe care noi o lăsam de cu seară la îndemână) şi începeam frecatul mozaicului în cerc, unul după altul, toţi cei izolaţi. Frecatul se făcea în genunchi, iar în mod ritmic cu o mână frecam mozaicul, iar cu cealaltă făcută pumn trebuia să lovim pe cel din faţa noastră. Aşa aşteptam venirea terciului de dimineaţă.
La sosirea hârdăului cu terci trebuia să intrăm cu toţii pe burtă sub paturile care erau şi aşa destul de joase. Poziţia era de întins pe burtă cu mâinile la spate şi cu capul ridicat pentru a ni se introduce sub bărbie terciul fierbinte. La un semn trebuia să ne băgăm faţa în terciul care ne ardea şi să sorbim din gamelă. N-aveam voie să ne servim de mâini, care trebuia să rămână la spate. Poziţia era extrem de chinuitoare. Terciul ardea, dar şi foamea trebuia satisfăcută, sorbind din gamelă. La un alt semnal trebuia să terminăm. La întrebarea: A fost bun terciul? trebuia să răspundem: Groh… ca porcii. Eram consideraţi porci pentru că nu dădeam dovadă de ataşament faţă de reeducare. Nu aveam voie să vorbim între noi, pentru că porcii nu vorbesc. Mâncarea era aşteptată sub imperiul foamei, dar şi cu groaza manierei în care trebuia s-o servim.
Trebuia tot timpul să notăm pe coaja de săpun lucruri pe care nu le spusesem. Spusesem că făcusem şi poezii contra regimului, că compusesem şi poemul incendiar „Rapsodia Maramureşului”… Groaznic era momentul în care nu mai aveai ce spune şi trebuia să inventezi, întrucât ei tot nu te credeau că ai spus totul.
Sub această teroare unii au debitat inimaginabile aberaţii doar ca să poată scăpa de suplicii. Se înjosiseră până a declara despre relaţii incestuoase în familie, despre aberaţii sexuale zoofile. Tot ceea ce putea fi mai obscen, mai groaznic şi mai puţin dicibil, considerând că doar-doar vor fi crezuţi. Mulţumesc lui Dumnezeu că pe mine m-a ferit de asemenea nenorociri.
Trebuia să ajungi ca ţie însuţi să-ţi fie scârbă de tine. Câte unul era – în sfârşit – crezut şi trecut în cealaltă parte, unde trebuia să facă proba violenţei asupra noastră a celorlalţi. Dacă accepta să-și bată colegii de celulă era considerat „reeducat”… Nu mai reţin numele şefilor de comitete care se perindaseră prin camere şi care au aplicat metode de teroare.
Într-o zi – ţin minte – cum am fost pus să stau într-un picior cu mâinile-n sus, iar după o perioadă de timp au pus pe mine haine, pături (cei reeducaţi aveau pături). Au îngrămădit pe mine un munte de lucruri, iar după ce transpiraţia începuse să curgă gârlă pe mine, m-au obligat să beau două gamele cu apă rece. Era evident că voiau să-mi provoace pneumonie. Dumnezeu, însă, a vrut altfel…
Paștile anului 1951
Se apropiau Paştile unui nou an sub cerul demascărilor de la Piteşti. De data asta ştiam că se apropie marea sărbătoare, întrucât torţionarii ne anunţaseră. Primiseră – probabil – şi ei ordine de la oculta care manevra din umbră aceste nenorociri şi trebuia ca răul să-l facă şi mai rău şi mai infam.
Observam cum cei din partea adversă începură să organizeze scene – scene din ce în ce mai blasfemiatoare – la adresa Mântuitorului şi a Sfintei Fecioare. Se proferau cuvinte din cele mai scârboase posibile, scene care profanau tot ce este sfânt în chipul cel mai dezgustător…
Dacă Paştile lui 1950 au fost sub semnul chinurilor fizice, celor din 1951 li s-a adăugat degradarea morală dusă până dincolo de limita imaginabilului. Nu mai rămăsese nimic care să nu fie pângărit. De partea opoziţiei nu mai rămăsesem decât câţiva…”
(fragmente din lucrarea lui Aurel Vișovan, Dumnezeul meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit?)
Epilog
Zeci de ani mai târziu, tata avea încă deseori coșmaruri îngrozitoare în care se visa la Pitești…, deși închisorile trecuseră demult și el se bucura (atât cât putea, în limitele sănătății zdruncinate) de familia pe care și-o întemeiase. A fost nevoie de toată dragostea și delicatețea mamei mele pentru a-l ajuta să depășească aceste rememorări cu totul nedorite ale traumelor de atunci…
După alte decenii, în anii ’90, necesitatea descoperirii și prezentării adevărului istoric noilor generații, l-au făcut pe neobositul elev și camarad de pușcărie al tatălui meu, Gheorghe Andreica, stabilit la Constanța (care nu a trecut prin Pitești ), să insiste în dezgroparea și publicarea acestor amintiri, ceea ce nu era deloc ușor. Dacă despre celelalte închisori, tata relata cu relativă seninătate chiar și episoadele grele, când era vorba de Pitești refuza practic orice discuție, orice amintire fiind o retrăire a groazei și ororii absolute. A fost nevoie de efortul și tenacitatea deosebită a lui Gheorghe Andreica (care a făcut mai multe drumuri de la Constanța la Sighet pentru asta) ca această experiență să poată fi scoasă la lumină și să rămână moștenire celor care vor vrea să știe ce a însemnat comunismul și cum au dus fiii acestui neam Crucea pe drumul Calvarului…
Preot prof. Marius Vișovan
Adaugă comentariu