Intrasem în casa Dumnealui cu mai bine de 40 de ani în urmă. Interiorul era precis organizat, de parcă așa trebuia să fie și nu altcumva. În biroul său urma să întîlnesc două lucruri la care aveam să mă gîndesc îndelung. Mai ales că deceniile au adus înțelegerea superioară care vine (pentru unii !) pe măsură ce TIMPUL se așează!…
Prima surpriză avea să fie „ceramica de pe Valea Izei” despre care nu știam nimic. Ulcioare și oale de o culoare cărămizie, avînd la atingere „luciul gras” al marmurei. După care ai instinctiv senzația că trebuie să te speli de grăsime deși vasul atins este perfect curat!…
Ciudate feste îți poate juca mintea!
Medicul VICTOR POP, gazda, m-a făcut să înțeleg specificitatea ceramicii: „Se ia un vas, obligatoriu nesmălțuit și se freacă folosind o bucată de cărămidă pînă cînd se închid porii iar ceramica devine lucioasă ca o oglindă”.
Mi-am dat seama de efortul depus pentru a obține vasul cu acel luciu specific. Și cît trebuie să te întristezi atunci cînd, neglijent fiind, l-ai ciobit sau l-ai crăpat…
Doar munca înglobată în el pentru a-l obține îi dă valoarea!…
Obișnuiți fiind să aruncăm, uităm ce însemna odinioară orice lucru din gospodărie! Care făcea parte din viața de fiecare zi, pierderea sa lăsînd un gol de neumplut…
Lucrul, tratat mereu cu smerenie… cîndva!
Văd și acum ulciorul și oala pe care le atinsesem în timp ce gazda noastră, Medicul Emerit VICTOR POP, unul dintre puținii din România acelor vremuri onorat cu acest titlu și probabil singurul din Maramureș, ne explica în cuvinte puține.
Revelația avea să vină cînd ne-a arătat colecția sa de pecetare, un fel de „ștampile” ale familiilor, apăsate pe pîinea care apoi se băga în „cuptior”, la copt, urmînd a se duce la biserică pentru cuminecătură.
Era plin biroul de ele – să fi fost vreo 85 sau poate mai mult de 100. Nu mai țin minte, dar sînt sigur că mi-a spus cîte. Fiecare avea un trunchi vertical pentru a fi ținut în pumn și o parte orizontală cu model specific, asemănător peceților pe care Domnii Moldovei, urmași ai lui Dragoș și Bogdan, le puneau pe hrisoavele din acele vremuri.
Ca să nu se uite!
Ca să se știe!
Că repede mai uită omul!…
Ticăloasă poate fi „uitarea” care face să-ți fie bine!!!
Nu mică mi-a fost mirarea cînd am văzut cum arăta „mînerul”. Nu era doar ceva de ținut pentru a impregna pecetea. Nuuuuu!… Unul semăna cu doi copaci împletiți, altul părea o spirală A.D.N. Toate aveau patina timpului, un maroniu-negricios adus de vremuri și de mîinile care le atinseseră.
Dar șocul avea să vină cînd am văzut unul semănînd cu „Pasărea Măiastră” iar altul care era aidoma „Coloanei Fără Sfîrșit” ale lui Brâncuși!….
Unele pecetare aveau o vechime de peste 150 de ani după spusele medicului. Știu că, în cimitirul din satul Loman din județul Alba, nu sînt cruci. Poți vedea numai niște stîlpi funerari ancestrali, din lemn, aidoma „Coloanei” genialului Constantin Brîncuși.
Să fi trecut MAESTRUL pe acolo și nimeni să nu afle? Nu-mi pot da seama, dar sper ca el să fi văzut cimitirul în visul său premonitoriu pentru ce avea el să devină.
Văd în amintire pecetarele. Oare ce s-o fi ales din ele?…
Aveam să mai trăiesc o surpriză cînd, în vacanța de vară, am mers cu familia – soția și fiul de trei ani și jumătate – la părinți. Nu știu cum micuțul a făcut o febră care nu ceda nicicum. Trei doctori l-au văzut în Orăștie, dîndu-i peniciline de patru ori pe zi. Cum nu se ameliora în ruptul capului, i-am internat pe amîndoi în Spitalul Județean Deva unde alți medici, constatînd neputința celor dinaintea lor, îl îndopau cu ampiciline. În total 64 de injecții!!
Încăpățînată, febra ne rîdea în nas, obraznic!…
Soția mea, disperată, i-a telefonat Medicului Emerit aflat în Sighetu Marmației, la 362 de kilometri distanță. „Doamnă”, i-a spus acesta. „Priviți sub limbă. Trebuie să aibă niște pustule, ca de aftă. Dați-i cu glicerină boraxată!”
Ceea ce am și făcut. După trei (!!!) zile, copilul zburda pe-afară, total refăcut.
Era minunat să vezi responsabilitatea și dăruirea cu care își făcea meseria. După ce punea diagnosticul, deschidea imediat o agendă medicală voluminoasă, verificînd corectitudinea. Era mereu așa cum spusese el. Știu pentru că l-am văzut.
Mai știu că se întîmplase odată să vină o mămică la el. Copilașul de cîțiva anișori era în ultimul grad de pneumonie. Cu un picioruș trecuse binișor… „dincolo”! Dar medicul l-a salvat, aducîndu-l la viață. Nu înainte de a-i trage femeii niște palme zdravene că și acum îmi țiuie urechile, spunîndu-i următoarele cuvinte: „Așa vii cu bietul copilaș? Ce-ai făcut pînă acum?”
Atunci am înțeles deosebirea între „medicul nimerit” și MEDICUL EMERIT…
Doctorul VICTOR POP din Sighetu Marmației…
Mă întreb uneori ce s-o fi ales de imaginea Dumnealui și dacă mai dorește cineva să-și amintească binele făcut. Eu, cu siguranță, nu-l voi uita!…
Nicolea RĂDOI
Adaugă comentariu