XXXIV
Ziua în care m-am născut nu mai există, doar o femeie în a cărei trup s-au trasat granițe
din vara lui ‘89 până astăzi.
La început am văzut lumea în poze alb negru apoi Dumnezeu a atins-o și culorile au început să lăcrimeze. Chiar eu am fost trecutul unei lacrimi, cu o mamă tânără și frumusețe neînvinsă. Când venea vremea, căutam ticăitul cu inimi și curând toate pădurile se întunecau ca o suflare în lumânări. De atunci am crescut mai mult în inima mea, prin locuri ascunse, cărând cărți într-o pungă de rafie kilometri întregi
la mulți ani palmelor tăiate
la mulți ani fericire născută-n dureri
rochiile mele cresc mai repede decât pot visa
la urmă viața cărților
și gândul că fiecare picătură de sânge ascunde o poveste.
***
Malurile nevăzute ale Izei
ca un refugiu pe timp de furtună, viu de la Dumnezeu până astăzi
s-au copt toate pâinile mai puțin una căci degetele îngerilor au străpuns-o și din ea a ieșit ceva frumos, nepământesc
o existență plată cu nori imaginari izbucnesc ca niște cai sălbatici topiți în soare
tot așa dragostea mea este un vis care topește
totdeauna vinerea frântă
când dragostea intră în mine cu teamă absolută pentru înălțimi
și o inimă tare ce plutește în afara femeii
sub fiecare cer se naște o graniță
ea se aseamănă cu un fel de izvor stropit în culoarea sângelui
și văi ascunse dedesubturilor pământului
toate florile se nasc să moară iar din moartea lor se naște ceva și mai bun
ce nu poate fi rostit
cineva își sărbătorește ziua de naștere,
sufletul urcă ca o rochie topită pe piele
tot mai sus ca o corabie ce îngenunchează către toate trupurile cu păsări.
***
Quiet souls
Momentul în care simți o parte din univers vărsându-și o parte din stele iar eu îți pândesc
marginile sufletului cu o foarfecă imaginară, incapabilă să taie din tine
și plouă și-n inimile noastre
ca într-un miez viu fără cărări
pe unde a trecut dragostea s-a născut un cireș sălbatic fără de trup
ca într-o rotație completă, desăvârșită a pământului
în cosmos nu plouă, dar șansele de viață trec ca un vârf de cuțit în carnea singurătății
azi suntem vii
doar sufletele noastre incomplete visează că se iubesc
că fac dragoste și apoi mor departe în lume
și visul acesta e cea mai vie formă de viață pe care o cunosc căci spală întunericul din el însuși,
ca o scară ce descinde-n abis ca într-un loc magic
Dumnezeu face decor pentru stele precum inima mea se face nesfârșită când dorm
(iar tu ești tot ce pot închipui mai ascuns, în toate gândurile ce se nasc să respingă orice fisură
în care se poate strecura moarte).
Antonia Luiza Dubovici
Nota redacției: Azi, 24 iulie, este Ziua Poetei Antonia Luiza Dubovici. De ziua ei ne-a dăruit Poezie iar echipa „Salut, Sighet!” – deși la mii de kilometri depărtare – este alături de ea urându-i… Fericire și Inspirație, Mulți, Mulți Ani!
Cu drag și admirație pentru simbioza ta durabilă/ excepțională cu Poezia îți doresc LA MUUUULȚI ANI!… pe tărâmurile reale și/ sau imaginare pe care le iubești, alături de oamenii frumoși din viața ta!!!
Domnule Mariș, doamnă Brîndușa respectiv întregul colectiv de redacție al Revistei online Salut Sighet precum și tuturor colaboratorilor și cititorilor vă mulțumesc infinit pentru splendidul dar. Mereu îmi va însoți inima oriunde aș fi.
Inima Sighetului bate și la mii de km depărtare, iar poezia mea este ceea ce eu pot oferi mai frumos orașului în care m-am născut și am crescut și în care revin cu drag de fiecare dată.
Cu nesfârșită gratitudine pentru buchetul minunat de cuvinte,
Antonia Dubovici.