Ochii care nu se văd sunt scriși în aer
cu degete oarbe în timp ce aerul plesnește dureros în mai puțin de o secundă toate organele tot așa trupul meu a învățat să asculte de mine, ca un înger supus Dumnezeului ce șade deasupra cerurilor și apoi să plângă pentru casa în care nu va intra niciodată sau pentru buzele din care au curs toate izvoarele acestei lumi aș vrea să te ating dar nu pot să o fac, căci dragostea doare mai ales atunci când ții ochii închiși și nu ai cum să uiți fiindcă a avea o inimă fierbinte înseamnă să arzi iar moartea să fie doar un alt lucru imposibil dintre cele cu adevărat imposibile. Ceva nemuritor ca o bucată din cer transpiră dincolo de cei mai negri cireși pe care i-am privit vreodată.
Dumnezeu lucrează la curățenie
pe străzile de pluș și resturi umane, salahor anonim pe șantier, Cel care a inventat taberele cu refugiați și dragostea ca formă de apărare pe linia întâi. Strânge gloanțele ce au penetrat toate straturile de carne, spală sângele în găleți cu apă apoi o transformă în seva trandafirilor sălbatici de pe marginea drumurilor umblă desculț, dezbrăcat și flămând în mijlocul oamenilor lucrând minuni de neînțeles în autobuze între scheletele celor vii și în particular în toate spațiile de mântuire spitale, închisori, aziluri, orfelinate, la locul accidentelor, rămânând singur la morgă când se închid ușile. Întotdeauna neclintit la căpătâiul muribunzilor, dând sufletului mai mult corp și sângelui mai multă inimă. Dumnezeu are mâinile pline de răni dar nu le bandajează niciodată lucrând din greu zi de zi ca o mamă singură să repare toate lucrurile stricate salvează vieți și cărțile aruncate la gunoi performează miracole fără să Își arate fața măcar și mai presus de toate Se frânge bucăți pentru cei ce văd și nevăzători deopotrivă căci numai așa iubirea poate izbăvi în această lume ca o vioară la care poți să cânți chiar dacă mâinile ți-au murit.
Nopților mele nedormite
cu vioară apăsând în măduva oaselor înainte de somn mă gândesc cum ar fi existat o zi perfectă pe acest pământ, cu sufletul îngreunând mersul printre oameni, pe drumul către lucru în stația de autobuz când inimile devin prăpăstii și gânduri vulnerabile nediscriminatorii cu așteptarea în timp ce crești smerit în pântecul vieții primești o șansă nouă de mântuire când toate zilele se termină odată ca niciodată iar dragostea trece vie în fața ta și începe să îți zâmbească dureros în chipul unui străin poate că până la urmă vom învața să iubim fără să lăsam niciun cuvânt nerostit ca în toate cărțile cu poezii unde Dumnezeu Însuși pune câte un clopot la capătul fiecărei umbre.
Antonia Luiza Dubovici
O admir ca pe Emily Dickinson.