PoetikS: Antonia Luiza DUBOVICI

Printeaza

Când închid ochii și aștept să se facă liniște

abia atunci înțeleg viața ca pe o metaforă
care începe să lunece
înlăuntrul oamenilor

inimi vii, obișnuite cu suferința
fiecărei zile ce se sfârșește
până la urmă

când ajungi la sfârșit
nu mai există nicio durere

și florile supraviețuiesc în ochii privitorului,
în plămânii ce respiră încă din dulceața lor vie

aș dori doar atât de la Dumnezeu
o singură dimineață
nesfârșită
pe care s-o trăiesc cu nicio teamă
că aș putea să pierd
ceva din mine, din sufletul meu

să pun cărțile într-o ascunzătoare perfectă,
unde nimeni să nu le mai găsească
niciodată
și

inimile noastre de zăpadă
ce se topesc atât de frumos.

Ferestre către Dumnezeu

Sufletul meu
și-a crescut mâini de zăpadă
pipăind oasele din lumină.

Ochii mei au văzut cum într-un singur om
au început să sângereze toți oamenii acestei lumi
și omul acela avea ferestre
ce ieșeau din tot trupul și toate
acelea sângerau.

Ce dragoste bună poate fi aceasta,
în care să crești odată cu moartea din tine,
până când vei fi copt pe dinăuntru
îndeajuns ca inima ta să lunece
într-un corp nou și firav

cineva îți va săruta mâinile
nenăscute

ca un abur ce intră într-o cireașă
și o va face să fie dulce,
cea mai dulce de pe pământ.

Oare cum e să umbli când tot ce tremură mai tare este însăși inima ta? (lui Andrei)

unui copil nu-i trebuie decât o singură clipă
și va atinge vârful maturității
o singură clipă când teama de dragoste crește
în aceeași măsură în care crește și teama de moarte

ferestre lichide în care Dumnezeu a presărat sâmburi de păsări
într-o zi toate vor împânzi cerul până la ultima

cele mai adevărate lucruri dor cumplit
iar adevărul e că viața aceasta
nu ocolește pe nimeni

mai întâi carnea, apoi pielea
sfărâmată ce nu mai există

uneori să te vindeci înseamnă
să pășești din patul suferinței deasupra norilor
cu un suflet nou

în care s-au născut munți
și în toate vârfurile lor
lăcrimează cu blândețe alți oameni.

(iar în locului piciorului zdrobit
se vor șterge toate lacrimile,
toată suferința înghițită-n sedative puternice
într-o cameră ce respiră durere
în fiecare noapte ca pe ceva firesc

căci nimic nu se pierde cu adevărat
o ființă care a iubit o altă ființă va primi viață veșnică
tot așa cum o mână care a mângâiat o altă mână
va primi iubire veșnică).

Antonia Luiza Dubovici 

Foto: Pinterest