Îngerul meu umblă-n opinci
Un înger iscălește în locul meu
când se crapă de ziuă își ia cuvintele în desăgi și le dă de pomană, că altfel cum îți poți sătura sufletul dacă nu dai din ce n-ai.
Visul ierbii-i ca un cavou fără mort. Că așa-i datina p-aici, pui moartea să moară în locul tău și no, ai treabă bugăt, n-ai timp de hodină.
Îngerul meu grăiește-n limba pădurii, cutreieră hotarele morilor, închină cu tăți sătenii. Când nu-l văd, mere și cântă la ceteră. Dar nu-i bai, inimă sfântă lasă-mă să iubesc să mi se stingă dorul.
Viața e un luminiș ce vânează tăt ce capătă și din căpătate se trece așe iute ca abia apucă să-ți sie dragă.
*
Dimineața, iubind
La urma urmei nu suntem decât prăpastia dintre îngeri.
O jumătate de cărămidă ce se visa locuită și sfărâmată în restul zilelor.
Iubim roua sângelui, crestăm cuvinte în praf cu degete fantomă.
Aș putea să duc sufletul tău deasupra apei. Ca o pasăre fluidă ce îngenunchează la țărm. Sub ape un sărut sângerează.
Dumnezeu îmi vorbește iar eu am buze fără granițe.
În visul meu se sfințește lumină.
Pot să jur că o dată am auzit o perlă plângând când cineva o smulgea din carnea ei.
Am să despart lacrimile cu un toiag iar poate atunci dragostea își va culca îndrăgostiții înapoi în stele.
*
Risipiri în frontul de Est
Când dispari de pe fața pământului cu tinerețea smulsă ca niște pantofi scoși din oameni, îți visezi restul vieții, copiii nenăscuți, dragostea ca un vehicul de mântuire în care n-ai să mai urci. Cineva sus operează un bisturiu cu îndemânare scoțând totul la suprafață. Te vezi viu ca o arsură pe suflet. Dumnezeu devine clar, e prima dată când îl vezi, poți să-L atingi și cuvintele sunt trase din trupul lor.
Inima morții nu simte nimic, niciodată. Ești ca-ntr-un tablou de Dali, cu mecanisme plutitoare în forma unui ceasornic ce strânge în jurul lui universul întreg, se așterne liniște ca într-un vis frumos
privești cerul și ochii limpezesc perdeaua zorilor.
Eroi dați uitării pe pământul înghițit de cruci și rugăciuni zgâriind noroiul uscat.
Cineva umblă în furtună, are numele îngerului meu.
Oamenii se șterg ca într-o pânză neclară,
păianjeni noi ies în lumină
cerul își vărsă sângele.
La un moment dat devine imposibil sa despărți sufletul tău de sufletul altora, tentacule uriașe ca niște magnolii înflorite pentru puțin
cad în neștire peste locul ce nu va fi aflat niciodată.
Antonia Luiza Dubovici
Sursă foto: Pinterest
O mare bucurie să văd că Antonia L. Dubovici-Zavalic continuă și acolo, în USA, creația poetică. O face la înalte standarde stilistice și de conținut, așa cum ne-a obișnuit. La introspecțiile de finețe specifice lumii ei poetice, Antonia adaugă îngrijorările lumii de astăzi și, iată, dorul de Maramureș. Cred că este pregătită să uimească și lumea literară de dincolo de ocean. Sunt încântat că ne onorează cu creațiile ei de ultimă oră și pe noi, sighetenii. Felicitări și succese!
(Sighetul nostru are poete minunate: Doina R. Anton, Antonia Dubovici-Zavalic, Anastasia Herbil, Nicoleta Giurgi…, fiecare un nume de scris cu majuscule.Eu sunt mândru de ele. Să se știe!)