Singurul paradis
în care cred este paradisul pierdut,
unde am rătăcit prin grădini pline de rod şi de lut.
În fiecare luni mă revolt împotriva sorții tainice,
întrebându-mă cum poţi să fii doar un om, sub comete ce se sting.
Privesc cerul, dar stelele par a fi doar făţarnice,
în lumina lor rece uit că eşti departe, în eterul de frig.
Plutind printre gânduri mă pierd într-un ocean de sunete magice,
unde umbrele trecutului dansează într-un ritm amar – uimitor.
În adâncurile sufletului meu, unde amurgul se preschimbă în noapte,
simt cum trecutul îşi croieşte drum spre un viitor fără moarte.
În fiecare miercuri, în fiecare joi, aud ecoul întrebării mele, sfidător.
Cum poţi să fii doar un om sub comete,
când universul are atâtea fațete?
La locul nostru, la lumina lunii,
ne-am promis să ne întâlnim,
sub argintul ei rece, ca foșnetul frunții.
Dar știm amândoi, e doar o oglindire,
un soare ascuns, un ecou în nemurire.
M-ai întrebat: „Dacă luna e falsă,
a fost totul doar o poveste nefastă?”
Eu ți-am răspuns cu glasul tăcerii,
că tot ce e fals poate fi și al veșniciei.
Ce e lumina, dacă nu o speranță?
Un drum de umbre ce dansează în viață.
Reflectăm și noi, ca luna pe ape
necuprinsă de spațiu, ce timpul nu-l poate încape.
Și dacă lumina ce ne-a unit e-nșelare,
nu-i oare iubirea tot reflexie-n soare?
Nu-i ea o umbră a focului stins
dar care, în inimă, renaște aprins?
Deci hai, iubito, la locul cel vechi,
sub luna cea falsă, pe ceruri perechi.
Când falsul și adevărul se-mbrățișează,
doar iubirea în taină le luminează.
Orly FRANKEL
Adaugă comentariu