Asistăm zilnic, la primii pași de după Marea Izolare, e drept, mai șovăielnici, mai poticniți, dar totuși încercări de mers înainte, asemeni unui copil ce acum învață să meargă în picioare. După multe poticneli și încercări, prin perseverență, vine ziua, cînd își ia zborul și efortul îi este răsplătit! Așa se întîmplă și în viața noastra (era să zic nouă) și vrind-nevrînd, îmi vin și multe comparații, care se pliază perfect pe tot ce ni se întîmplă.
Nu-mi închipuiam vreodată, că voi fi contemporană cu acest cataclism planetar, venit de nicăierea, dar, care și-a pus amprenta urîtă asupra bătrînei noastre planete, numită Terra, poate că nimic nu-i întîmplător pe pămînt, ce-i să se întîmple se va întîmpla negreșit, mai devreme sau mai tîrziu.
Întrebată fiind de un prieten atunci cînd am venit în America, cînd o să mă întorc, i-am răspuns: niciodată! Așa mi-a venit atunci să-i răspund. Nu a fost nimic calculat.
Cu o seară înainte de a lua avionul, am constatat, că-mi expirase pașaportul. Am pierdut biletele, dar hazardul s-a concentrat și mi-a înlesnit repede alt pașaport, alte bilete și iată-mă ajunsă în State.
Semne ar fi fost, să rămîn acasă, ca să nu mă prindă urgia departe de țară. Luptă-te dacă poți cu soarta!
În toată această perioadă de așteptare, mintea îmi da ghes să caut explicații, comparații, similitudini între evenimentele ce se succed parcă, peste capul nostru.
Pămîntul nostru, atît de perfect, de rotund, de ospitalier, dintr-o dată, ne-a dat un bobîrnac de ne-am pierdut echilibrul, ne-a scos de pe orbita noastră, sfînta noastră normalitate și ne-a pus la colț! Fiecare cu el! La început bosumflați, nu ne găseam vina, ostracizați de diverse ordonanțe, menite să ne corecteze acțiunile și gîndirea și să ne adaptăm la noile reguli impuse de moment.
Două luni și mai bine de stat în casă, cu cîte o gură de aer din cînd în cînd, cel puțin pentru mine, au fost un bun motiv de aranjare a gîndurilor, despre cum văd eu, ,,pe persoană fizică”, repornirea Terrei, metaforic vorbind.
Mică fiind, făceam și eu parte din rîndurile de copii, implicați în diferite activități alese de părinți.
Păzitul oilor la păscut sau a vacilor, intrau în sarcina noastră. Nu presupunea mare efort, doar vigilență. Căutam însă, în același timp, diverse metode de a ne umple timpul cu diverse jocuri inventate de mințile noastre de copii, pentru a ne umple timpul cu ceva. Încă nu se inventaseră pe atunci telefoanele mobile, nu aveam nici măcar fixe. Vînam cele mai mari mușuroaie de furnici și, cu niște bețe special stunjite de coajă, ațîțam sărmanele insecte, care, pentru a-și apăra teritoriul, se agățau de bețele noastre, înnegrindu-le în cîteva secunde. Nu știu cîți au încercat această experiență, dar, după ce scuturam bățul de furnici, rămînea pe el o acreală, pe care noi o savuram lingînd acel bîț, mai ceva ca și vata de zahăr. Poate că aveam carență de vitamina C. Dacă la început, mușuroiul era perfect, după invazia noastră, arăta ca un cîmp de luptă, cu furnici dezorientate, unele moarte, altele cărîndu-și sacii sparți în spate… Ce mai, pierderi grele, făcute cu inconștiența acelor ani.
A doua zi, însă surpriză! Mușuroiul era refăcut la loc, arăta exact ca și cu o zi înainte. Urmele vandalismului nostru erau șterse! Cîtă putere de regenerare la niște biete insecte, cîtă forță de repliere de a aduce iar mușuroiul în stadiul de la început… Că, cel puțin pe mine m-au făcut să mă simt vinovată pînă astăzi și imaginea mușuroaielor sparte încă mă urmăresc.
Sunt niște amintiri care răzbat prin forța exemplului, în niște situații de criză, la o dimensiune cu mult mai vastă. Numai că, raportînd dimensiunea lor la cea a mușuroiului, parcă nu-i chiar atît de deplasată cu cea a Pămîntului vizavi de oameni. De la o anumită înălțime și ei nu par mai mari decît niște niște furnici.
Așa și cu Pămîntul, atacat de acest virus, e asemeni unui mușuroi, unde totul era bine rînduit, dar a trebuit ca el să-l vandalizeze. Noi, furnicile cu chip uman de pe el, încercăm în fiecare zi să ne revenim și să ne refacem mușuroiul. Vor fi mari eforturi, nu puține, dar exact ca și într-un puzzle pînă ce tabloul nu va fi complet, nu ne vom da bătuți. Poate vor fi și multe piese lipsă, dar le vom înlocui, fie și artizanal pentru început.
Îl mai compar (Pămîntul), cu un Big Bang – Clock, care a funcționat impecabil, dar noi, prea siguri pe el, am uitat să-l tragem. Nefiind tras la timp, arcul s-a întins și s-a oprit. Și aici intervine ceasornicarul, care-i dă de capăt, îl trage, îi fixează limbile și bate iar.
Pornirile însă, întotdeauna presupun dublu efort la început. Exact ca o mașină care, cu cît stă mai mult nefolosită, cu atît îi scade prețul, deoarece stagnarea în orice domeniu, este păguboasă.
Avioanele sunt proiectate să zboare, nu să staționeze pe pistă în intemperii, dacă le-ai tăiat zborul, incep să moară… Orice e scos din mișcare, presupune timp și efort pentru repornire. D-apoi o planetă!
După acest ,,Accident Universal” lumea n-o să mai fie așa cum am știut-o noi. Efuziunea, entuziasmul, exuberanța, pentru multă vreme vor fi mai estompate. America (pînă mai ieri) era considerată ca un reper al consumismului. S-au deschis Moll-urile, dar sunt goale, cel puțin în prima săptămînă erau pustii. Să vezi un ditamai colosul luminat, răcit cu aer condiționat, cu muzica pornită, pentru un singur client care-și bea cafeaua într-un fotoliu, cafea adusă de acasă în termos…
S-a sucit lumea, nu mai intră cecurile la sfârșit de săptămînă, sau dacă intră nu se mai aruncă la cheltuieli, spaima pentru ce va urma este și aici apăsătoare.
Americanii nu au experimentat niciodată cum e să nu ai. Niciodată însă nu e prea tîrziu să afli.
Succinct am vrut să fac, așa, un periplu, cu legături nebănuite între diferite experiențe din viața de fiecare zi, și această stare nouă, pandemică, cu care va trebui să socializăm zi de zi…
Concluzia ar fi că, pentru repornirea Terrei (sensul e metaforic) exact ca și în cazul unei pompe scăpate, e nevoie de o amorsare a acestui uriaș vid creat între oprirea și pornirea Lumii. Sau ca în cazul unei mașini rămase fără benzină trebuie insistent apăsată pedala de accelerație pînă ce intră iar benzină în carburator. Încet, încet, fără să înnecăm motorul, o să ne reluăm mersul firesc. La toate aceste manevre trebuie însă niște reguli suplimentare, față de cele cunoscute, reguli sugerate de micile aluzii făcute din lumea reală și anume:
– Să avem tenacitatea furnicii, care, fiecare în parte, după puterile ei, ajută la refacerea mușuroiului.
– Să avem îndemînarea ceasornicarului, care știe cum să repare ceasul pentru a ticăi din nou,
– Primele două reguli să fie unite cu multă empatie a fiecăruia către fiecare, iar la final, cînd vom striga cu toții: ,,Și totuși se învîrte !” să simțim că, atît cît s-a putut, ne-am dat concursul pentru ca marea mașinărie numită Terra să o ia din loc!
(15 mai 2020)
Ileana Pisuc
Richardson – Texas (USA)
Câteodată un rău este necesar, nu face mult bine dar pune mintea omului sa lucreze, sa-l scoată din letargia cotidiană, sa-l faca mai constient mai responsabil fata de Terra, pe care de multe ori o neglijează, uita de ea, ca trebuie s-o protejăm! Cineva, o forță imensă, ne-a trimis un semn de atenționare ca s-ar putea sa regretăm unele acțiuni voite din partea omului si, daca întreg mapamondul nu conștientizează, distrugerea vieții pe planeta este iminenta! Acum, am scapat usor, pardon, era sa uit ca inca nu am învins definitiv, dusmanul invizibil si ca lupta continua, o luptă in care suntem implicați cu toții, implicare care impune responsabilitati si cand le eludezi, rămâi pe dinafară, devi victima sigura, darami tot ce-ai construit, pui la pamant o tara, un continent si in final Pamantul! Se poate reconstrui dar trebuie mult efort si vointa umană, de aceea este benefica pentru noi gândirea rațională cu care, ne-a înzestrat Dumnezeu, nu o folosim, plătim cu viata!
Consider ca pandemia actuala este comparabilă cu un măr atacat de boala, pătat la suprafață, dar cu interiorul sănătos, hranitor! Il curați de coaja si-i mănânci miezul iar restul îl arunci! Poti folosi si samanta in timp, va crește un pom ce va rodi alte mere! Asta se intampla, numai daca-i curatam coaja bolnavă, daca nu, el va putrezi, poate se distruge si samanta, iar merele vor fi mai puține sau,Doamne fereste, vor dispărea!
Cu natura nu-i de joaca, ne ajută să trăim, doar daca o protejam, relele sunt facute de om, nimic nu vine de undeva din spațiu! Ca sa-l intampinam si sa-l distrugem, trebuie sa fim pregătiți si pentru asta, omul trebuie să gândească, sa muncească, sa-si puna toată priceperea in miscare, pentru a nu distruge natura, ci pentru a o proteja! Cand vom intelege acest ideal, vom fi siguri ca nu vor exista pandemii, izolari si carantină, viata va fi normala si virușii vor fi doar in povesti, ca niște balauri învinși de eroi puternici, cum sunt oamenii!
Îi mulțumim doamnei Ileana Pisuc, ca prin cuvinte alese, trage un semnal de alarmă, atenția este ,,mama preventiei”, nu ai grija de tine, natura se răzbuna! O zi si un gand bun pentru autoarea acestor rânduri, este o placere sa le citesti!