Actualitate Cultură Diaspora

Quo Vadis, Domine?… (autor, Ileana Pisuc)

image_printPrinteaza
Ileana Pisuc

Vi s-a întîmplat vreodată, ca înainte de a pleca într-o călătorie, să vă întoarceți din drum, după ceva, un amănunt, dar fără de care bagajul nu e complet și poate acel amănunt să vi se pară mai important decît întreaga încărcătură? Și acel ceva să fie o Carte?…
Anul trecut, cînd am venit în State, acel amănunt, atunci părea banal. M-am întors din drum, la raftul cu cărți, și dintre toate, am ales una ,,Quo, Vadis” de Sienkiewicz. Cei de o seamă cu mine cred că o știu. Am citit-o încă în liceu, cu mintea de atunci și m-a marcat pînă în ziua de azi. O carte (recunosc) grea, cu o abordare spirituală pe măsură și istorică deopotrivă. Despre istoria Romei sub domnia nefastă a unui nebun, menținut la domnie atît prin teroare cît și datorită camarilei cu care s-a înconjurat, care-i ovaționa fiecare derapaj, pentru a-și păstra privilegiile, dar și capetele. A fost în stare să dea foc Romei pentru a-și ,,forța” Muza și a compune versuri stimulat de priveliștea ce se desfășura la picioarele lui. Roma arzînd! Și ca să-și ducă ticăloșia pînă la capăt, a aruncat vina pe creștini, care pe atunci erau considerați niște ciudați. Cum altfel să-i numești, atunci cînd în fața morții, aceștia se uitau doar în cer, cîntînd imnuri de slavă lui Dumnezeu și pășeau rîzînd în arenă unde erau sfîșiați de sălbăticiuni înfometate. Nu le putea înțelege acea credință dusă pînă la sacrificiu, cu zîmbetul pe buze.

De atunci au trecut ceva ani și nu puțini, dar dorința de a o reciti mi-a rămas vie. Am tot amînat, deoarece nu-i o lectură pe care s-o parcurgi superficial, presupune răbdare și tenacitate. Îmi tot ziceam că-i va veni timpul…
Parcă acum, la deplina maturitate, simțeam că aș putea-o ,,diseca” mai pe îndelete.
În momentul ,,exploziei mondiale” (pandemia), prima întrebare care mi-a venit în gînd a fost:
– Încotro Doamne? Ce va fi cu noi?
În mintea mea s-au produs niște conexiuni între niște evenimente petrecute acum 2000 de ani și zilele acestea, pe care nu știu cît de mulți le vor accepta ca fiind paradoxale, unde eu mi-am permis să intervin pentru a scoate esențialul.
Titlul cărții e luat din legenda despre Sf. Petru în timpul fugii sale din Roma, încercînd să scape de persecuțiile împăratului Nero, lăsîndu-și turma de creștini în derivă, la mîna acestui călău. Pe o colină, într-o lumină orbitoare, care l-a facut să cadă în genunchi, i-a apărut Isus, înconjurat de o aură strălucitoare.
Tot ce a putut rosti a fost: ,,Quo Vadis, Domine?… unde te duci, Doamne?”
,,Fiindcă mi-ai părăsit turma, mă duc la Roma, să mă mai răstignească o dată!”
În acest timp, turma era decimată în arenele din Roma, sfîșiată de fiare sălbatice înfometate, spre satisfacția comenduirii de atunci…
Rușinat, Sf. Petru s-a întors iar la Roma, unde a îndurat supliciul răstignirii, numai că, spre deosebire de Isus, el a fost răstignit cu capul în jos. I s-a făcut o ultimă concesie, el motivînd că nu este vrednic de o moarte asemeni mentorului său.

O să vă puneți întrebarea poate, la ce folos această ,,dizertație” pe această temă cunoscută deja?
Pentru că, Om fiind, raționalizezi, îți pui întrebări, faci legături, între ce s-a întîmplat acum 2000 de ani și realitatea sumbră, fără ieșire, în care ne zbatem acum.
Atunci, Sf. Petru, întîiul apostol al lui Isus, păstorul turmei lui Isus, a avut momentele lui de slăbiciune, de lașitate, fugind din fața pogromului instituit de regimul despotic al lui Nero, lăsîndu-și turma fără stăpîn.
Acum, de sărbătoarea cea mai importantă a creștinătății, care este Învierea, turma l-a părăsit pe păstor, urmașul lui Petru, care este Papa. Atunci era un pericol pe față, văzut, acum pericolul este invizibil, dar care, a făcut turma să se ascundă, fiecare în adăpostul lui.
O imagine emblematică, care va rămîne în istorie este aceea a Papei, lăsat singur, într-o piață pustie, dureros de pustie, pe caldarîmul pe care pașii lui sunau aproape sinistru. Am văzut un Papă trist, doborît de greutatea singurătății, într-o lume ascunsă, speriată, căreia i-au dispărut dintr-o dată reperele, înlemnită de frica de necunoscut.
Întrebarea care rămîne este:
– Cine-i mai trist oare? Păstorul care este nevoit să-și abandoneze turma sau turma care este nevoită a se risipi și a se ascunde?
Sunt voci care spun că n-ar trebui să ne cramponăm atît de mult pentru faptul că s-au închis bisericile, că ne putem ruga și acasă. O să le răspund așa: Atunci cînd te duci să-ți vizitezi părinții, nu înseamnă că o faci mecanic. Iubirea față de ei te mînă în spațiul lor, care a fost cîndva și spațiul tău, cu care te identifici și te regăsești. Dorul de ei, sentimentul că aparții cuiva, că noțiunea de ,,acasă” e un cuvînt cu rezonanță – și încă ce rezonanță! – cu vibrații adînci direct în suflet, pentru că omul nu este doar o bucată de carne și atît!
Așa și la Biserică! Nu mergi pentru o locație, formată doar din ziduri, nici pentru întîlniri amicale între prieteni. Mergi, că acolo este Casa Domnului! Omul are nevoie de repere, de concret, de sacru.
Biserica reprezintă un spațiu încărcat de spiritualitate unde lepezi toată grija cea lumească și intri în comuniune cu Dumnezeu. Suprema întîlnire este în Casa Lui.

Anul acesta am fost vitregiți și de comuniunea cu cei dragi si de împărtășirea bucuriei Învierii în Biserică. Dintr-o dată ne-am trezit orfani de două ori… Speranța care rămîne, e că poate, asemeni Sf. Petru , care se întoarce la turmă, tot așa și turma nevoită acum să-și caute adăpost, va reveni și va inunda iar Piața și Biserica, într-un iureș de bucurie, bucuria Reînnoirii și a Renașterii, cîntînd la unison:
CRISTUS VINCIT, CRISTUS REGNAT, CRISTUS IMPERAT!

Ileana PISUC

(Dallas – Richardson, USA)

oferta-wise

1 Comentariu

Click aici pentru a comenta

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

oferta-wise