În singura frunză a copacului solitar de la capătul lumii se oglindeşte şi astăzi durerea pe care omenirea a simţit-o în repetate rânduri. Frunzele cad, timpul trece, iar oamenii mor. Iubirea rămâne atâta timp cât există cineva care să iubească, să iubească constant, fără frică, fără prejudecăţi şi cu mult dor. Pe temelia libertăţii şi a iubirii s-a clădit bucată cu bucată un pod din metalul rece al războiului, al violenţei şi al lacrimilor fierbinţi şi nevinovate ridicate către ceruri de miile de suflete inocente.
Cu frică, dar speranţă în gând, victimele războiului şi-au croit calea printre ramurile pline cu spini. Acestea au păşit cu încredere dincolo de covorul de frunze însângerate ce poartă amintirea sufletelor pustiite ale oamenilor ce încă străbat fără un ţel întinderea de copaci răvăşită de umbra morţii.
Cu timpul, omenirea a aruncat sub acest pod toate acele trăiri profunde şi asidue ce le-au fost împinse în suflet de mantia neagră a războiului. Nisipurile ruginii ale uitării au îngropat sub bolta podului şenilele infernale uscate de sânge care încă păstrează vie amintirea a tot ceea ce a fost odată…
Tancurile în ruine, armele atinse de decăderea toamnei şi căştile cândva pregătite pentru luptă încă încearcă să-şi arate faţa de sub vânturile nisipoase ale uitării. Acestea încă păstrează tremurul cuprins de nelinişte şi zgomotul plin de spaimă, sentimente şi sunete acum ascunse în tenebrele adânci ale pământului.
Speranţa a apărut dincolo de metalul rece al podului, unde se zăreşte roua caldă a renaşterii, verdele aprins al pădurii de brad veşnic tânără şi razele aurii ale soarelui ce îşi întoarce faţa către omenire, dincolo de liniile orizontului. Astăzi, covorul înflorit şi înmiresmat al libertăţii ne mângâie cu gingăşie tălpile, astăzi aşteptăm iubire şi bunătate, fără să ne gândim la cenuşa aruncată şi cuprinsă cu braţele deschise de hăul nemărginit al Tartarului.
Autor, Dana Berciu
Metaforele din textul tau si mai ales imaginea frunzei care cade mi-au adus aminte instantaneu de nuvela celebrului scriitor argentinian Jorge Luis Borges intitulata „Funes, el memorioso” ( tradusa in romaneste „Funes, cel care nu uita”) in care eroul , acest Funes ramas paralizat dar si cu o memorie excesiv supradimensionata (in urma probabil a unui accident) se uita pe geam tot timpul ( pozitia lui fizica fiind mereu nemiscata) si inregistreaza absolut totul, fiecare frunza care se desprinde si cade…”Am mai multe amintiri decat toti oamenii de cand exista lumea ” , spunea Funes…
Din fericire , noi nu suntem asa, noi avem darul de a putea sa si uitam…
Apreciez enorm că aţi citit textul în întregime și că mi-aţi lăsat câteva gânduri personale. Mulţumesc! ❤
Daca ar fi sa ma aplec mai concret asupra unor idei din text , de exemplu tema razboiului cu ingrozitoarele distrugeri si suferinte , mama mea – prof Aurelia Visovan ( acum in varsta de 84 de ani ) a trait in 1940 groaza refugiului dupa ocuparea Ardealului de nord…si a stat cu familia 4 ani intr-un sat de langa Arad , in conditii foarte grele. A trait acolo si 2 bombardamente , in 1944 , unul american si unul german…
Unele lucruri nu trebuie uitate, totusi…
Absolut…Durerea rămâne în inima și sufletul oamenilor, indiferent de schimbările făcute de timp, iar oamenii martori la acele evenimente ( precum strabunicul meu-96 de ani) sunt cu siguranță mai puternici decât oricine altcineva. Mi-ar place să vă cunosc personal, cu siguranță aș avea multe de învățat!
cu tot dragul, stau la Sugau dar merg in oras in fiecare zi.
Vad ca ai multe vizualizari…Inseamna ca si altora le-a placut
Am mai publicat un articol un pic mai demult, poate „treceți” și peste el!:*