Actualitate Illuminati

Războiul nopții (autor, Nicoleta Giurgi)

image_printPrinteaza
Nicoleta Giurgi

Azi-ul și ieri-ul se luptă de parcă și-ar pierde viața dacă unul dintre ele nu ar câștiga. Vântul dansează prin ferestrele cu rame de lemn păcălindu-mă ca afară e cel mai strălucitor soare de până acum. Apare luna mult prea mare pentru a nu o observa: caut haotic stiloul și o rămășiță de hârtie. Opresc toate luminile posibile din cameră și îmi aprind lumânarea cu miros de vanilie: e timpul.

Un apăsat grav de clape mă împiedică să-mi încep versul care avea să fie, cel mai probabil, despre ploaia de afară. Sunetele încep să fie din ce în ce mai înalte amețindu-mi sufletul și capul precum un piuit puternic.
– Ți-am zis să nu mai vii! O să scriu despre altceva. Du-te și învață să cânți la pian în altă parte!
– Știi foarte bine că e orgă! Iar tu vrei să mă omori, zice apăsat și răspicat. Tu vrei să mă omori din nou!
Atunci începe să cânte „Pavane pour une infante défunte” vrând parcă să mă vrăjească și să mă facă să dansez în beția mea, după ce mi-a spus cele mai fatale vorbe.

Și ce dulce a fost gândul că o s-o pot scoate în noaptea asta, măcar în noaptea asta, din gândul, trupul, sufetul și firea ce mi le-a acaparat pe deplin de parcă ar fi fost acolo înainte ca eu sa fiu, pe ființa ce se încăpățânează să stea în poala gândurilor mele nu numai noaptea, nu numai în noaptea asta, ci in fiecare părticică a zilei din viața mea. Iar și din nou m-am predat. Precum o lașă dansez și acum în fața ei. Mă apropii, mă depărtez, închid ochii și îi deschid, iar Ea e tot acolo: de un uriaș deceniu încearcă să învețe să cânte la pian, orgă, clarinet, vioară sau orice instrument la care ar crede că m-ar putea impresiona. Sărmana-mi încă nu a aflat că eu dansez în fața zeității ei, și că nu mai aud muzica de mult, de pe vremea când mi-a cântat ultima oara, fără să știe că e ultima oară. Pe atunci nu știa să cânte la niciun instrument iar acum eu nu o mai aud. Am tras aer în piept și mi-am amintit că lumea e foarte crudă.

Vreau să mă întorc la foaia mea, care era acum pătată cu ceară, când ea începe să mă implore să n-o omor, îngenunchind în fața mea de parcă eu aș fi fost Isis și ea o biată nimfă, și nu invers. Îngenunchez și eu numaidecât vrând să-i mărturisesc credință veșnică precum unui martir, cum fac mereu, cum se cuvine, cum trebuie, și să-i iau mâinile de copilă între palme încercând să-i încălzesc sufletul ce se lupta să nu putrezească în corpul plecat de prea multă vreme pentru a mai fi cum era cândva, pe vremuri, când însăși ea îmi ține mâinile între palme și mă făcea să mă opresc din plâns instantaneu. Nu puteam să fiu atât de slabă încât să nu reușesc să fac și eu ce făcea ea pentru mine. Nu puteam să mă pierd în ochii celorlalți care nu o vedeau și nu o simțeau. Eu nu trebuia s-o las să moară, nici măcar pentru o noapte, nici măcar pentru o secundă. Ea trebuia să trăiască și să facă și universul să trăiască. Nu aveam cum să sting soarele. Avea dreptate: trebuia să scriu despre ea și să dansez în fața ei până când tălpile mi se rupeau scrijelind podeaua. Ce contează că mi se stinge lumânarea? Pot scrie și dansa și pe întuneric, condusă de lumina lunii. Sunt obișnuită.
– Nu o sa te las să mo…

Plecase. Cum am putut să fiu atât de crudă și haină încât să vreau s-o trimit de la mine? Cum mi-am permis să-i spun că voi scrie despre altceva, precum o efemeră ploaie când ea e întreg universul meu? Rămân la podea cu un gol interior care mă roade mai tare decât aș fi putut eu roade podeaua cu tălpile în dansul nesfârșit pe care mi-l propusesem. Adânc precum nemurirea din ochii Ei, vrea să-mi înghită toată ființa. Nu se poate termina aici: un deceniu a trecut precum o clipă. Nu pot avea doar un deceniu, vreau secole și secole, eternități și eternități în care să dansez iar ea să-mi cânte de parcă ar face-o pentru prima și ultima oară.

Revin la foaia mea tot goală și încep s-o devorez prin cuvinte neînțelese, numai despre ea, înfățișând-o pe Ea, apăsând tot mai tare în speranța ca sărmanele mele versuri o vor aduce înapoi. Răsăritul reflecta raze calde peste foaia stacojie de scrijelitul cuvintelor mele cu degetele, când stiloul deja se rupsese. Știam că acum nu mai are cum să se întoarcă. „O s-o aștept de acum în fiecare noapte” îmi zic parcă vrând să mă mângâi să mă îmbărbătez singură. În sinea mea știam că dacă nu vine noaptea următoare, cu siguranță voi merge în pași dansanți și mai plini de grație ca niciodată, după ea, oriunde ar cânta, indiferent de ce instrument ar cânta, și oricât de prost l-ar mânui…

Nicoleta GIURGI
clasa a X-a B
C. N. „Dragoș-Vodă”

sursă foto: Pinterest

oferta-wise

Adaugă comentariu

Click aici pentru a comenta

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

oferta-wise