După ce citesc o carte bună (recunosc, nu am de fiecare dată acest privilegiu…), îmi rămâne o idee, o înșiruire de evenimente, o strofă, poate doar câteva cuvinte de care și prin care îmi reamintesc cu plăcere c-am citit ceva care mi-a plăcut. Ion Petrovai face parte din categoria autorilor la care mă voi întoarce cu drag și interes. În „Glasul timpului” se vede imediat că avem de-a face cu un abil Mânuitor de cuvinte (majuscula nu-i deloc întâmplătoare!).
Câteva impresii despre carte.
Pentru început, ni se arată o dorinţă a poetului, poate o confesiune, sau teamă pentru viitor?
„Şi dor / De cuvinte ce dor; / Vreau bobul/ Spre rodire să crape,/ Să mă întorc întreg/ La-ntâiul zbor.”
Mai departe, versuri din alt registru: „Şerpi verzi – / Încolăcind miresme/ De alb ṣi primăvară.”
Interesantă și neașteptată „încolăcire” ieṣită, poetic, din sfera obișnuitului. O manieră de exprimare care-l definește pe scriitor. În altă poezie am găsit:„Aromele-n desfrâu/ Adapă/ Mânzul de catifea” sau… „Curcubeiele/ Adorm/ În tușa pictorilor”. Sau, absolut genial: „Ochii/ Lăcrimează lumini”.
La Ion Petrovai, neașteptatul ia forme frumoase, logica ideii nefiind niciodată abandonată. Poetul știe că are limite omenești, dar gânduri infinite. El are „Aripi să zbor,/ Dar,/ Vai, mie!/ Sunt mici,/ Iar eu/ Nu pot mângâia stelele”.
Dacă nu l-am cunoaște pe Ion Petrovai, ar fi suficient să-i citim strofa de mai jos. Ni se dezvăluie, îi înţelegem crezul, dorinţa.
„Din când în când/ Mă așez/ Cu credinţă – / La umbra cuvintelor/ Şi-aștept lumina/ Cu sufletul la gură/ Să vină să le spele/ Că sunt/ Ostenite/ Şi grele.”
Autorul rămâne un optimist, indiferent de „oferta” pe care i-o face viaţa.
„Rămân același parcă/ Efemeră dulceaţă lumească/ Îngropat în nămol/ Precum răchita/ Îngropată să-nfrunzească.”
Un om de litere la ce s-ar putea gândi cel mai mult, dacă nu la… „Cuvântule,/ Miel alb,/ Blândule,/ Nu mă înṣela/ Deghizându-te!”
La Ion Petrovai versurile au înţelesuri mai profunde decât cele care se lasă descoperite la prima lectură. Un exemplu: „Acolo unde marea și râul/ Fură din avuţiile malurilor,/ Din când în când/ Vine/ Luntrea destinului/ Să călătorim departe.”
Pentru Mânuitorul de cuvinte Ion Petrovai, cuvintele sunt cele care „Poartă pe umeri lumini,/ Ridică cetăţi,/ Ce stau de strajă vremii/ Pe drumul dintre cer și pământ”.
Mânuitor de cuvinte, mânuitor de idei: „Cerul își varsă lacrimile/ În fântâni/ Săpate lângă drumuri”.
În altă poezie a aceluiaș Mânuitor de cuvinte, am găsit o strofă absolut superbă: „Când cer apă,/ Puilor/ Li se dau/ Lacrimi de vultur,/ Iar setea de înălţimi/ Devine veṣnică”.
Culorile și aromele sunt în multe poezii din acest volum. Citez câteva: „Lacrimi verzi/ Cad/ În braţele florilor”, sau „Aromele–n desfrâu/ Adapă/ Mânzul de catifea”.
Pentru mine, cea mai frumoasă strofă din volumul de poezii „Glasul timpului” este aceasta: „În seri de sticlă transparentă / Munţii / Urcă pe gardurile orizontului / Şi fură stelelor / Săruturi”.
Aproape c-aș putea să mă răzgândesc, pentru că altă strofă, din altă poezie, ar putea fi cea mai frumoasă: „Despletite de vise/ Fetele se culcau/ În patul lunii/ Mereu plecată de acasă”.
Ion Petrovai are și poezii despre tata, mama, bunici, despre obiectele folosite la treburile casei, despre patrie. Viaţa, care se termină întotdeauna prea repede și tocmai atunci când, în sfârșit, știm ce avem de făcut, lupta permanentă a omului cu ceva ce nu se poate schimba, toate acestea în poezia „Brâncă”:
Tata „A spus fiilor săi:/ „Iubiţii mei,/ Adorm nerăsplătit/ Şi de aceea vă cer vouă/ Ca la rândul vostru/ Să știţi cere urmașilor/ Ce mi s-a cerut și mie/ Învingerea morţii.”
Nu pot să nu-mi pun întrebarea cum poate cineva dintre noi să capete asemenea abilităţi în mânuirea cuvintelor…
Răspunsul ni-l dă tot poetul Ion Petrovai: „Gândurile/ Mângâie lumina”.
…și astfel, i se arată calea!
Horia Picu
Adaugă comentariu