„A murit Enkydu, prietenul cu care vânam lei și tigrii”, a scris undeva, dacă nu mă înșel, într-una din piesele sale de teatru Marin Sorescu, marcat, probabil, de mesajul stră-străvechiului poem despre Ghilgameș, legendarul rege al Cetății Uruk, și prietenul său, Enkidu.
* * *
Da! într-una din chiar primele zile ale acestui an (2025) am mai pierdut un prieten. Cei mai mulți dintre puținii pe care i-am avut, s-au așezat „La masa umbrelor”. Total pe neașteptate s-a așezat acolo și Ion Aurel Brumaru, fiul lui Ion Brumaru din Strâmtura, învățătorul director de școală, „reacționar înrăit și țărănist înfocat, care îi sfătuia pe țărani să nu se înscrie în colhoz” (cum a fost etichetat de „puterea populară” de atunci) și care (adăugăm noi), prin anii ‘50 asculta „Vocea Americii”, cu popa Salviu Cupcea la Casa parohială de lângă Biserica veche.
Dar, imaginea acelui/acelor Brumaru a rămas undeva, departe, prin ani… acum câteva zile, a murit prietenul meu, Relu (așa-i spuneau cei apropiați), colegul de bancă, cu care visam în ultimii ani de liceu (1960-1961) să scoatem (scrisă la mașină) o revistă literară, cu care citeam, pe rând, uneori aceleași cărți procurate ilicit și le discutam cu aerul unor exegeți sadea la el în cameră, unde ne luasem libertatea să și fumăm, fumul de tutun neputând lipsi – nu-i așa! – din decorul unor astfel de discuții… importante. La absolvire, pe sonetul pe care mi l-a dat, a scris: „E o amintire… va fi mereu aceeași, nicicînd schimbătoare. Noi însă, vom merge înainte: spre rămânerea în timp”.
Apoi, el a plecat și bine a făcut. Destinul lui a avut nevoie de un orizont mult mai larg și de izvoare culturale mai bogate. Și le-ar fi dorit pe cele din marile universități ale Germaniei sau Franței. S-a mulțumit cu ce a găsit, cu ceea ce scăpase „inchiziției” proletcultismului: cursurile lui D.D. Roșca, Mihai Ralea, Zoe Dumitrescu Bușulenga, Paul Popescu Neveanu și, strecurându-se în amfiteatrul Odobescu de la Fililogie, a urmărit ultimele cursuri ale lui George Călinescu, fascinat de logosul fără pereche al Titanului.
După studenția începută la Cluj și terminată la Facultatea de Filosofie din București, a rămas în capitală, a făcut parte din boema tânără a acelor ani, sensibilă la orice apariție deosebită. Așa am avut norocul să mi-l prezinte, într-o foarte scurtă și întâmplătoare întâlnire, pe Marin Sorescu, sub braț cu proaspătul său volum de debut „Singur printre poeți”, iar altă dată, câțiva ani mai târziu, la restaurantul Casei Scriitorilor, preț de câteva ceasuri, pe tânărul și năvalnicul George Țărnea („poetul iubirii condamnat la plâns”, cum l-a numit unul dintre exegeții săi) cu primul său volum de versuri, pe care mi l-a dăruit cu autograf, și care, ani buni după aceea a fost îndrăgostit de Maramureșul nostru, care l-a adoptat deplin și ca poet și ca om – un generos și un risipitor de iubire necondiționată.
Anii de boemă bucureșteană i-a trăit intens, reușind în mod excelent să împace cafeneaua cu biblioteca și cu masa de scris. A făcut cronică literară și de teatru la Gazeta Literară și Contemporanul, colaborări pe la alte publicații, slab plătit și locuind prin diverse mansarde, dar hotărât să-și facă loc în lumea literară și, mai ales, să rămână în preajma lui Petre Țuțea, al cărui asiduu emul a fost, în toți anii aceia, cu deplin folos și pentru el, dar mai ales pentru posteritate, dacă avem în vedere cartea, „Pariul cu legenda sau viața lui Petre Țuțea așa cum a fost ea”. Care este și va rămâne unică și greu de egalat. Nimeni, dintre cei din generația noastră, nu l-a cunoscut pe Țuțea așa cum l-a cunoscut, prin anii 1965… Brumaru, Înțeleptul, Maestrul Țuțea fiind la peste 80 de ani, iar discipolul la puțin peste 20. Poate tocmai de aceea, dar în mod sigur și datorită gestației în care s-a plămădit timp de peste 30 de ani, apariția ei fiind abia în anul 1995!, „Pariul cu legenda sau viața lui Petre Țuțea așa cum a fost ea”, orgolios cu supramăsură acest titlu (…) este singura lucrare ce-l situează pe acest Socrate de Dâmbovița într-o atmosferă a unui București de rafinamente și stufoșenii (…) care umple pasional un vid de stimă pentru o personalitate fără egal” (Mircea Constantinescu, în vol. „Accesul liber la raft”, Edit. Romania Press, București, 2008.)
O altă importantă influență asupra formării sale s-a datorat „întâlnirii astrale” (cum singur o numește) cu filosoful Imre Toth (*Imre Toth, 1921-2020, filosof și istoric al matematicii, fost profesor la Universitatea din București, apoi profesor la Universitatea „Goethe” din Frankfurt și cu care, cu toată diferența de vârstă de peste două decenii, Brumaru seamănă într-un mod de-a dreptul surprinzător, și la chip și la ținuta vestimentară. A se vedea pe internet portretele de maturitate ale celor doi.), autor al „mirabilei” cărți „Ahile. Paradoxele eleate în fenomenologia spiritului” (1969). După plecarea lui Imre Toth în Germania, Brumaru a purtat cu acesta o susținută corespondență, publicată în „Astra” și a sris despre el, mai pe larg, în „Despre Ființa românească” (2001).
În aceeași perioada bucureșteană, Aurel Brumaru a început să publice și articole de filosofie care „siluiau” linia politică a vremii, asumându-și atenționările criticilor de serviciu. Așa, în legătură cu articolul „H. Marcuse sau filozofia omului unidimensional”, publicat în „Scînteia Tineretului (nr. 6039/19 oct. 1968), revista „Lupta de Clasă (nr.11/nov. 1968) îi impută faptul că „partea în care se relevă opoziția între filozofia marxistă și cea a lui Marcuse, autorul (Brumaru n.n.) reduce nejustificat filozofia marxistă la ideile de tinerețe ale lui Marx”. Iar câțiva ani mai târziu, în revista „Era Socialistă” (nr. 24/1973) S. Stănescu, în „Despre „producția verbală”, referitor la un articol apărut în „Astra”, îi atrage atenția că, „pentru a familiariza pe cititorul obișnuit cu problematica nouă din câmpul cercetărilor filozofice și pentru a-și justifica publicarea este obligatoriu ca textul să nu fie ezoteric și încărcat de termeni pedanți, (…) ci accesibil nu numai omului de specialitate filozofică, dar și unui public mai larg” etc. Am dat doar două exemple, după care, drept contra argumente, reproducem alte două citate: primul cuprinde câteva rânduri dintr-o scrisoare pe care i-a adresat-o Constantin Noica: „Stimate Domnule Brumaru. Întors din concediu, dintr-o Bucovină și un Maramureș (încă necunoscut mie și cuceritor la culme, atât pe linia trecutului, cât și a viitorului românesc și poate european), găsesc bunele Dumneavoastră rânduri și (…) admir încă o dată ușurința și siguranța Dvoastră în mânuirea conceptelor filosofice”, iar al doilea, alte câteva rânduri cât se poate de clare: „Nu numai că temele, citatele rituale și festivismul oficial nu apar în nici un fel, dar A.I. Brumaru are grijă să se distanțeze, pas cu pas, de întregul context publicistic și cultural-filosofic, național-ceaușist, al perioadei respective”. (Adrian Marino, în „Cultura paralelă”)
„Născut în zodia lui Cioran, sub zodia lui Noica, călăuzit de lumina proteguitoare a lui Țuțea, filosoful Aurel Ion Brumaru și-a găsit (totuși) propria cale, propria ființare.” Zice Adrian Lesenciuc, cel mai tânăr discipol al său (în Ființa românească, în „Gracious Light/Lumină lină”, nr. 4, New York, 2006).
În 1969, A.I. Brumaru s-a stabilit la Brașov, ca redactor la revista „Astra”, la care publica deja de câțiva ani. „La „Astra” a fost un pas nu prea norocos (…) Ceea ce mă vizitează cel mai des astăzi (în 2019, deci după 50 de ani! n.n.) e masca de filosof de provincie. (…) Ratezi multe, dacă nu locuiești în Metropolă, în Capitală” (*Ion Mariș în interviul „Filosoful, eseistul, criticul literar Aurel Ion Brumaru s-a format la Liceul „Dragoș-Vodă”, în vol. „CNDV 100 – convorbiri-mărturisiri”, Edit. „Valea Verde” Sighet, 2019.).
Totuși, așezându-se la Brașov, la revista „Astra”, pe care a servit-o conștiincios aproape cinci decenii, în mii de pagini, cu recenzii, cronici și diverse articole, ca redactor și, de vreo trei ori redactor-șef, Aurel Brumaru și-a dovedit cu adevărat puterea de creație, materializată plenar în cărțile sale din anii următori, care l-au așezat la locul meritat: „Important eseist și filosof al culturii, cu o profundă pregătire de filosof și estetician, orientare originistă și existențialistă, cel mai însemnat discipol intelectual al lui Constantin Noica”, zice Artur Silvestri în „Scriitori români contemporani”. Și asta pentru că: „Locuind în casa literaturii române, A.I. Brumaru citește această literatură nu doar ca literatură. Scafandru al spiritului, el scormonește aluviunile culturale. Cu lecturi diverse și temeinice, nutrit cu referințe docte, A.I. Brumaru este un fin degustător; sorbind parfumul limbii, instalat „în de ea” cronicarul Astrei iubește aromele tari; are un tipar stilistic propriu.” (Adrian D. Rachieru, „Orizont”, 8 aprilie 1988)
Acum îl va cunoaște, în plină maturitate, și criticul Gheorghe Grigurcu și-i va tușa următorul portret: „Mustața groasă, întunecată, îi dă o notă de bărbăție tradițională, obrajii lați și fermitatea bărbiei întruchipează încrederea în sine, ochii sclipind malițios sub sticla ochelarilor cu ramă neagră relevă ghidușia montană în gravitate a uni „țăran imperial”. Mișcări tacticoase, vorbă domoală, parcimonioasă, însă în intimitate dezlănțuiri de eseistică orală, voioșie șocantă, ca o echilibristică pe cablurile unor gânduri rezistente”. (Gh. Grigurcu, Artă și idee”, 1991)
În căsuța din Șcheii Brașovului, iar după pensionare în cea de la Codlea (o modestă replică a Mărțișorului lui Arghezi) s-au născut și cărțile sale cele mai importante: „Masca Principelui” (1977), „Ființă și loc” (1990), „Pariul cu legenda…” (1995), „Despre Ființa Românească” (2001), „Repere ale gândirii românești” (2003) în colaborare cu Vasile Gogea, „Ființa muzicală”, vol. I. (2005), „Destin deturnat – schiță monografică Mihai Arsene” (2007), „Lecția labirintului. 11 prelegeri de filosofia culturii” (2012), „Forma filosofică” (2017), „Apologii & Navigații” (2019), „Întemeierea” (2024), pe care abia a reușit să o vadă tipărită.
Au scris mulți și s-a scris mult despre cărțile sale. Alegem doar câteva citate: „Cheile lui A.I. Brumaru se potrivesc etajului filosofic: paginarea ideilor urmează îndeaproape mișcarea simbolurilor, captează izvoarele inițiatice, vorbesc desre „rostul ficțiunii în existență”, despre nevoia de virtual și instinctul cunoașterii și, nu în ultimul rând despre rolul defensiv al spiritualității noastre (o cultură florală mereu în regenerare), obligată deci să renască, asumându-și „sarcina ființării”, desfășurându-și evantaiul multicolor și bogăția existenței sub presiunea circumstanțelor, mai mereu potrivnice. Dar și deschizându-se generos, zonă – punte, în emisie, receptacol cultural îndrăznind drumuri către alții, abordând și topind în ființa proprie atâtea influențe” (A.D. Rachieru, op. cit.).
În cartea sa „Despre Ființa Românească”, apărută în anul 2001, A.I.Brumaru „structurează o serie de previziuni privind soarta gândirii filosofice românești și a unei posibil gândite Românii în perspectiva integrării acesteia în Europa comună, în condițiile în care însăși această Europă viitoare se află în căutarea unei identități care să o poată reprezenta cât mai onorabil. (…) Cartea rămânând un izvor de învățăminte care ne ajută să înțelegem mai bine cine suntem și încotro mergem”. (Mihai Neagu Basarab, op. cit.)
În „Forma filosofică”, „presimțirea domnului A.I. Brumaru, consonantă cu spiritul viu al spiritualității românești, e aceea că prefacerea sufletului unui popor constă în sinteza „arhaic – universal”. (…) De aceea nu românitatea e căutată (ea e deja găsită), nu europenitatea (ea subzistă), ci „patria” ca topos ideal, ca ființă lingvistică în care spiritul se recunoaște pe sine ca spirit în lume”. (Gh. Cutieru în „Vatra Veche”, „Coincidența între a fi…”, în nr.1/2018). Și tot despre „Forma filosofică”: „Stăm față către față cu o carte cum rar se mai scrie în cultura noastră contemporană prin prisma adâncimii, originalității și calității ei speculative. Este o carte aplecată asupra spațiului gândirii românești, a matricei noastre filosofice, așa cum apare la un Blaga, Noica, Anton Dumitriu, Alexandru Surdu, Eminescu, Nichita Stănescu. Și da, am amintit aici și poeți, pentru că poezia, în forma ei cea mai pură, cea mai înaltă este și metafizică, așa cum bine înțelege lucrurile A.I.Brumaru”. (Mircea Arman, „Un eveniment editorial A.I.Brumaru: „Forma filosofică”, în „Tribuna”, nr.393/2019)
Ar putea părea rupt de frământările lumii noastre de astăzi. Nici vorbă! Preocupat până în cele mai fine detalii, iată ce spune: „Stânga internațională a constituit așa-zisa „politică corectă”, cu așa-numita „discriminare pozitivă”, care e malignă cu asupra de măsură. În temeiul acesteia pot apărea catastrofe (ca globalizarea forțată, ca emigrarea dezlănțuită care e și o cotropire, cu scurtarea și inferiorizarea rasei albe. Apar acum în mișcarea politică „progresiștii”, iliberalismul, populismul, atacul perpetuu al goșiștilor roșii, acoperiți ca anarhiști etc.) Se pierd așa marile realizări și câștiguri în ordinea civismului ale civilizațiilor iudeo-creștine pe care se bizuie lumea de 2000 de ani”. (I. Mariș, interviul citat)
În primăvara lui 2019, prietenul Relu m-a surprins cu o carte în care a avut puterea să-și adune câteva (51) dintre poeziile de tinerețe: „Pustia și călătorul versuri regăsite (1969 – 1974)”, dovedind un valoros filon poetic, un zăcământ de preț rămas neexploatat: „Când se va stinge și acest cuvânt/eu voi trece absent și nepăsător/ca un prinț pe cerul albastru./Clopote se vor ridica dintre ape/și un stâlp de sare-mi/va trimite lumină”, (Un stâlp de sare, p.46). Zice el. Și a trecut. Absent și nepăsător de tot și de toate cele ce se mai întâmplă în acest timp nesigur și rău prevestitor.
Mi-a trimis de-a lungul anilor toate cărțile sale. Cu autograf. Ultima, cu titlul „Întemeierea”, am primit-o pe la începutul lui Decembrie a anului abia trecut și, după vreo câteva zile, i-am dat un mesaj: „Am primit-o. Mulțam! De câteva seri mă afund, mă pierd în ea cu creionul în mână… direct pe pagină – că-i cartea mea! Când ies din ea, dacă scap ipen, te anunț. Salutări!” Mi-a răspuns cu un scurt: OK! De sărbătorile Crăciunului i-am trimis, într-o fotografie pe telefon, pe strănepotul meu de 6 luni, cu un clop de maramureșan pe cap, să-l colinde. În ajunul anului nou nu mi-a răspuns la telefon, i-am trimis o urare de la mulți ani ilustrată. Mi-a răspuns doar cu un semn din cele folosite obișnuit. Așa s-a terminat. În 4 ianuarie mi-a venit vestea. Nu ne-am mai văzut de o mulțime de ani. De când s-a mutat la Codlea. Eu am avut câteva tentative. El: „Deplasările lungi au început să mă doară, ceva din structura mea defensiv-adaptativă a început să nu mai funcționeze”. Și cea mai potrivită încheiere pentru aceste rânduri ale mele mi se par a fi tot ale lui:
„Să nu venim prea târziu/când se răcește memoria/și cuvintele sună trist/și înghețat./Când moartea-acest cerc/atât de perfect, cu liniștea în centru (…)/ se va dezlănțui (…)/într-o sacră mirare”. (Să nu venim, „Pustia și călătorul”, p. 38)
Ioan Ardeleanu-Pruncu
Sighet, 11/12 ianuarie, 2025
Admirabilul elogiu unui coleg, prieten, filozof, critic literar și jurnalist cultural. Prin intermediul d-lui Ion Ardelean-Pruncu( al nostru, de suflet), câțiva, care visam sa ne regăsim și în misterul poeziei), am debutat în presă literară în revista ASTRA, prin generozitatea redactorului de atunci, I.A. Brumaru( alaturi de Gh. Părja,, Ileana Mihai, Marin Slujeru( dintre cei ce ne-am incăpătănat să rămanem prizonieri poeziei). Pentru noi, este un reper biografic. În urma cu cătiva ani, a publicat un comentariu elogios despre cartea semnată de mine și colega Andrea Dobes,”Elită academică în închisoarea politică de la Sighet”. I-am transmis personal mulțumirile și recunoștință bine meritate. Elita culturală de sorginte maramureșeană devine mai săracă prin plecarea spre veșnicie a lui I.A .Brumaru, Dumnezeu să_l așeze printre cei demni de neuitare.
Da, prietene Bârlea, multe ar mai fi de spus despre Brumaru, fiindcă el nu a făcut parte din categoria celor care revin în fiecare an la locurile de baștină (precum Ducu Bertzi sau Stefan Hrușcă). Maramureșul avea pentru el o cu totul altă semnificație, făcea parte din structura sa intimă, era prezent în zestrea lui genetică. Din nici una dintre cărțile lui nu lipsesc… urme de Maramureș, nu s-a întâmplat niciun fapt cultural semnificativ de care să nu se intereseze, a scris cu atenție și obiectivitate despre cărțile apărute aici (le includ aici și pe ale mele, ba chiar a contribuit semnificativ la debutul meu poetic adevărat, cel din 1972, din Astra). Acum doi ani, când am scris pe „Salut, Sighet!” despre Brumaru (la împlinirea a 80 de ani), prietenul lui și al nostru, Vasile Gogea, a adăugat un comentariu cum nu se poate mai sugestiv în care spunea: „De la mentorul, colegul și prietenul meu Raul, am înțeles prima dată, că pe oriunde aș coborî fizic, geografic în Maramureș, metafizic și biografic, de fapt, urc! Întoarcerea la rădăcini e totdeauna ascensională”. Așa, cred și eu, că se întorcea Brumaru în Maramureș ori de câte ori scria o carte. „Locul, locuirea – în cazul nostru Maramureșul – ține ființa în ordine, aduce cu el, ca și logosul, legea, sau mai presus de ea, destinul, dar un destin de care ai a da seamă”, zice el în „Ființă și loc”. Multe s-ar mai putea spune pe această temă și dacă Aurel Ion Brumaru nu este cunoscut și prețuit la adevărata sa valoare, nici în Maramureș nici în țară, este și pentru că el nu a făcut parte din categoria celor care își rup nasturii încercând să ajungă în față. Dar de acolo, de la locul care i-a fost hărăzit (sau și l-a hărăzit) cărțile lui dau mărturia valorii creatorului unei opere, care rămâne! Firul vieții lui continuă prin cărțile în care s-a topit până la stingere. Drum lin prietene, sub cerul înstelat al meditației filosofice. „Cerul înstelat de deasupra noastră și legea morală din noi” (Kant) e singura „certitudine” salvatoare.