„În cântecul tulnicului/ Munții Maramureșului gem/… Blestem de potop și de pară /… Pe toate domniile cu sufletul de fiară… ” (Aurel Vișovan, Rapsodia Maramureșului)
La 3 mai 1949 a căzut eroic la Ieud în luptele cu Securitatea cel mai cunoscut dintre luptătorii anticomuniști din Maramureș, studentul sighetean Vasile (Lică) Popșa, liderul celei mai mari grupări de rezistență din zonă (peste 100 de persoane, după documentele Securității). O biografie mai detaliată a sa a fost publicată pe „Salut, Sighet!” acum câțiva ani și poate fi citită AICI.
Momentul este relatat de un martor ocular, tânăra de atunci Ioana Dunca, fiica familiei care îi găzduia pe partizani în acea noapte (ulterior căsătorită Petrovan și stabilită în Dragomirești, mamă a 6 copii, trecută la Domnul în 2019 la venerabila vârstă de 88 de ani).
Moartea lui Vasile Popșa
„Tata era în legătură cu preotul greco-catolic Ioan Dunca Joldea, care se ascundea după interzicerea Bisericii noastre, şi cu grupul fraţilor Popşa. În noaptea de 2 spre 3 mai 1949, 5 persoane din grupul Popşa au fost găzduite la noi în casă la Ieud. În timpul nopții, nu pot să precizez ora, Securitatea a înconjurat casa. În momentele acelea, partizanii făceau Rozariul împreună cu noi familia. Brusc din noapte s-au auzit somații, apoi s-au tras rafale de mitralieră, au fost clipe de groază, nu știu cât a durat… Lică Popşa a fost împuşcat şi câteva ore mai târziu a murit. Am auzit ulterior că i-au purtat cadavrul pe străzile Sighetului ca să înspăimânte populația…. Ion, fratele său, a aruncat o grenadă pe fereastră şi a reuşit să fugă, iar pe ceilalţi trei i-au arestat (tinerii Găvrilă Iusco-Sfâcă din Ieud, Găvrilă Iusco – Drodu din Șieu și Ștefan Tand din Rozavlea, n.n.). Rozariul albastru a lui Lică a rămas pe masă; l-am luat eu şi m-am rugat cu el mulţi ani după aceea…”
Cei din închisoare află vestea
Gheorghe Andreica relatează momentul în care, aflați în închisoarea Cluj, sighetenii află de moartea lui Lică Popșa, cam cu o lună mai târziu.
„A trecut şi masa de prânz. Gardianul ne scosese pe toţi la program, adică la WC-ul din capătul opus al coridorului. Trecând pe lângă camerele vecine ce aveau uşile puţin întredeschise am aflat că înainte de masă, în una din aceste camere au sosit câţiva inşi de la Securitatea din Oradea. Era prin iunie 1949.
Cu permisiunea gardianului, Aurel Vişovan s-a strecurat în acea cameră pentru ca să afle ultimele ştiri. După vreo trei minute s-a întors în camera noastră. Era transfigurat. Faţa i se înroşise iar în ochii săi – pentru prima oară – vedeam sticlind două lacrimi.
– Ce s-a întâmplat, domnu’ profesor? După câteva clipe de ezitare ne-a răspuns oftând: –Lică Popşa a fost împuşcat de Securitate.
O tăcere grea s-a aşternut peste toţi sighetenii. Îl cunoşteam şi noi elevii pe Lică Popşa, dar numai din vedere. Era un flăcău frumos cu faţa senină. Mi-a rămas întipărit în minte când într-o zi de sărbătoare l-am văzut plimbându-se cu Aurel Vişovan pe trotuarul de lângă clădirea Prefecturii din Sighetu-Marmaţiei. Ţinuta mândră a celor doi tineri studenţi mi s-a fixat adânc în suflet şi a constituit pentru mine un model ce merita imitat… Chiar şi azi la bătrâneţe când mă plimb de unul singur vorbind cu mine însumi, în faţa mea apar mereu cei doi tineri şi îmi corectez pasul şi ţinuta după modelul cel văzut într-o singură clipă atunci în vremurile de demult.
Resemnaţi, ne-am aşezat fiecare pe locurile noastre într-o tăcere profundă. Chiar şi ceilalţi camarazi din cameră din respect pentru noi, vorbeau în şoaptă. Vişovan nu mai avea astâmpăr. Ne face nouă sighetenilor un semn cu mâna ca să ne strângem în jurul său. Ne spune – La imnul maramureşenilor (Rapsodia) se va adăuga următoarea strofă în memoria lui Lică Popşa:
„Strigoi/ Din reci morminte am înviat/ S-aducem groază-n lume, în lumea nedreptăţii/ Cu coasa-n mâini peste păcat ne-am ridicat/ Să străjuim altarele vieţii…” ( Gheorghe Andreica, Cu ghiozdanul la închisoare)
Suferințele familiei Dunca
Ioana Dunca continuă relatarea…
„I-au arestat şi pe mama şi pe tata; fratele meu Găvrilă care era în pod în momentul atacului, a reuşit să fugă. Pe tata l-au legat şi l-au bătut: eu şi sora mea am încercat să-l apărăm, dar securiştii Brudaşcă şi Toth ne-au lovit şi pe noi – pe mine cu piciorul, iar pe sora mea cu arma… Apoi am fugit şi m-am ascuns la Şieu o săptămână, după care m-am întors acasă. Seara am mâncat, am făcut Rozariul cu bătrâna de 80 de ani care a îngrijit pe fraţii mei mai mici.
Pe la miezul nopţii, securiştii au năvălit la noi în casă şi m-au arestat şi pe mine şi pe sora mea şi ne-au dus la postul de miliţie din Ieud unde ne-au ţinut până dimineaţa, apoi la miliţie la Dragomireşti și apoi seara la Sighet cu o maşină descoperită. Au rămas acasă fraţii mai mici: Dumitru, Ion şi Grigore – care avea 3 ani… La închisoarea din Sighet ne-am întâlnit cu mama şi cu tata. A doua zi dimineaţa, la ora 6, ne-au băgat 40 de persoane într-o dubă şi ne-au dus la Oradea. În dubă era o căldură îngrozitoare, timp de 12 ore cât a durat călătoria am crezut că murim. La închisoarea din Oradea, m-au băgat într-o celulă în care am stat o parte din timp singură, o parte din timp cu altcineva. Trei luni de zile n-am văzut soarele – am crezut că şi soarele era arestat…
Situaţia era greu de suportat – unde e sora mea, unde sunt părinţii mei…, ce ne vor face?… Eu aveam doar 18 ani… Plângeam şi mă rugam… trei paşi încolo, trei paşi încoace, … mă rugam şi plângeam… La un moment dat am primit ca şi colegă de celulă o mahalagioaică prinsă pe frontieră care nu putea suporta să vadă că mă rog… Îmi spunea: „De ce te rogi, că şi aşa nu vine nimeni să te scoată de aici?” şi „Dacă mă enervezi, te spânzur!” Atmosfera s-a mai înseninat când mi-au băgat-o în celulă pe doamna profesoară Iurca Augusta de la liceul „Domniţa Ileana” din Sighet, care mi-a propus imediat: „Hai să te învăţ franceza…”
După trei luni, regimul ni s-a mai ameliorat – ni se permitea să ieşim 10 minute pe zi la plimbare. Am putut să mă întâlnesc cu mama şi cu sora mea. A fost o perioadă mai suportabilă care a durat câteva luni. Pe 12 ianuarie 1950 eu şi sora mea Anuţa am fost eliberate. În schimb, tatăl meu a fost condamnat la 5 ani de închisoare, mama la 1 an, iar fratele meu Găvrilă (arestat şi el între timp) la 13 ani… Ani pe care i-au şi executat – la Poarta Albă, la Mislea, la Baia Sprie…”
(mărturia doamnei Ioana Petrovan în lucrarea Maramureșul în lupta anticomunistă, 2012, coordonată de subsemnatul)
Epilog
Am stat de vorbă prima dată cu doamna Ioana Petrovan în 2008, la dânsa acasă în Dragomirești. După ce dânsa a terminat de povestit, am întrebat-o dacă mai are acel Rozariu albastru al lui Lică Popșa… îmi și imaginam entuziast că voi face din el mai mult decât un obiect de muzeu (ceea ce cu siguranță merita să fie) dar o comoară de suflet, ca o relicvă sfântă… din păcate nu se mai putea, doamna îl păstrase și folosise o vreme, apoi a dispărut din amintiri… trecuseră 60 de ani…
Dar nu m-am lăsat, mi-am cumpărat un Rozariu albastru nou pe care îl port deseori cu mine și îl folosesc pentru rugăciune. Și câteodată când mă uit la culoarea lui, îmi înalț gândul spre Cer, la drumul cu arhangheli pe care a plecat, la 24 de ani, sigheteanul nostru Lică Popșa… eroul din povestirile copilăriei mele, când tata îmi deschidea, delicat, orizontul spre lumea interzisă a jertfei generației sale.
Veșnica odihnă și memoria binecuvântată!
Preot prof. Marius Vișovan
Adaugă comentariu