Secvențe autobiografice (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

Printeaza

Se întâmplă ca pe parcursul existenței, viața să-ți fie în derularea ei în anumite feluri, în anumite trăiri, cu schimbări majore de traseu și „petreceri”, dorite sau nedorite, acceptate sau impuse, cu intervenția ta sau în lipsa ei, multe separate de proiectele tale inițiale de viață. Oricum, sunt puține astfel de vise, proiecte care să se desfășoare linear, fară nici o perturbație, pentru că lumea toată esta în continui schimbări și modificări și, într-un fel sau altul, te influențează, în schimbări de proceduri și chiar proiecte. Această devenire, formată și întreținută, așa cum a ajuns ea, s-ar putea reprezenta prin creionarea unei serii de „tablouri” care să afișeze toate etapele acesteia, mai importante, cu cele ce le-a aparținut lor.

Copilăria. Pentru mine, în integritatea ei, a fost singura etapă de viață lipsită de năcazuri grele, cu semnificații mai deosebite. Cu multe bucurii, produse de alintarea parintior, mai ales ale mamei, care este tutorele copiilor, până la o anumită vârstă. Am participat la jocuri, mi s-au oferit jucării și, încetul cu încetul, am trecut la diferite activități casnice, apoi tot mai complicate, prin libera consimțire, în finalul ei executând lucrări mai grele, peste vârsta copilăriei, devenind parcă mai devreme adult. Frații mai mari erau cu tata la fân, la împrăștiat brazde,cu mieii, iar eu o ajutam pe mama pe acasă, cu lucrări mai mici. Când pleca devreme în comună, pentru cumpărături sau pentru asocieri la prășit, apoi la secerat, mă trezem și eu mai devreme și era foarte mulțumită când găsea casa curățată, cu paturile făcute și oalele cu apa gata să fiarbă. Mai tărziu, când era în asocieere cu alte femei la ogorât sau la secerat, eu eram dădacă pentru 4-5 copii mai mici, unii cu toate trebuințele. Devenind mai mărișor, am trecut și eu pe dealuri, la brazde, la polog, la căpițe, apoi și mai mărișor, treceam câte puțin și la coasă și, doar la 12 ani, eram un cosaș vrednic, cu mare spor. Participam la toate muncile și eram și maistru bucătar. Acolo, distanțele între mese erau mai lungi și uneori doar se cina, când timpurile te presau.

În aceste condiții, terminând cursul primar, premiant, nu am fost lăsat să merg la „școală mai departe”, cu toate insistențele mele, ale mamei și învățătoarei, tata motivând că n-avem posibilități..În anul următor, mama a făcut pregătiri din timp. Pe câteva vânzări din casă mi-a cumpărat o pereche de bocanci, apoi mi-a țesut din lână, un material modelat pentru un costum. După ce l-a vâlturat puțin, pentru a-l mai îngroșa, am mers la croitor și mi-a făcut un costum, palton și o pereche de pantaloni scurți, toate mai bune și mai călduroase ca celea din magazin. Mi-a mai pregătit și lenjerie de corp, de pat și o pătură bună. În toamnă, când muncile pe dealuri și pe câmpuri s-au terminat, mama pune din nou problema școlii. Tata îi raspunde că n-avem haine, bani de…Am pregătit eu tot ce are nevoie, afară de taxele care sunt. N-a mai ripostat.

În 14 sept. 1953, îmbarcați în căruță toți trei, cu acele bagaje pregătite, ne aflam în drum spre Năsăud, unde funcționa un Gimnaziu cu limba de predare română (ținut grăniceresc). Depinde cât erau taxele și, de aceea, eu aveam o bucurie reținută, înăbușită; nu știam cât sunt plățile de mari și dacă nu ne vom întoarce în aceeași formație. În centru era un loc viran mare, iar mai în spate o biserică frumoasă cu un parc, magazine, care toate îmi luau ochii, eu nepărăsind până atunci perimetrul comunei. Liceul era aproape, unde am oprit, a intrat cu mama împreună și ieșind, tata spune: să- l ducem la inernat ! Am sărit sus de bucurie, atât de mult așteptată. M-au lăsat acolo, la internat, un imobil mare cu trei nivele. La etajul III și II erau dormitoarele și baia, etajul I pentru meditații, iar masa o serveam la liceu, unde era și cantina. Era în apropierea gării, cu un spațiu mare în jur, unde, în timpul liber mai jucam și fotbal. Părinții au plecat spre casă, după ce m-au aranjat cu toate. Cursurile s-au concentrat în două trimestre, pentru că războiul era aproape, internatul plin cu elevi, lângă gară, obiectiv de bombardament. În vacanța de Paști am plecat acasă cu anul încheiat. Am promovat clasa cu calificativele de bine și foarte bine și niciun suficient. Acasă, în loc de o vacanță mai lungă, eu am trecut imediat pe postul de pogonici, la arătură cu tatăl meu; alergare grea și continuă pe lângă cai, ziua întreagă. Spre sfârșit, o ploaie rece m-a udat tot, departe de casă și am făcut o pleurizie rea, cu 6 săptămâni la pat, cu tratament, repetat și aceasta a fost toată vacanța mea „lungă”. Întremat, am trecut imediat la coasă, la 13 ani și am cosit cu Ion, cu Florica ajutor la polog, peste 20 ha de fânaț, singuri, tata fiind concentrat la armată.

Curând trupele, de unele și de altele, umpleau drumurile în retragere, unele mai dușmănoase ca altele și luau tot ce găseau, vite, alimente, aruncau podurile în aer, lăsând localitatea izolată, pustie și săracă. Școala îmi era iarăși blocată (ce răsplată!) și, în toamna următoare, am fugit la căruța pentru Sighet și tata ne-a ajuns abia la Șieu, după un maraton de 20 de km. Fară chibzuința lui, ne înecam cu toții, într-una din apele Iza sau Mara, prin care am trecut. Am urmat a doua clasă de gimnaziu la Sighet, a treia la fără fecvență și celelalte, până în clasa a IX-a de liceu, toate la Sighet, mereu cu mari greutăți, relatate. În 01.09.1949 am părăsit Liceul „Dragoș-Vodă”, urmărit de Securitate, cu multe greutăți, închisoare, pericole și riscuri de viață.

Adolescența, puțină câtă a fost ea, am petrecut-o doar la Sighet, cu plimbări prin oraș, și mai ales, pe la Grădina Morii, pe malurile Izei, unde mai făceam și baie în vremile potrivite, cu plăcutele plimbări pe Solovan, singuri sau cu program. Atunci, dumineca dimineața, intra Karol baci în dormitor și striga : „Fel , sus, toată lumea, 8 ceas, vine părintele Godgea, mergem la pădure !”. Părintele era preot de Roma, făceam cu dânsul Latina și religia, cât s-a putut. După aceea pot spune, adolescența rămasă și tinerețea, în cea mai mare parte, s-au scufundat în întunecimea ideologiei comuniste, în urmăriri, căutări, întemnițări și chinuri cumplite, inimaginabile și care s-au întins pe o perioadă de aproape 12 ani, toate determinate de refuzul meu categoric de a colabora cu securitatrea, la trei solicitări succesive. Am fost vizați de Securitate pentrua cazarea, tăinuirea și protejarea unui inginer, Pop Mihai, din Sighet, fugar, adus la noi de unchiul-învățător, neam prin alianță cu dânsul. A venit pentru 2-3 zile, dar tot nu pleca, motivând probleme de cult greco-catolic și cine știe ce mai avea. A plecat numai după 3 ani, o lună și o săptămână, stând la noi acasă, în casă ascuns, unde și-a făcut un adăpost. A luat legătura cu preotul greco-catolic, Trif Vasile și mergea des la el pentru cele spirituale, pentru care avea o intensă aplicație; a mai mers și la biserică, iarna, când era frig și era puțină lume. Dar casa preotului era în supraveghere, cum am aflat, mai tărziu, chiar de la dânsul. Acolo se organiza un grup de țărăniști, condus de studenți. De Mihai știau mai multe familii. Când părinții erau placați la strânsul câmpului, îi aduceau mâncare de la unchiul. L-a vizitat și logodnica, Boabi, fiind dus acolo, la întălnire, de către unchiul.

În dimineața zilei de 01.04.1949, m-a căutat securitatea la Liceu, pentru arestare, dar eu eram plecat la autogară, pentru a afla mersul cursei, a doua zi, sâmbăta. Eram bolnav de pneumonie și tocmai voiam să plec acasă pentru tratament mai bun, cu medicamente și mâncare bună.. Atunci a descins securitatea și la noi, dar inginerul s-a scuns și nu l-au găsit. De la noi au plecat la preotul V. Trif, greco-catolic. Chiar în acea noapte, se aflau acolo trei studenți, partizani și n-au descins ei acolo întâmplător, îi informau „omul nostru din grup” (Dosar CNSAS). Probabil credeau că-l găsesc acolo și pe Mihai. Doi studenți au sărit pe geam, cu arma în mână și milițienii de afară au tras „strâmb” după ei. Au vrut sau n-au vrut să-i împuște ? Doar ei știu. Pe unul l-au prins în bucătărie, cu o grenadă în mână și a îndurat multe și grele chinuri (Dosar CNSAS). Dar n-a plecat nici după aceea. În familie nu se punea problema predării lui, iar el nu voia să plece, pentru a ne putea prezenta la Securitate. La percheziția făcută, tata nu era acasă. Eu și tata am fos urmăriți și căutați de securitate și am rămas pe dealuri, feriți, cu multe greutăți, până s-a făcut ger. Între timp, tata a coborât acasă pe ascuns și a construit un adăpost bun de rezervă, într-un șopron din curte, căptușit și plin cu paie. Pe ger și mai departe, am rămas toți ascunși în casă, lărgind puțin adăpostul. Nici prin gând nu le trecea securiștilor că am putea fi ascunși într-o casă sub supraveghere.

Dar Dănuț, fratele mai mic, făcea 9 ani și încă n-a mers la scoală. Nu mai putea rămâne, pentru că făceau cercetări și era periculos. Mihai trebuia să plece; îl vedea copilul în fiecare zi. A venit după el. Nan Vasile, care l-a și adus în localitate și l-a luat, în zorii zile de 16 oct. 1951; a venit la noi în 08 sept1948! Am astupat adăpostul din casă și am lăsat spre omologare pe cel din șopron, care a fost „acceptat”. Am plecat cu noaptea la Viseu și ne-am predat la Securitate. Tata a fost dus primul la „inerviu” și a fost lăsat liber, cu condiția să intre în colectiv, fiind cunoscut ca un agricultor neîntrecut și să-i ajute să-l prindă pe Pașca Gh. Dar cu el tata erau preiteni și le dădea alte direcții pe unde pleca. Odată, l-a trimis la coliba să-și ia mâncare și l-a turnat cineva. Tata a spus că era obligat, altfel îl împușcă. Dar Securitatea a dat dispozitie să fie scos din grupul de informatori MAI Viseu, fiind incult și nefolositor (Dosar CNSAS, Bărcan Dumitru, fila 33). Eu, după primul refuz, am rămas sub verdictul: „Ai să-ți petreci viața prin pușcării”. Am fost în anchete 10 luni, la Vișeu, Bistrița și Satu Mare. Am relatat cruzimile inimaginabile petrecute pe acolo în mai multe articole. După cele 10 luni de anchetă, am fost trimis la Canal, la muncile de exterminare și tratamentul ucigător din acele lagăre, după un TBC pulmonar și 37 kg în greutate. Am primit, în detenție, 3 pachete cu alimente permise și medicamente, având acest drept lunar și un vorbitor, în urma unei cărți poștale cu zece rânduri. Streptomicina mi-a eradicar boala, fiind la început. Dar, alaturi de toate aceste cazne și suferințe, de nedescris, aveam o „bucurie” enormă, mult peste ele, știind că, un copil, am reușit să înving torționarii peste tot, tăcând, tăinuind și protejând totul, victorie prin care am salvat libertăți și vieți umane. Această mare victorie, bucurie, mult peste toate indurările, era o „bogăție spirituală” de necomparat, de necumpărat cu lumea întreagă. Ea rămânea și dacă sacrificiul meu era suprem, nu aveam nimic a regreta, ci-mi sporeau doar valoarea acestei „bogății spirituale”.

Tinerețea. În data de 04.03.1954, mi-am încheiat detenția de 29 de luni, fiind pus în libertate. Prima lună am petrecut-o pe la spital, în tratament și refacere, iar lunile aprilie și mai am ocupat un post găsit, cu un salar minim de 325 lei/ lună, pentru întreținere. În colectiv era doar 4 lei/zi munca și se mai ajutau cu cele 30 de arii de acasă. În toamnă mă încorporau și după armată , cu cele 3 clase de liceu rămase și facultatea, mă apropiam de 40 de ani. Îmi rămâneau în față 3 luni, iunie-august, interval în care se puteau aborda, în două sesiuni integrale, la fară fecvență, cele două clase (se termina cu 10 clase) și admiterea din august, pentru a deveni student și a scăpa de armată, care se făcea în cadrul Facultătii. Slab cum eram, cu atâta întrerupere, cu uitări și greutăți, puteam eu aborda astfel se activități, dure ? Se părea imposibil, dar să încerc ultima soluție de „salvare”. Cu un efort și o determinare totală, având o energie interioară deosebită, am abordat provocarea. Dispuneam de o memori bună și, cu somn puțin (2 ore/zi), cu plimbări desculț prin roua dimineții, sau folosind lighianul cu apă rece, uneori, am depășit acest impas și, la întâi octombrie 1954, eram student la Facultatea de Matemetică-Fizică, UBB-Cluj și eram uul dintre cei mai buni studenți din an. După prima sesiune din anul IV, ultimul an de studiu, am fost reținut și anchetat, 29 de luni, fară condamnare și aveam toate dreturile civile, deci și de a studia. Am fost anchetat doar de Securitatea reg, Rodna și Maramureș, pentru cea din Cluj eram un necunoscut. Cineva m-a „predat” însă securității, din neglijență, la peste un an de la revoluția din Ungaria. La sfârșit de noiembrie 1957, am fost luat de securitate de pe stradă și trecut prin toate batjocurile în 24 de ore, unde mi se spune: „Ești un student bun; dar singura șansă să-ți termini studiile, este să colaborezi cu noi!” Refuzul a fost prompt și chiar brutal. O bătaie dură, urmată de averismentul: „Banditule, ai să zbori din facultate!” În scurt timp am fost exmatriculat de peste tot, în baza unor minciuni grosolane de condamnare nedeclarată. Au urmat 5 ani de chinuri și persecuții, la munca de jos, ultima locație fiind șantierul Brazi-Ploești, muncitor necalificat. Toate încercările de revenire asupra sancțiunii au fost respinse. În august, am susținut examenul de admitere le Institutul Politehnic București, intrând cu brio; terminam studiile la aproape 40 de ani. Am mai încercat odată să nu mă las învins și am mers la București, unde, pentru prima data, într-o discuție normală, mi se spune: ai avut o condamnare nedeclarată și situația este încheiată. Dar eu n-am fost condamnat, am răspuns! S-a uitat, bănuitor la mine, ministrul adjunct, tov. Turcu, și mi-a spus: dacă faci această dovadă, te reînmatriculăm! Mi-a venit în gând o ideie salvatoare: să cer la Tribunal reabilitarea, dacă susțin o condamnare, ce nu am avut-o. Am fost convocat în ședință de dezbateri și, domnul judecător Ioan Bartoc, studiind Dosarul, hotăraște: Se respinge cererea de reabilitare a susnumitului, ea fiind fără obiect, conform Cazierului… Un refuz favorabil! Am trimis Hotărârea la București și, în puține zile am primit aprobarea continuării studiilor. Am promovat cu bine cei doi ani și am încheiat studiile la 10 ani de la începerea lor: 1954-1964, cu media peste nouă. După un an la Liceul B. P. Hasdeu Buzău, conform repartiției (azi un puternic centru CNBPH- Buzău), m-am transferat la liceul Vișeu de Sus, unde am funcționat până la pensionare,1965-1990.

Familia. Încă din clasele mai mici, mi-am fixat idealuri frumoase, în care am fost puternic tulburat, dar au rămas aceleași, nu mi le-au putut suprima, așa cum trebuie să fie un ideal. A fost credință, de mic până în prezent, cu rugăciunile învățate de la mama mea, cu respectarea sărbătorilor, mersul la biserică, ținerea posturilor și a ajunurilor. Când am trecut de 10 ani, am ajunat din Joia Mare, până Dumineca dimineața, deci 2 zile și 3 nopți în 3 ani consecutivi! Cu acestea, împreună cu munca grea la cosit și altele, încă de mic, mi-am educat foamea, și am rezistat înfometărilor și muncilor de exterminare de la Canal, care practic m-au salvat. Un alt ideal a fost realizarea unei profesii, pe care am obținut-o extrem de greu și după multe lupte cu timpul și cu toate caznele, abuzurile. A rămas unul foarte important de concretizat, prin închegarea unei familii, în toată exigența moralei corecte creștine, încă nerealizat. Am terminat la 33 de ani studiile și la 37 de ani eram tot singur. Ce mă reținea, era moralitatea vremilor. Credința și sentimentul religios nu mi-l puteau zdruncina, așa cum n-au putut nici în vremile acelea grele, pentru că îl poți interioriza, să-ți faci o bisericuță a ta interioara, dacă în afară nu ți-l puteai exprima. Serviciul era un ideal realizat, dar nu era sigur pentru mine; puteau oricând „să mă zboare”. În ideologia vremii se căuta suprimarea credinței, suprimarea spiritului de libertate, în forma ei cea mai generală și distrugerea moralității creștine în general, deci și a celei familiale. De aceea mergeam pe ideea de a rămâne singur, cu nerealizarea acestui ideal, în astfel de condiții, pentru că mă puteam asocia cu cinneva ce avea concepții nedefinite, care puteau lua forme neașteptate, pentru că acest ideal cuprinde două personae.

Destinul a făcut să întâlnesc o colegă de an din a doua parte a facultății, Tăut Măria, la un examen de bacalaureat, în 1968. Colegi fiind, am avut lungi discuții sincere, pe probleme de viață și am ajuns la concluzia că în acest frumos ideal al familiei avem aceeași optică: credință, onestitate și respectul total, în reciprocitate. În acelaș an, pe 28 iulie 1968, ne-am unit destinele și ea s-a transferat de la Liceul din Cavnic, la Liceul din Vișeu de Sus. În scurt timp ne-a binecuvântat Domnul cu doi copii Ana-Rodica și Victor-Gheorghe. Am fost într-o optică totală în privința lor, pentru o bună creștere și o pregătire solidă pentru viață, până când vor fi „pe picioarele lor”. În anul 1974, s-a făcut o largă cooperare cu Marocul, Algeria și Zair, printr-un Protocol de 10 ani, subvenționat de UNESCO. Pentru Maroc, unde am fost selecționați, printr-un Contract ferm, semnat, cu drepturi și obligații, se cerea să cunoști limba franceză. Noi am funcționat acolo 6 ani, predând matematica în limba franceză. Misiune îndeplinită cu felicitări. Statul a beneficiat de multe zeci de mii de dolari de cooperant, pentru noi lăsând o parte din salar sau diurnă, să ne ajungă pentru un trai decent. Cel mai mare câștig a fost pentru copii, care au învățat să vorbescă fluent limba franceză și engleză, fiindu-le folsitoare pentru serviciu și în prezent. În țară, Rodica a obținut licență în Română-Franceză, cu Masterat și a câștigat o bursă de un an, unică pe țară, pentru Universitatea din Londra. A funcționat la Universitatea de Medicină din Cluj, Relații Internaționale. Victor a făcut Informatica-Economică, cu Masterat și Doctorat și lucra și el în domeniul universitar, fiind asistent, cu cărți publicate. Aveau salariile așa de mici, că noi trebuia să le plătim chiria și altele, din pensie. A venit din Franța o echipă pentru recrutare de informaticieni și, într-o lună, Victor era la Paris, cu contract și salariu conform. A dus-o acolo și pe sora lui, Rodica, ceva mai târziu, unde au lucrat, bine remunerați, aproape 9 ani; era înainte de a fi aderat România la UE. Îi vizitam acolo și stăteam mult timp la ei, plimbându-ne prin Paris. Rodica a plecat în USA, prin căsătorie cu un american și îndată și Victor a plecat în Londra, tot prin căsătorie cu o fată din Iași, care funcționa ca medic în Anglia. Sunt cu servicii apreciate și au o situație bună. Ne-au bucurat cu nepoței: Rodica are un băiat, Samuel, clas a VIII-a, foarte capabil, în clasă forte, cu o voce minunată. Victor are doua fetițe, de 3 și 5 ani, atât de dulci și drăguțe, cu care ne vedem și „vorbim” aproape zilnic pe internet: Grace-Victoria și Joi- Georginia. Grace este deja la clasa pregătitoare, iar Joi la grădiniță.

Îndată după intoacerea din Maroc, la un control medical, mi-au găsit tensiunea mult mărită: 220/120, confirmată prin analize medicale ulteriore. Am intrat într-un tratament medical strict, dar aceasta s-a asociat cu fibrilații de mare amplitudine cu flatere, tot mai dese, ceea ce mă obliga la multe internări și deranjam susținerea orelor. De aceea, m-am pensionat la 59 de ani, în sept. 1990. Fenomenul s-a tot accelerat și a evoluat, făcând deplasări la urgență o dată sau chiar de două ori pe lună, cu staționări mai scurte sau mai de durată. Măriuca a fost mereu cu mine și mă încuraja, mă îngrijea mult și mă proteja. Am făcut sute de prezențe la Spitalul Borșa, de două ori la Baia Mare, câte două săptămâni, o dată la Cluj, tot 2 săptămâni. În țară n-au vrut să-mi facă operația, din cauza vârstei. Erau și problemele familiale care mă agitau: eu, cu o pensie mica, doi studenți și făceam greu față situațiilor. Uneori mi-a fost situația așa de rea și grea cu inima, că eram gata să „plec”, fapt ce se putea întâmpla, de fapt, la fiecare criză și ar fi rămas familia cu copiii de izbeliște, Măriuca neputând face față cu salariul ei mic, așa cum erau în învățământ, „ca unitate neproductivă”. Mă îngrijam și eu cât puteam de mult, respectam riguros tratamentul și liniștea. După ce și-a încetat și Măriuca activitățile, s-a pensionat și am plecat la Cluj, unde am cumpărat un apartament și stăteam cu copiii. Odată, în criză, am plecat repede la spital și aveam pulsul 300 bătăi/minut. Mi-au făcut urgent șoc electric, fără nicio pregătire, viața fiind în pericol. Am rămas la terapie intensivă 10 zile , apoi, într-o altă criză, am fost ținut tot acolo, 6 zile. Poate bucuriile enorme ce le-am avut în timpul detenției, când inima era cu mine, prietena mea cea mai bună, salvatoare, Domnul alaturându-mi bucurii fără margini, în paralel cu chinurile fizice enorme ale torționarilor, o făcea să reziste și acuma. Acelea au întărit-o, au făcut-o rezistentă și au ajutat-o să nu se desfacă în bucăți, la un astfel de puls. Acuma inima mi-a produs dureri enorme în piept, care parcă mi-l golea, nu mai era cu mine, nu-mi era pritenă ca atunci, ci cel mai mare dușman. Am plecat în Franța și, în 2007, m-a operat un cardiolog român, la Nantes, Andronache Marius, renumit în țoață Franța și, din 2007 până în 2010, a fost liniște totală, evident cu tratament. În 2010 a apărut un nou puseu, o nouă ablație și de atunci, ferit de agitații și supărări, sub tratament, inima s-a liniștit. Atunci era acolo Victor cu serviciul și el mă însoțea peste tot. La Cluj m-a supraveghiat și îngrijit peste 15 ani, doamna doctor Amalia Ghicu. Domnul să-i răsplătească cu multă sănătate și bucurii și să-i binecuvânteze. Vizitam copiii anual, cu lungi staționari la Paris, apoi pe unde erau. Acuma suntem cu rezidență la Rodica, în America și beneficiem de servicii medicale și asistență socială, cu taxe foarte mici. Sunt tot în supraveghere cardiacă, care a depășit 40 de ani, cu medicamente, fiind cu multa atenție și răbdare. Până acum 3 ani, mergeam în țară , unde stăteam în jur de 2 luni și făceam câte un popas de două săptămâni, dus- întors, la Victor și drăgăleam fetițele. Acuma nu știm dacă la vară vom putea merge. E pandemia, vârsta și drumul foate greu. Mai avem și alte probleme, Măriuca are și ea fibrilații cronice mai ușoare, eu mă deplasez foarte greu, mă dor genunchii; sunt trecut de 90 de ani și Rodica ne îngrijește foarte bine. Ne rostogolim mai departe, cât o să vrea Domnul. Parcă ne aflam într-o bărcuță, pe râul care „tună”, Niagara, cu cea mai frumoasă cascadă din lume, Niagara, de unde îi auzim „tunetele” tot mai puternice, mai aproape de ea.

Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, Minnesota, USA, 22 oct. 2021