Actualitate Cultură

Semn de carte: Milena PRUNĂ – „Menajera lui Dumnezeu” (Ed. Cărțile Tango)

image_printPrinteaza

„Normal că scrie!” – mi-am zis când am primit această carte, amintindu-mi liceana sensibilă, sfioasă, afectuoasă care a fost Milena. Normal că, fiind dăruită cu astfel de însuşiri, i s-au „rezervat” pentru mai târziu, pe lângă iubire, destule încercări, dimpreună cu spiritul de luptă și abilitatea comunicării (inclusiv poetice).

Dedicat părinţilor, volumul de poezie „Menajera lui Dumnezeu„, apărut la Ed. „Cărțile Tango”, Popești-Leordeni („Cuvânt înainte” de Al. Popescu, ilustraţii cu motive din poeme), mi se pare o înfăptuire aleasă, doldora de aspirații şi problematizări mai mari sau mai mici.
Cel mai preţios lucru pentru autoare este cunoaşterea de sine, menținerea legăturii cu Eul – ceea ce, crede ea, se poate mai degrabă prin mijlocirea unor lucruri simple sau prin interogarea „câte unui cântecel”, decât direct de la/ prin oameni… Facerea poeziei presupune un exercitiu cvasimistic, o pierdere de sine și o totală încredințare, recunoaște poeta, criticând totodată poezia criptică şi omisivă, „care nu lasă să se înțeleagă totul”… (41) Poetul, aici poeta, are a-L sluji, poem cu poem, pe Dumnezeu (aş zice pe Dumnezeul din fiecare), a ţine curată partea divină din noi, cu o umilitudine de slujnică și o curiozitate asemenea… Similare îndatoriri le are şi în propria casă, ca într-un imitatio.

Poemele sunt încredinţate direct cititorului – un apropiat, „mon semblable, mon frère”, ci fără ipocrizie. Limbajul este unul colocvial, natural, „în modul” soresciano-stănescian, cu unele trimiteri la Blaga sau Blandiana. Fiecare poezie are o rotunjime a sa, desfăşurând un raţionament liric complet, pune o problemă, propune un „tâlc”, „un gând nou”. Tremolo-ul, fiorul liric, dar şi ludicul, constitutiv poeticităţii, sunt distribuite atent în fiecare poem. Din instrumentarul cunoaşterii poetice nu lipsesc mirarea şi ironia sau autoironia. Părerea mea: unele poeme au mesajul prea decriptat, sunt prea demonstrative, prea „spun tot”. Altele poartă cu ele sonuri de îndreptar moral, de carte de învăţături şi pilde… Poemul se deschide ca o floare şi se închide cu un rezumat, o explicitare. („Să scoatem ideile principale, copii!”). Să nu uităm că d-na Milena Prună (n. Surdu) este la bază Învăţător, Sacerdot al Învăţării și vrea ca toată „clasa” să înțeleagă totul bine…
Ea pledează pentru puterea salvatoare a rugăciunii și a speranței, a plânsului vindecator, consideră vitale (cum am mai arătat) lupta pentru continuitatea eului, atenția la „înăuntru”, la „starea lucrurilor” de acolo, la „gândul nou”, creator, care dă sens zilei omului reificat. Fiindcă Omul se împotmoleşte „în lucrări și înfăptuiri”, se înstrăinează progresiv de sine, de genuitatea sa, atinge noi și noi perfecții ale prefăcătoriei, pe care o „propune” copiilor săi, spre învăţare şi aceştia mai departe, copiilor lor ş.a.m.d… De aceea, poeta își pune ca reper suprem puritatea necruțătoare a copilariei: „Când albul imaculat îți odihnește mintea/ și face cel mai mic păcat să pară monstruos,/ atunci e bine”. (5.) Drumul Vieții i se pare unul dual, intracontradictoriu: o îndepărtare-înstrăinare de sine și totodată o înaintare spre lumina dintâi, a Pruncului, („când eu eram Lumina / şi întunericul mă învăluia neputincios”) în care ne regăsim. Altfel, ajunşi în plenitudinea vieții, ne cuprinde îndoiala, frigul inautenticitătii şi aducem laudă „firului perfect de iarbă care s-a încăpățânat să nu crească pe câmp” (13.), sustrăgâdu-se oricărui rost prestabilit, oricărei forma mentis, abătându-se de la rânduială și numire.

Mereu „pusă pe gânduri”, poeta Milena Prună are o predilecţie pentru poezia gnomică, formulează gândiri profunde, cu un aer axiomatic, sentenţios. De ex.: adevărata compasiune este prin natura ei infinită, de necuprins și de aceea pare imposibilă și de aceea este necesară; îndrăgostirea este un vis, o pierdere de sine, din care trebuie să te trezeşti de unul singur, liber, gata pentru Iubire; „omul fără greșeli” (sau care a făcut deja toate greşelile) este o fiinţă în plină derută, nu are din ce învăța; pierderea în cei iubiți, „împreunăle”, viața însăși ca numire și înfăptuire înseamnă înstrăinare progresivă de sine, dar și singura cale sigură (sic!) de-a o evita, de a redobândi „rotunjirea de dinainte să te naşti”; putem fi salvaţi de păcatul alienării şi al inautenticității numai prin milă şi prin iubirea maternă (29., 30., 33.); „Pe Pământ este atâta moarte câtă viaţă.”; rostul „aruncării omului în lume” trebuie să existe şi nu poate fi decât găsirea Luminii dintâi – ş.a., ş.a….
Fiind cunoscătoare în materie, poeta îşi permite interpretări îndrăzneţe şi chiar maliţioase ale unor porunci şi „poveşti” divine: iubirea celuilalt, întoarcerea (şi a) celuilalt obraz, comportarea îngerului de pază ca alibi pentru făptuirile noastre rele… De pildă: „Cum stăm noi toţi pe faţa Pământului!/ Eu cred că am nimerit pe obrazul lui stâng./ Din când în când, dau peste o lacrimă,/ peste un rid ori peste o arsură de soare./ Aşa s-a întâmplat, să fiu aşezată aici,/ să grijesc de gospodăria asta, aici./ Încă aştept ziua când Pământul va întoarce și celălat obraz.” (18.) Sau: „…Îngerul meu doarme de-amiază,/ Timp destul pentru mine să mă abat de la bine./ Îngerul meu petrece ore în şir aranjându-şi aripile/ şi ajustându-şi lumina din nimb/ Și nu întotdeauna pot să stau după el/ şi să mergem deodată prin viaţă.”(72.)
Am mai remarcat o încercare de elegie, cu toamna, rapid abandonată (37.), un Laudatio adus graiului maramureşean, cel suficient sieşi (47.), un imn Maramureşului bunei-rânduieli (69.), conturarea figurii tragice a imigrantului, livrat perfecțiunii, fără-de-greșelii, anonimității și singurătăţii…

Dar, poemele „ce m-au dat pe spate” sunt cele de dragoste: 56., 58., 59., 64. Citez şi închei exprimându-mi admiraţia pentru tulburătoarele şi exemplarele înfăptuiri poetice și de viaţă ale doamnei Milena Prună:
„Sunt îndrăgostită, dar nu de tine,/ pentru că viața ta nu e gata încă/ și nu te pot cunoaște pe deplin./ Chiar acum /sunt îndrăgostită doar de felul în care te-a crescut mama ta,/ de ochii ce seamănă cu ai tatălui tău/ și de poeziile pe care le citești uneori./ E semn bun că îți plimbi câinele/ și te joci cu el altfel decât te-au învățat părinții tăi./ Că preferi portocaliul dintre toate culorile,/ dar nu ții neapărat să-mi arăți./ Și că, fără cuvinte,/ îți faci o cruce peste trup / înainte de a merge la culcare.// Aseară ai făcut același semn peste fața mea / crezând că dorm./ Știi, s-ar putea să te iubesc în cele din urmă./ La sfârșit.” (64.)

Marin Slujeru

 

(La lansarea cărţii, la Căminul cultural din Bârsana,  au participat cca 150 de persoane. Au vorbit profesorii: Nadia Roman, Gheorghe Mihai Bârlea, Alexandru Popescu, Andrei Făt. A fost o reuşită sărbătorească, aşa cum o merită Milena. – M.S.)

oferta-wise

Adaugă comentariu

Click aici pentru a comenta

Adresa ta de email nu va fi publicată.

oferta-wise