Anul acesta orașul nostru împlinește o frumoasă vârstă de la prima atestare documentară. Dacă pentru Hust, Visk, Teceu și Câmpulung lucrurile au fost clare de la bun început, pentru cel mai estic târg de coroană de pe Tisa superioară, lucrurile n-au stat tocmai așa. Cel mai vechi document care atestă Sighetul este din anul 1326 și are o poveste interesantă. Szilágyi István se referă la acest document în discursul rostit la 15 iunie 1862, cu ocazia punerii pietrei de temelie a bisericii reformate din Sighet, reconstruită după incendiul devastator din 1859, discurs intitulat „Schiță istorică despre vechea biserică din Sighet”, în care afirma: „abia dacă există printre noi un loc a cărui memorie scrisă să poată fi dusă mai sus de începutul secolului al XIV-lea. Nici viața orașului nostru Sighet nu este diferită, astfel că despre el, fie ca localitate, fie ca parohie întemeiată în sânul său, dacă ne bazăm doar pe izvoarele scrise, cel mai departe putem merge până la anul 1326. Atunci avem prima mărturie clară că în acest oraș exista deja o comunitate de credincioși creștini și o biserică împodobită în mod demn de rangul și locul său, biserică pe care incendiul devastator din 1859 a distrus-o deasupra capetelor noastre; exista o comunitate puternică din punct de vedere spiritual și bisericesc, al cărei preot de atunci, pe nume Ioan, nu era doar protopop al bisericii romano-catolice aflate în formare între munți, ci își exercita autoritatea și ca locțiitor al episcopului de Eger în cele spirituale.” Tot la acest document face referire Szilágyi István și Márki Sándor în 1889, la o ședință a Societății istorice maghiare de la Sighet, dar documentul nu este publicat. Esența este 
că, în 1326, arhiepiscopul de Esztergom, Boleszló, a confirmat parohiile celor cinci orașe (viitoarele orașe privilegiate) în dreptul de a percepe zeciuiala. Această scrisoare arhiepiscopală a fost redactată de capitlul de la Buda. La 1900 în „Diplome maramureșene din secolul XIV și XV” publicate de Ioan Mihalyi de Apșa, prima atestare documentară devine anul 1346, când este menționat Benedict rector eclesiae de Zygeth. Odiseea continuă. În anul 1955 în Documente privind istoria României, vol. III, este publicat un document din anul 1334, când același Benedict, paroh de Sighet, este prezent în listele decimei papale sub arhidiaconatul de Maramureș, plătind aceeași sumă cu parohul din Hust și dublu în raport cu parohia din Câmpulung. Documentul cu pricina, pierdut sau făcut pierdut la sfârșitul secolului XIX, a fost regăsit de Teofil Ivanciuc într-un fond arhivistic clujean în anul 2011, în dosarul 1278-1523: „Documente medievale privind istoria Transilvaniei”, provenite din Colecția Barabás Samu a Muzeului Național Secuiesc. Un an mai târziu, Teofil Ivanciuc l-a publicat în „Sighetul Maramureșului. Patrimoniu și Turism” la Editura Valea Verde. Documentul este unul dublu și cuprinde privilegii date de arhiepiscopul de Esztergom (14 mai 1326) și de către regele Carol Robert (17 mai 1326) față de rectorii bisericilor
din Provincia sau districtul Maramorosiensi, Ioannes de Zygheth, Laurencius de Hossumezeu, Benedictus de Thecev, Georgius de Visk și Georgius de Huszth de a strânge zeciuiala în fiecare an. Și tot în secolul XIV, mai exact în anul 1352, Sighetul primește de la Ludovic I, regele Ungariei, privilegiile orășenești acordate în 1329 de către regele Carol Robert celor patru așezări de oaspeți regali, germani și maghiari, din Maramureș, pentru ca în anul 1385 orașul nostru să figureze ca reședință comitatensă, de unde se emit documente. Nu ne-am propus să scriem despre istoria de 7 secole a burgului nostru, au făcut-o alții remarcabil (pentru începuturile orașului, evoluția lui și toată bibliografia problemei vezi https://www.academia.edu/31480745/Primele_atest%C4%83ri_ale_t%C3%A2rgurilor_de_coroan%C4%83_maramure%C5%9Fene_The_Earliest_Mentions_of_the_Maramures_Royal_Market_Towns) și au s-o mai facă pe parcursul anului acesta suntem ferm convinși. Ci despre de când am început să sărbătorim orașul, mai exact de când ținem numărătoarea anilor de la prima atestare documentară, care nu coincide cu fondarea așezării, după cum prea bine știți. Și nu, nu este din perioada interbelică, după cum am fost tentați să credem inițial, ci din 1976 când s-au împlinit 650 de ani. Redăm pentru cei mai tineri dintre noi, care n-au cunoscut regimul comunist, fragmente din articolul „Sighetu Marmației la 650 de ani de atestare documentară”, semnat de Șt. Freamăt în Pentru Socialism, în curatul limbaj propagandistic al epocii. Evenimentul s-a desfășurat în Sala Studio, joi, 22 aprilie 1976, cu participarea tovarășilor Gheorghe Blaj, Gheorghe Pop și Ioan Ulici, primarul orașului:
„Străveche vatră de civilizație și cultură românească, Sighetu Marmației a luat ființă, ca localitate, pe strămoșescul teritoriu al Daciei libere, fiind atestată ca așezare de numeroase depozite de bronz și ceramică (sic!), de fortificații din perioada tîrzie a bronzului, de obiecte de fier, aur și un mare număr de monede din diferite epoci, care, alături de toponime și etnografie, sînt dovezi prețioase ale continuității poporului român pe aceste meleaguri. Așezare sătească în secolul al XII-lea, reședință voievodală în secolele XIII-XIV, Sighetu Marmației este atestat documentar în 1326. Dezvoltarea sa ulterioară face ca în secolele XVIII – XIX să se numere printre primele orașe din țară care dispuneau de cale ferată și lumină electrică”.
Evenimentul se vrea un bun motiv pentru a raporta realizările și depășirile de plan ale oamenilor muncii, respectiv o trecere în revistă a evenimentelor desfășurate la a IV-a Ediție a Decadei culturale sighetene: sesiunea de comunicări „Contribuții sighetene la dezvoltarea 
tehnico-științifică”, recitalul de poezie patriotică la Fabrica Maramureșana, spectacole de teatru și muzical – coregrafic, deschiderea expozițiilor artiștilor amatori și de desene ale copiilor, întâlnirea cu cititorii bibliotecii municipale pe tema „Istoricul tipăriturilor în Maramureș” etc. Rămâne să vedem ce calendar ne oferă în acest an Primăria și Consiliul Local Sighetu Marmației. La mulți ani, Sighet! La mulți ani, sigheteni!
Fotografii:
Foto 1: Biserica reformată la începutul secolului al XIX-lea (Kovassy, 1977).
Foto 2: sigiliul celor cinci orașe de coroană din comitatul Maramureș cu inscripția – S. (sigillum) Quin. (quinquee) Priv. (privilegiatorum) Opp. (oppidorum) Cot. (Comitatus) Marm. (Maramaros) Tets (Teceu), Visk, Husst (Hust), Hossu (Hosszúmező), Szigeth (Kovassy, 1977).
Foto 3-4: imagini din Sighet de la 1900 (Várady, 1901).
Foto 5: Sighetul Marmației – 650 de ani, Sala Studio (1976), arhiva Muzeului Maramureșan.
Foto 6: insignă aniversară (mulțumiri d-lui prof. Ioan Ardeleanu Pruncu).
Bibliografie:
Márki Sandor, A varmegyei bizottsag jelentese, Századok, XXIII, Budapest, 1889, p. 73.
Várady Gábor, Máramarosi Emlékkönyv, M.-Szigeten, 1901, pp. 301-334.
Bélay Vilmos, Máramaros megye társadalma és nemzetiségei. A megye betelepülésétöl a XVIII. Század elejéig, Budapest, 1943, pp. 20-26.
Kovássy Zoltan, Helytörténeti adatok Máramorossziget múltjához, Honismeret 1977. 2-3 szám, pp.129-134.
Mihai Dăncuș, Sighetul Marmației 680. Cât îi Maramureșuʹ, nu-i oraș ca Sighetuʹ, 2006, pp. 143-150.
Dr. Ioan Mihalyi de Apșa, Diplome maramureșene din secolele XIV și XV, Ediția a IV-a, Editura Societății Culturale ProMaramureș ”Dragoș Vodă”, Cluj-Napoca, 2009, pp.10-47.
Teofil Ivanciuc, Primele atestări ale târgurilor de coroană maramureșene, Revista Arhivei Maramureșene, 2016, pp. 20-23.
Marius Voinaghi & Alin Pralea
Adaugă comentariu