Scriam, în prima parte a articolului, că, de la prima atestare documentară, orașul nostru împlinește anul acesta o frumoasă vârstă. Până la identificarea în arhive a unui nou document datat mai devreme de 1326, noi ne continuăm periplul prin Sighet și prin programul aniversărilor. Și, din aproape în aproape, am ajuns la Popa Lupu, care are o stradă, devenită cartier în orașul nostru, încă din perioada interbelică (i s-a preconizat și un bust, n-a fost să fie!). Și, în mod surprinzător, la ceas aniversar, în articolul Sighet 680, îl întâlnim: „… la 1717 în Sighetul Marmației își fac apariția tătarii care jefuiesc bogățiile sighetenilor ascunse în biserica reformată. Știm cu toții că vor fi înfrânți la Strâmtura pe Valea Izei și nimiciți la Borșa prin acțiunea plină de vitejie și inteligență a preotului Lupu Timiș.” Este un argument solid pentru a pune ordine-n lucruri și pentru a elucida tema ultimei invazii tătare din Maramureș, ridicând, în același timp, încă două întrebări: Care este numele preotului greco-catolic Popa Lupu și despre care Strâmtura e vorba? Pentru început, se impune o analiză retrospectivă a literaturii de specialitate dedicate acestei teme. Alessiu Anderco, în articolul Victori’a Romaniloru la Borsia, din ziarul Familia (1870), susținea că: Preotulu d’atunci alu Borsiéi, Lupu Sandru, din o vechia familia nobila romanésca, adună intregu satu’u Borsiéi la svatu, pentru a cercâ medilóce de scapare contr’a furiei tatare, iar despre locul bătăliei: Map’a catastrala, in folio, făcută in 1786, i sub intieleptulu Iosifu imperatu,inca amintesce gréznic’a cădere a tatariloru, insemnandu Strimtur’a Borsiéi cu o. cruce si dóue sabie incruci- siate. Aci e scrisu: „17,000 Tartaren sind bier im Jalire 1717 geschlagen.“ (17,000 de tatari fure omoriti aci.). Pe harta iosefină sunt 
trecuți doar 15.000 de tătari (foto 1).
Varády Gabor, la 1901, relata cu lux de amănunte desfășurarea bătăliei și toate inițiativele comemorative propuse în secolul al XIX-lea pentru ridicarea unui monument la Borșa (1867, 1896). Alexandru Filipașcu, în articolul Eroul Popa Lupu din Borșa – 225 de ani de la nimicirea tătarilor, din ziarul Țara (1942), susține că Popa Lupu este descendentul unei străvechi familii româneşti, nobile şi preoţeşti, tatăl său fiind preotul Grigore Sándor, care, într-un document din 1677, figurează drept unul dintre cei mai de seamă proprietari. Originea familiei o găsește la Sandrim, aflat, într-un document din 1385, în posesiunea Borșei. Pentru a se deosebi de numeroasele lor rude, descendenţii lui Sandrin au adoptat cu timpul numele familiar Sándor, alias Saudrin de Borşa: în 1752 membrii familiei Şandor de Borsa şi-au dovedit cu prisosinţă, în fața comisiei inchizitoriale a Comitatului, descendența lor directă din Sandrin al lui Hotico, recunoscându-li-se oficial nobiliatul donator din anul 1456.
În cel mai consistent articol din perioada postbelică, Vasile Schrek, consultând Protocoalele Adunărilor generale ale anului 1717, prezintă contextul, măsurile de apărare luate de către autoritățile comitatului și cronologia evenimentelor, îmbunătățită ulterior de către Andrei Pogăciaș și Teofil Ivanciuc: la 30 august tătarii sunt învinși la Hust (de aici, o parte s-au întors prin Oaș, Baia Mare, Cavnic, reintrând în Maramureș dinspre Gutâi, și la Vad fac joncțiunea tătarii veniți pe Tisa); 1 septembrie: tătarii sunt învinși la Remeți, jefuiesc și incendiază biserica reformată din Sighet; 2 septembrie: tătarii sunt prinși în ambuscada de la Bârsana – Piatra Țiganilor/Mormântul Țiganilor (Czigányok sirhalma la Várady), în marș forțat înaintează prin Dragomirești, Rozavlea, Cuhea, Săliște, Săcel, și își stabilesc tabăra la Moisei; 3 septembrie: după ce tătarii incendiază biserica din deal a Borșei, își stabilesc tabăra în strâmtoarea Cheia, denumită de atunci Strâmtura Tătarilor, de pe Valea Vișeului, și nu a Cislei; 4 septembrie 1717: fostul căpitan din armata lui Francisc Rákóczi II, Popa Lupu (Șandrin/Șandru/Șandor), conform lui A. Pogăciaș, chiar fost haiduc de-al lui Pintea Viteazul, îi învinge pe tătari rostogolind copaci tăiați din timp pe jumătate și bolovani de pe vârfurile munților; au reușit să scape din capcană 4.000 de tătari, dar o alunecare de teren în Jgheabul Tătarilor de pe muntele Știol a mai cauzat moartea a jumătate dintre ei. Au fost eliberați 7.085 de robi creștini, din care 1.454 erau din Ugocea, iar restul din Sătmar și Valea Someșului; 5 septembrie: ajung la Borșa trupele comandate de Francisc Deak și garnizoana din Oradea comandate de colonelul Pivoda. Care este finalul? 8.000 de tătari capturați, o bogată pradă de război, să amintim doar de cai (se vindeau cu 5-6 florini bucata). Victoria aduce mai multe diplome de înnobilare: cazul haiducului Toader Crăciun, titlul de baron vicecomitelui Vasile Stoica și pe cel de protopop lui popa Lupu Șandru. Numele lui se găsește, de altfel, pe o Cazanie a lui Varlaam, dăruită de el bisericii din Borșa anului 1717. Iar în turnul-clopotniță sunt ridicate cele două clopote jefuite de tătari din biserica comunei Suciu de pe Valea Lăpușului. Fiul său l-a urmat în preoție, fiind înregistrat în procesul verbal al inchiziției nobiliare din 1752, alături
de rudele lui din familia Șandor, alias Sandrin de Borșa. Nu știm exact de când locul bătăliei se numește Preluca Tătarilor (cea mai veche menționare a acestei denumiri apare în 1912 în Gazeta Transilvaniei), dar pe Harta Iosefină a Comitatului Maramureș mai era încă înscrisă Strâmtura (foto 1) și nicidecum localitatea Strâmtura de Valea Izei, deoarece aceasta se numea Szurdok (foto 2).
Incursiuni tătare au mai fost în istorie la Sighet (anii 1594/1595, 1629, 1658, 1661), dar numai această ultimă campanie a tătarilor din Crimeea, chemați de turci în războiul lor cu austriecii, a beneficiat de monumente comemorative: unul la Cavnic (Piatra Scrisă) și unul în Preluca Tătarilor din pasul Prislop (foto 3). După Primul Război Mondial, Generația Unirii cinstește memoria eroului Popa Lupu, acordându-i numele unei străzi din Sighet (fostă Hajnal utca), actualmente un respectabil cartier, și proiectează ridicarea unui bust în capitala Maramureșului Istoric. Proiect care, din păcate, nu s-a mai realizat. Să fie oare acesta momentul providențial în care să reluăm acest proiect, acum, când celebrăm cu mândrie șapte secole de existență atestată documentar a orașului nostru drag?
foto 1 – localizarea Strâmturii pe Harta Iosefină și a înscrisului 15.000 de tătari (1785)
foto 2 – localizarea Szurdok (1901)
foto 3 – localizarea Stramtura Preluka (1901)
Bibliografie selectivă:
Várady Gábor, A borsai tatárverés emléke, în Máramarosi Emlékkönyv, M.-Szigeten, 1901.
Vasile Schrek, Năvălirea tătarilor în Maramureș și înfrângerea lor la Borșa în 1717, Marmația, 3, 1977.
Mihai Dăncuș, Sighetul Marmației 680. Cât îi Maramureșuʹ, nu-i oraș ca Sighetuʹ, 2006.
Teofil Ivanciuc, Sighetul Maramureșului. Patrimoniu și Turism, Editura Valea Verde, 2012.
Andrei Pogăciaș, Diversiunea transilvăneană din 1717 – frontul secundar otoman și ultima campanie tătară la vest de Carpați, Revista Arhivelor, LXXXII, 2016.
Ilie Gherheș, Invazia tătarilor în Sătmar și Maramureș (1717) – legendă versus adevăr istoric, Gazeta de Maramureș, iunie 2023.
Marius Voinaghi & Alin Pralea
Adaugă comentariu