Articolul d-lui Dorin Ștef, „Sighetul cu „l” sau fără „l”, de acum câteva zile, a re-re-adus în discuție problema ortografierii numelui orașului în care trăim și pe care continuăm cu încăpățânare să-l scriem incorect. Cineva, într-o situație de polemică, spunea: „Poți să mă înjuri cât vrei, dar te rog să-mi scrii corect numele!” Deci, extrapolând, poți să nu-ți iubești orașul sau țara în care trăiești, dar ai obligația elementar – morală să le scrii corect numele.
Până în 1918, s-a numit MARAMOROSSZIGET sau SZIGET, iar după 1918, sub administrația românească s-au încercat câteva variante. Una dintre ele a fost MARMAȚIA și, poate că ar fi fost cea mai fericită alegere, avându-se în vedere rezonanța istorică legată de TERRA MARMATIA, dar și expresivitatea fonetică a cuvântului în sine. Alte variante au fost SIGHETUL MARMAȚIEI și SIGHETUL MARAMUREȘULUI, folosite ocazional. S-a impus, după câte știm fără să fie stabilită o regulă, normă sau obligativitate, forma SIGHET, care a rămas (cu excepția anilor 1940-45) până după reforma administrativ-teritorială din 1968, deși se știa, că mai există o localitate cu numele Sighet în Sălaj, la doar vreo 150 de km distanță de noi, și care acum (probabil prin contaminare și dovedind că ignoranța este contagioasă) se numește Sighetu Silvaniei. Forma SIGHETU MARMAȚIEI s-a stabilit prin 1972, ca o consecință a reformei administrative și propunerea ei a plecat de la secretariatul Consiliului popular al municipiului, pe considerentul: „tătă lumea zâce așe!” (nu vreau să dau nume), fără să se țină cont de faptul că reformele administrativ-teritoriale nu sunt (și) reforme lingvistice, primele fiind de competența Guvernului, celelalte de competența Academiei.
Văzând că nu pot convinge, am apelat la o autoritate în materie și l-am determinat pe academicianul Iorgu Iordan, care era și directorul Institutului de Lingvistică al Academiei Române, la cei 85 de ani ai domniei sale, să vină și să ne vorbească despre importanța scrierii corecte a „limbii ce-o vorbim” (că „altă limbă-armonioasă, ca ea nu găsim”), dar cine trebuia să audă, n-a auzit. Așa-i când bați toaca la urechea surdului.
După 1989 am făcut parte din primul Consiliu local și, ca secretar al Comisiei pentru învățământ și cultură, am redactat proiectul noului Regulament de organizare și funcționare, care prevedea la articolul 1. Numele orașului este SIGHETUL MARMAȚIEI. Singurul consilier care m-a susținut, a fost regretatul profesor Ion Vancea, ceilalți, inclusiv primarul și secretarul aveau interese mai importante și proiectul a rămas… proiect.
După un număr de ani, am mai avut o tentativă de a convinge un primar, care mi s-a părut că ar trebui să fie receptiv la chestiune. Mi-a cerut un „argument serios”, ca să inițieze un proiect de consiliu. I-am dus „Gramatica normativă” a universitarului clujean Gligor Gruiță, apărută recent, în care se găsesc două referiri chiar la scrierea corectă a Sighetului Marmației (vezi paginile 116 și 117). Rezultatul a fost că nu s-a întâmplat nimic, iar eu am rămas fără de cartea respectivă.
În urmă cu câțiva ani și cu același efect problema a fost readusă în discuție de concitadinul nostru, profesorul de limba română Ioan Pop.
La urma urmei, scrierea fără „l” nu ar fi atât de supărătoare, dacă ar deveni regulă generală. Și poate că într-un viitor oarecare așa se va întâmpla. Pentru că limba este un organism viu, care se schimbă mereu și, conform teoriei unor „specialiști”, „uzajul prevalează asupra regulilor academice” și, în consecință, englezismul „OK!” va înlocui în curând o sumedenie de cuvinte românești. Că în zilele noastre nu mai auzi pe nici o televiziune cuvintele: copilaș, fetiță, băiețel… toate au fost înlocuite cu „bebeluș” și „bebelușă” încă de la maternitatea spitalului. Dar, pe lângă că este greșită gramatical, scrierea SIGHETU este de-a dreptul deranjantă și din punct de vedere estetic, obligându-te să vezi mereu inscripția „CONSILIUL LOCAL SIGHETU MARMAȚIEI”, sau într-un alt loc „CENTRUL CULTURAL SIGHETU MARMAȚIEI”, ca să ne rezumăm doar la aceste două exemple. Și vina pentru această situație (și pentru altele de felul acesta), după părerea mea, este într-o bună măsură și a opiniei publice din orașul nostru, a intelectualilor și a profesorilor în primul rând. Cum poți să predai, la ora de gramatică de la clasa a VI-a, declinarea substantivului propriu compus (din două substantive) Sighetu și Marmației și să neglijezi faptul că la cazurile genitiv și dativ ești obligat să scrii: Sighetului Marmației, pentru că este vorba despre un atribut substantival genitival (ex.: Meritul unui astfel de rezultat este al Sighetului Marmației)? Și dacă acum 50 de ani, când s-a făcut greșeala, nu existau posibilități de reacție, de ce la sesizarea profesorului Ioan Pop nu au comentat măcar câteva zeci de sigheteni? De ce nu au intervenit intelectualii orașului în care trăiesc, sau măcar profesorii de limba română, mulți dintre ei cu doctorate? Probabil din aceleași motive din care nu au intervenit nici la sesizarea din zilele trecute, făcută de domnul Dorin Ștef, un distins intelectual maramureșean din afara orașului nostru. La ora când scriu aceste rânduri, articolul său numără aproape 600 de vizualizări, dar un singur scurt comentariu.
Cât privește pe cei cărora li se adresează în final domnul Ștef, deranjat pe bună dreptate de ignoranța lor, îmi permit și eu să-i întreb: ce părere au despre inscripțiile bucureștene: Palatul Parlamentului sau Ministerul Culturii? Or fi și acelea greșite? Deci, chiar că-i greu cu… limba română, dragii mei, și, după cum se vede, va fi tot mai greu, „căci mulți sunt cei cari o strică din neștiință ori din prostie și slabi și puțini cei care o apără”.
În ceea ce mă privește, în toți acești ani, și la clasă și în instituțiile de cultură în care am lucrat, am scris SIGHETUL MARMAȚIEI, chiar și în actele oficiale, și scriu și acum și pretind categoric și celor care îmi publică textele sau cărțile, să-mi respecte opțiunea de Cetățean al Sighetului Marmației.
* Vezi pe www.google.com. Stricătorii de limbă.
Ioan Ardeleanu-Pruncu
Am citit articolul. Este pe deplin justificat, mai ales când vine din partea unui profesor de limba română, care mi a predat și mie, un bun cunoscător al gramaticii. Din păcate lumea este prea ocupată cu propriile probleme și neasumată! Grija zilei de mâine pentru unii, a unui post cald pentru alții, i au transformat în indiferenți, neimplicați! E mai bine să n ai opinii, să stai în banca ta sau în barca din care pândești valul norocos. Așa este corect, Sighetul, o știm cu toții, cei care stăpânim gramatica limbii române. Mă bucur că domnul profesor Ion Ardeleanu Pruncu, al cărui nume probabil a fost ortografiat greșit de un contopist necunoscător de gramatică, eliminând „L” final, cu toate că este octogenar, a rămas același om fidel profesiei și iubitor de limbă și exprimarea ei corectă. A nu ți cunoaște gramatica limbii tale, mi se pare o lipsă de respect de sine și față de interlocutorii tăi! Îl iubesc, respect și prețuiesc pe Ion Ardeleanu Pruncu, dascălul de la care am deprins pasiunea pentru literatura și respectul pentru exprimarea corectă atât în scris cât și verbal.
Eu intervin cu comentarii la multe texte, dar unde ma simt depasit profesional ma abtin. Argumentatia si batalia dusa de decenii de domnul profesor Ardeleanu sunt insa in buna masura convingatoare si ma solidarizez cu cei care doresc schimbarea ,adica revenirea la normalitate.
Care ar fi urmatorul pas ? O lista cu semnaturi a profesorilor de limba romana ? Sau direct la Consiliul Local, cu un memoriu ? Ce spun juristii ? Cine are legal competenta de a corecta ?
Mulțumesc pentru intervenție. Cred că există mai multe posibilități. Comisia de cultură se poate autosesiza și demara acțiunea și, în cazul acesta instituțiile de cultură ale orașului ar putea sprijini eficient demersul, care nu este foarte complicat, dar trebuie să treacă pe la Monitorul Oficial. Dar mai există și o altă cale, mult mai simplă: cea a adoptării tacite. Cadrele didactice să insiste pentru forma corectă, iar instituțiile de cultură și intelectualitatea și toți cei care doresc să scrie corect numele orașului acesta, să o facă, în toate situațiile, și forma corectă se va impune chiar mai repede decât s-a impus cea incorectă. Am procedat așa, inclusiv în corespondența oficială, zeci de ani fără nici o problemă și la fel a procedat și Muzeul, până la pensionarea lui Mihai Dăncuș și Biblioteca până la pensionarea lui Echim Vancea și Scoala de artă, până la pensionarea mea, în 2010.