Șinele luceau în razele asfințitului, creând iluzia unei alei de lumină la capătul căreia strălucea leneș soarele unui Octombrie târziu. La celălat capăt al acestei poteci luminoase, stătea așezat pe peron Alexei, un ins pierdut prin prea multele noduri ai soartei. Cărarea de lumină i-a ridicat privirea îngândurată și i-a îmbarcat mintea pe trenul amintirilor…Fusese odată un loc numit acasă, acum acasă nu mai era niciunde.
„Doar de ar putea exista o cărare de lumină care să mă poarte înapoi, un drum care să-mi poarte pașii rătăciți spre aceea lume mai bună…sau spre un acasă etern…”, se gândi Alexei.
Un surâs i se arcui pe buze în timp ce fixa șinele cu privirea.
„Atâtea drumuri,atâtea posibilități, iar la finalul zilei, decizia asupra drumului ales ne aparține în totalitate. Zău dacă viața asta nu e decât un nod complicat de căi ferate…Doar de nu ar fi plină de suferințe și mârșăvii, atunci ar fi frumoasă într-adevăr.”
Un vânt calm, dar rece a străbătut stația pustie, liniștea domnea peste zidurile vechi.
„Totuși, de ce? De ce trebuie să îndurăm atâta chin și nedreptate? Nu, mai bine, de ce există răutate în noi? Dacă nu am fi corupți, ne-am putea crea însuși paradisul chiar aici pe pământ….Totuși, ne săpăm unii pe alții, iubim mai mult obiectele decât persoanele, ne iubim pe noi înșine prea mult, banii ne corup sufletul. Ne dedicăm timpul lucrurilor care în ansamblul amplu al vieții nu sunt importante….de ce….? Parcă după fiecare stație trenul vieții ne poartă pe meleaguri mai întunecate….Și atunci cum să nu vrei să te întorci într-un timp când totul a fost ok? Oare chiar nu ar fi o cale printre aceste legi nescrise ale exisenței noastre efemere….”
În timp ce gândurile i se răsuceau în minte, mâinile îi frunzăreau voluminosul roman Anna Karenina. Brusc, seminarul de la literatură universală îi veni în minte.
„Tolstoianismul…o existență fără abateri morale, este așa ceva posibil? Este posibil să eradicăm tot acest rău, astfel încât să creem o lume mai bună? Câți nu au încercat asta deja, dar omenirea comite aceleași greșeli din și din nou…Istoria noastră înveninată se învârte ca un disc pe un pick-up, reluându-și cursul din nou, din nou și din nou….De aici se poate discerne caracterul uman etern predispus la greșeli. Anna Karenina, personajul eponim, precum și alte personaje din roman, a comis un lanț întreg de greșeli, lăsându-se coruptă de instinctele eronate ale naturii umane, chiar dacă era conștientă de imoralitatea lor și de consecințe…”
Și atunci Alexis și-a amintit de sfârșitul tragic al eroinei:
„S-a aruncat sub tren fiind doborâtă de consecințele faptelor proprii….O criză interioară, sfârșită într-un act fatal – suicid.”
Și atunci parcă șinele au licărit în raza apusului, iar ochii lui Alexei au scânteiat.
„Autodistrugere…dar dacă asta este secretul pentru a sfida existența asta restrictivă? Dacă „Mitul peșterii” spune adevărul, iar existența aceasta este doar o reflexie a ceea ce este dincolo de bariera denumită moarte? Dacă suntem subiecții unei simulări construite de un Mastermind, iar la capătul acesteia se află obiectul real după care simularea a fost modelată?”
Alexei și-a amintit de viitorul nesigur care îi sta în față, iar apoi amintiri dragi din trecutul său de adolescent se suprapuneau închipuirii existenței sale posomorâte care îl cuprindea din ce în ce mai tare în fiecare zi. Acum parcă viața era atât de gri pentru Alexei, parcă nimic nu mai îi aducea acea fericire reală pe care a trăit-o în anii de liceu. „Lasă că vor veni vremuri mai bune”, îi tot ziceau alții, dar zilele deveneau din ce în ce mai proaste, iar când și o mică rază de speranță reușea să se infiltreze în existența sa acră, aspectele negative reușeau să o sufoce.
„Oare…oare secretul să fie atât de aproape? Doar la un act distanță? Dacă într-adevăr filozofia lui Platon este adevărată și există o viață perfectă dincolo, atunci de ce să mai putrezesc în dimensiunea aceasta infectă, unde chiar natura însăși este eronată pe alocuri? Dacă rămân, este cert că voi continua să sufăr și să fiu expus maleficului din eronata genetică a umanității; dacă încerc să scap, există,totuși, o șansă să ajung în paradis.”
Alexiei simțea cum toată amărăciunea, confuzia,tristețea,frustrarea care îl tormentau, se coagulau într-un amalgam și îl sufocau. Chiar atunci, un bărbat a urcat pe peron alături de un puștan slăbănog. Între cei doi se ducea o verbalizare agresivă. Peste scurt timp, Alexei văzu cum palma mare a bărbatului l-a izbit pe băiat peste față,trimițându-l la pământ. Un plâns înăbușit se auzi dinspre băiat. Chiar după această scenă, Alexei văzu cum un adolescent cu căști în urechi se apleacă spre un cerșetor și îi înșfacă pălăria cu bani , contrar așteptărilor lui Alexis ca adolescentul să-i dea bani. Alexei simți din nou cum unda imperceptibilă de speranță i-a fost stinsă. Directorul gării ieșise pe peron cu mâinile în buzunare, apoi și-a aprins o țigară.
– Nu-l bate, Ivanov că-l doare, zise directorul cu un rânjet batjocoritor către bărbatul care îl plesnise pe băiat.
– Dracu să-l ia, și pe el și pe maica sa că m-am gândit să-i și dau afară din casă! veni replica bărbatului înfuriat.
– Ei,dar ce făcuși? întrebă directorul nonșalant,aruncând chiștocul pe jos.
Bărbatul își dres glasul și lansă o flegmă alături de chiștoc.
– Mă scot din sărite cu mofturile lor,asta fac, răspunse bărbatul. Aia îmi cere bani,iar ăsta îmi vine cu note de tot rahatul și nu știe de respect. Nici unul nu știe de respect! Când ajung acasă ei sunt sclavi,iar eu sunt stăpânul. Ei trebuie să se conformeze ordinelor mele!
Alexei auzi întreaga convorbire,iar o repulsie îl cuprinse.Din depărtare se auzi un fluierat strident. Ultimele raze ale asfințitului încă sclipeau pe șine.
„Atâta mizerie în speța asta umană, mizerie pe care trebuie să o rabzi zi de zi….Și atunci te mai întrebi dacă există mântuire de toată această ciumă cancerigenă….există? Nu. Există vreo scăpare oare? Poate. Și dacă aș încerca să îi vindec,să le fiu exemplu- totuși și eu am ciuma asta în mine, doar sunt om!- dar și atunci nu aș reuși să lupt împotriva infinitei mizerii umane!”
Și atunci corpul robust al locomotivei se ivi în depărtare, țăcănitul violent al roților vuind prin șine, hipnotizând-ul pe Alexei.
„Trenul. Ce fiară de metal plină de putere! Karenina, și ea și-a găsit sfârșitul tot sub roțile acestei bestii, totuși din alte motive…Dar ce ieșire spectaculară de pe podiumul vieții limitante – templul-închisoare îți este măcelărit sub roțile nemiloase ale unei mașinării înspăimântătoare…Iar sufletul este expulzat dintr-o sferă a realității artificiale și strămutată în realitatea adevărată….O forță impetuoasă ciocnindu-se de energia misterioasă a unei ființe…apoi magie ”
Trenul greoi de marfă se apropria cu repeziciune de stație.
„Dar mecanicul? Am auzit că atâția mecanici de locomotivă au mustrări de conștiință pentru tot restul vieții datorită oamenilor neatenți care ajung sub tren,iar tot ce pot face este să vadă toate acestea neajutorați…Dar oare umanitatea cum poate rămâne ignorantă la adresa tuturor erorilor covârșite de ea însăși? Atunci de ce un mecanic de locomotivă nevinovat să-și facă griji asupra purității sufletului său când decizia a fost a altcuiva…”
Alexei simțea cum îi transpiră palmele în timp ce forma trenului se mărea,apropriindu-se nebunește, gonind ca un arhangel gata să-i dezvăluie adevărul. Un pas, doi, marginea se apropria. Un urlet strident vibră prin aer când trenul intra în stație. Alexei simții acel urlet de sirenă în întreaga sa conștiință. Viața are multe trenuri,dar acesta avea să-l ducă dincolo de existența efemeră…Țăcănitul roților deveni zguduitor, iar sub talpe simții vibrația animalică…Un al treilea pas și apoi plonjarea în necunoscut. Aerul vuii în jurul său, ceva tare îl izbi cu o violență indescriptibilă. A rămas conștient. Apoi altă lovitură puternică. Ceva i-a mușcat brusc din carne. Oasele au pârâit, apoi conștiința i s-a deconectat.
Frânele au urlat, făcându-i pe cei din gară să-și astupe urechile, iar fețele li s-au contorsionat de șoc și uimire. Trenul a reușit să oprească după câteva sute de metri.
Incidentul cutremurător a fost prezentat la știri. Trupul sfârtecat în bucăți a fost îndepărtat de pe șinele uleioase. Un ins pierdut printre nodurile de căi ferate ale vieții tocmai își găsise trenul care să-l ducă acasă….
Evelin BATIZI
studentă, Centrul Universitar Nord Baia-Mare – UTCN
A plecat de „acasa”, cu linistea si protectiile ei atat de intrematoare si a ratacit prin lume, cu involburarile si toate rautatila acesteia. Desi mai tarziu, in adolescenta, studentul Alexei, dorea sa se intoarca de pe unde a plecat, n-a mai reusit, plecarea fiind fara intoarcere. A ramas captiv altor locuri, pentru devenire, ratacind prin maleficul genetic al lumiii. A fost lovit de locomotiva unui tren, in admirarta liniilor lucitoara, care privite, in lumina solara, in visurile lui, reprezentau o sosea, ce nu exista pe la noi , strivindu-l intr-un suicid al visurilor. Asa cum un alt bolid, de acelas fel, a produs suicidul Annei Karenina, din cu totul alte motive, acelea de consum, pana la saturatie, a instinctelor eronate ale lumii ce o petrecea si nu acelea ale unui visator. Teribila este scena „umanitara”, cand intra pe peron un domn bine si un cersetor, care enervat probabil de solicitarea unui banut, l-a trantit jos cu o palma. Un adolescent, cu casti in urechi, a sarit, credeam sa-l ajute, dar i-a smuls din mana putinii banii adunati intr-o palarie, scena care parca reprezenta imaginea societatii de atunci. Aceasta a lasat mai departe adolescentul in visarea falsa a realitatii, pana la izbit si l-a zdrobit trenul, impartasind si el soarta Annei Karenina. Cred ca a fost si o inspiratie dupa extraordinara poezie a scriitoarei si poetei Sebastiana Joicaliuc : „Mi-e dor de acasa”. Felicitari pentru exceptionala prezentare si mult succes pe mai departe.
Multumesc enorm pentru apreciere! 🙂