O stare psihică nepalpabilă, pe care oricine o simte, mai mult sau mai puțin, într-o formă sau alta, specifică fiecăruia. Este o realitate pe traseele vieții, cred greu de așezat într-un contur și dacă specialiștii ar prezenta-o, aș vrea mult să văd cum se manifestă ea.
Nu voi face referiri la aspectul ei general și nici nu aș avea dreptul și competența să o fac, ci voi „dezbate” doar unele stări despre cum am simțit-o eu în zilele și anii timpului, pe unde am fost, pe unde am umblat. Ca motivație amintesc doar cele 10 luni de anchetă, tot timpul singur, în celulele mai mari sau mai mici, mai calde sau cu aerul „înghețat”, în semiobscuritate sau întuneric beznă, cu mulțime de șobolani în jur, urmată de împlinirea celor 29 de luni de detenție, cumplite, în nevinovăție, fără condamnare, doar pentru refuzul de a colabora cu securitatea.
Omul este o ființă socială și numai în nesingurătate poate face față provocărilor pe care viața i le pune în față. Dar acest aspect general se referă doar la prezența fizică a altora din jurul tău, neglijând cu totul aspectul foarte important al simțirii tale interioare, a eului tău, în trăirea moralității creștine și spirituale, profunde, al nesingularității proprii. Poți avea în jurul tău mulțime de persoane, dar dacă nu sunt în empatie cu tine, nu ai cu ei interferențe, rămai singur fizic, de parcă ceilalți ți-ar instala acest fel de singurătate și atunci faci apel la bogăția moralității tale interioare, care te scoate din aceasta. Dacă ești în empatie cu ei, se adaugă și aceasta, nesingurătatea se întărește și sporul este mai mare, uneori peste așteptări.
Pe de altă parte eram singur fizic în spațiile celulelor, dar în realitate nu eram singur, ci în rugăciuni și în dialog cu mine însumi, trecând prin față pelicula amintirior, cu multele izbânzi și aveam în preocupare analiza „dialogului” cu anchetatorii: ce mă vor mai întreba, ce trebuia să le răspund pentru a-i „bate” în toate situațiile? Eram cu preocupări continue și nu eram singur, ci mă luptam cu mulțimea torționarilor și în lipsa lor. Într-o posibilă variantă, ca cea amintită, are loc un paradox: „Când nu eram singur, eram singur și când eram singur, nu eram singur.”
În spațiul muncilor de exterminare, eram tot singur fizic și tot cu mine însumi, în nesingurătate. Excepție făceau doar mersul în turmă spre vagoanele marfă, cu care ne duceau spre „odihnă” în barăcile cu atmosfera sufocantă de spațiul extrem de redus, cu lipsa condițiilor igienice minime, fără aerisire și iluminate palid. Acolo, în acea strâmtorare, ne odihneam pe cele două rânduri de priciuri, etajate, „într-o dungă” și ne trezeam dimineața devreme, amețiți.
Aveam ca obiectiv de muncă grămezi de piatră, din care să sparg zilnic 4 mc, pentru a realiza „norma”, imposibil de realizat (în viața civilă era de 1 mc). Lângă grămada de piatră eram tot singur între torționari și nesingur, cu mine însumi, cu uneltele ce-mi produceau greul, zile la rând. Pe lângă realizările normei, vedeam în piatră un dușman ce atentează la viață și o zdrobeam cu sârguință și furie, așa cum te lupți cu dușmanii ce te agresează. În felul acesta schimbam obiectivul, orientarea cu norma, în cel cu înfrângerea unui inamic și dorința de victorie mă proteja, mă încuraja, îmi alunga tristețea și pesimismul.
Cum a ajuns criminalul Borcea, de la Capul Midia, să stabilească o astfel de normă aberantă? A adus în acest scop un personaj masiv, de formație herculeană, l-a hrănit bine și l-a pus să spargă piatră zi lumină. Când dădea cu barosul într-un pietroi, acesta se făcea bucăți, bucăți, de multe ori neavând nevoie și de ciocan. S-a stabilt că a zdrobit 4 mc, cu aproximație și Borcea a declarat: „Aceasta este norma pentru fiecare bandit!” Ne-a pus atâta greutate în spate! Dar, începând cu a doua zi, a intrat și el în normele, regimul și meniul deținuților, iar hrana puțină nu era suficientă pentru masivitatea lui. A decăzut zi de zi și după 2-3 luni s-a stins sub propria-i normă, din păcate ducând cu el mulțime de victime.
Privind în retrospectiva timpului, la zilele, lunile și anii petrecuți în singurătățile cu alții și nesingurătățile mele, cu dorința și hotărârea puternică de a-mi realiza idealurile frumoase, mai de mult gândite, afirm cu mulțumire, împăcare și bucurie, că peste toate relele, am fost într-una învingător, chiar dacă uneori eram culcat la pamânt, sub cizma călăilor. Astfel, în timp, am biruit anchetele, muncile de exterminare, detenția și am ieșit biruitor peste acestea, escaladând toate „zidurile” ce mi se tot ridicau în față, reușind să ies în „libertate” pe una din puținele uși de ieșire, față de cele multe de „intrare” pe acolo.
Am făcut un tur de orizont, în perspectivă și m-a clătinat puțin descurajerea; în toamnă eram încorporat pentru trei ani, evident tot la muncă și nu găseam calea de-a o elimina. Ar fi urmat un destin pe cine știe ce direcții, incerte… Eram într-o luptă și agitație interioară cumplită, între a accepta această situație, care părea reală, fără a găsi posibilitatea de a ieși din ea și a tinde spre reușită; mergeam și veneam într-una… Aceste zbateri ale mele se găseau în conceptul versurilor unui poet al cărui nume nu mi-l mai amintesc: „În jos atârnă în greutate lutul,/ În sus se înalță al insuflării foc./ Se rupe inima în tot minutul,/ Vrășmașii și-au ales același loc”.
Dar dorința, hotărârea pentru idealurile mele nu m-au părăsit și în singurătatea și nesingurătatea ce mă însoțeau și, în direcția acestor gânduri, am pornit bătălia, în liniște, cu hotărâre și muncă enormă, aproape fără somn și cu sprijinul Domnului am realizat succese, rând pe rând. În anul eliberării (martie 1954) am promovat cele două clase de liceu și maturitatea, în mod onorabil, reușind și la examenul de admitere la Facultatea de Matematică-Fizică, UBB-Cluj, pe locul 60 din peste 600 de candidați, cu 180 de locuri admise. Din octombrie același an eram student, audiind cursuri în aule și amfiteatre largi, într-o atmosferă de confort, respect nobil și competență, care mă entuzismau, făceau să mă văd mai crescut decât eram! Iadul și Raiul! N-o spun a laudă, dar rezultatele erau peste toate așteptările și mă pot felicita, deși modestia mă caracterizează. Seriozitatea și temeinicia acestei pregătiri se reflectă și în rezultatele din primul an: din zece examene, opt le-am promovat cu nota maximă, 10, și două cu nota 8, la limba rusă și științe sociale. Aceasta dupa 5 ani de întreruperi, schingiuiri și uitări! Am urmat același trend până după prima sesiune din anul IV, ultimul an de studiu, cu marea majoritate a notelor de 10, câțiva de 8, nici o notă sub 8, cu o medie generală în jur de 9,50, cu bursă de merit continuu.
Dar s-a oprit aici orologiul ce marchează lunile, anii, în derularea studiilor și securitatea a făcut o nouă solicitare de colaborare, urmată de un nou refuz, în recidivă și în scurt timp m-au „zburat” din facultate, de peste tot. Mă consideram biruitor și în acestă situație, cu marele câștig al necompromisului și am trecut biruitor peste exmatriculări, peste restricțiile domiciliare, cu umbletul pe drumuri și localități, în căutarea unui loc modest de muncă, din care eram mereu „exmatriculat”, singur, fără nicio mână de ajutor întinsă, doar cu mine însumi, în nesingurătate proprie. A durat această „alergare” 5 ani, intrând cu brio și la politehnica din București (1962), dar cu teama gândului că aș termina-o la aproape de 40 de ani. Am făcut o ultimă încercare la MI pentru reînmatriculare, unde domnul director general, Turcu, mi-a făcut cunoscute toate minciunile ordinare, toate ilegalitățile legate de condamnare, minciuni scrise de acei distrugători de destine, de vieți umane. Cu o inspirație salvatoare, m-am adresat domnului judecător Ioan Bartoc, care mi-a respins cererea de reabilitare, ca fiind „fără obiect”, eu nefiind condamnat, atașând Hotărârii și cazierul, ce mi-a fost mereu refuzat până atunci, la îndemnul securității. Am trimis-o la București și din 2 octombrie eram din nou student, în continuarea studiilor, pe care le-am încheiat în același fel după 2 ani, în 1964, la 10 ani de la începerea lor: 1954-1964 ! Mi-am cerut repartizarea la Liceul „Bogdan Petriceicu Hașdeu”, din Buzău, azi un renumit colegiu, de unde m-am transferat după un an la liceul din Vișeu de Sus, unde a apărut un post, mai aproape de ai mei și am funcționat aici până la pensionare, 1990.
„Corbii” însă m-au supravegheat mereu și au venit cu o nouă solicitare de colaborare, cu tupeul și „milogeala” lor și le-am administrat un nou refuz hotărât, când i-am și deconspirat. În această problemă eram un „fanatic”! Pentru batjocura ce le-am făcut-o, au cerut scoterea mea din învățământ, dar edilul administrativ și politic al orașului Vișeu, Grigore Hontău, profesor de română, m-a apărat, m-a salvat, apreciindu-mă mult, dar tot am fost „pedepsit”, altfel… De acuma m-au lăsat în pace, recunoscându-și neputința. Câtă prigoană, câtă luptă, zbateri, pe câte ziduri m-am tot cățărat și le-am escaladat, le-am trecut, cu atâtea greutăți și suferință, dar mereu învingător. La baza lor a stat o nenorocită adunătură de călăi și criminali, care m-au impiedicat, copil și student, să-mi urmez studiile, atât de onorabil petrecute, doar pentru a fi ca ei, cu ei. M-au tot trântit la pământ, cu cizma pe mine, atâta timp, dar nu m-au putut opri.
Mi-am îndeplinit și idealul familial mult visat prin casătorie cu o colegă de an, din a doua perioadă de studii, care cu curaj nu a ținut seama de cele ce ar fi putut urma și nici nu au urmat. M-a părăsit astfel singurătatea din jur, la care am adăugat și nesingurătatea proprie, realizând unul din cele mai importante idealuri de viață, oarecum la limită, determinat de o conjunctură, pe care eram aproape s-o elimin, având 37 de ani! Îmi era teamă de lumea în care trăiam, cu privire la sacralitatea acestui nobil eveniment. Imoralitatea și decăderea în care se trăia, în lipsa sentimentului moral creștin, a respectului familial, o priveam cu dezamăgire și dispreț și mă îndemnau să renunț. Dar am trecut peste ele și le-am lăsat la locul lor, la „știob”. Împreună cu soția, le-am lăsat în mizeria lor totală, am apărat toate „da”-urile rostite în fața ofițerului de stare civilă și jurământul făcut în fața preotului, la altar. Am avut preocupări continue pentru cei doi copii, cu care ne-a binecuvântat Domnul și le-am purtat mare grijă, i-am susținut pentru o pregătire solidă, pe care au realizat-o la nivel universitar, folosind-o acuma pe unde sunt, prin lume. Este una din cele mai mari realizări familiale, dacă nu cea mai mare, care ne bucură mult.
Urmare a atâtor necazuri, suferințe, nedreptăți, care-mi răsăreau mereu în cale și nu le puteam evita, inima a intrat și ea în mari suferințe, încă de timpuriu. Dar, după cum am constatat, cu bucurie, avea o rezistență deosebită, a fost călită, la cald, la rece și la atâtea altele, având două învelișuri de protecție puternice. Primul s-a format prin acele cumplite apăsări, abuzuri, nedreptăți și chinuri, unele scăldate în lacrimi, cât erau de dureroase. Al doilea s-a așternut prin bucuria enormă ce a produs-o ținuta mea în relație cu brutele iadului, prin respingerea fanatică a oricărui compromis. Era greu de perforat cele două învelișuri deodată. A rezistat deselor flatere de mare amplitudine, în fibrilațiile artriale cu secvențe ventriculare, trecând extrem de multe ori pe la spitatele din Borșa, Baia Mare și Cluj-Napoca. Nu s-a împrăștiat inima nici la un puls de 300 bătăi, a ieșit și din cele doua internări la terapie intensivă, de 10 și respectiv 6 zile și a rezistat apoi la două operații pe cord, de lungă durată, în Franta (la noi au refuzat să mă opereze din cauza vârstei), fiecare cu scanare magnetică, urmată de operație. De atunci, din 2010, inima s-a stabilizat, fără probleme, folosind doar o medicație de întreținere. Inima era călită, puternică și rezistentă.
Acuma suntem în America, la fiica noastră Rodica, cu rezidență și, privind în urmă peste atâtea greutăți, suferințe de lungă durată, cu tot atâtea victorii peste ele, aș putea spune că m-au întărit, că am fost mereu biruitor. Toate acestea le-am adus cu mine până la frumoasa vârstă de peste 91 de ani, vârstă ce poate nu o ajungeam în condiții „normale” de viață.
Gheorghe Bărcan
(fost elev al Liceului „Dragoș – Voda” – Sighet)
Minneapolis – Minnesota, SUA
Foto: Ion Mariș (colaj din lucrările sculptorului Jerzy Fober: The Beloved Disciple și The Finished Sculpture)
Singurătatea de multe ori ne este prietena, prin ea ne otelim caracterul pentru a deveni învingători chiar si atunci când soarta ne este potrivnică! Nu oricine poate dialoga cu singurătatea, nu oricine poate depăși „umbrele” ei din întunecimea trecutului înfășurat în roșul timpului ce astăzi îi doar o amintire!
De multe ori cand esti singur cauti prezenta dialogului cu tine însuți, cauti prin tăcere sa te salvezi pe tine si alti suferinzi ce nu si-au gasit drumul prin minciuna si viata fara valori, ce si-au dorit libertatea existenței si poate nu au gasit-o niciodată! A sti sa trăiești în singurătate, sa taci cand alții vor sa vorbesti si tu suferi in neputinta nevinovăției ce nu o poti demonstra, ca mai apoi să te lupți cu vicisitudinile vieții este o lecție de rezistență si curaj, născută si trecută prin educația primită, sa nu te asociezi niciodată cu răul, sa cauti orice portița sa te îndepărteze de el, sa nu-ti pierzi încrederea,sperand ca-l ai pe Dumnezeu aproape care poate sa te călăuzească prin calea purității comportamentului ce viata ti-l oferă! În singurătate doar Dumnezeu iti este aproape si daca-l simti cu tine, cu siguranță vei învinge multimea ce ti se opune gândirii existenței tale!
Nu pot sa trec atat de usor peste suferințele îndurate de domnul profesor Gheorghe Barcan, un puternic caracter ce a demonstrat ca singurătatea poate fi învinsă chiar si atunci cand zaci înlănțuit fara vina si fara voia ta! Numai oamenii puternici pot trece peste obstacolele pe care singurătatea in apărarea ta, viata, ti le pune în fața! Încrederea domnului profesor in propriile puteri l-a facut un învingător, nimic nu a rezistat împotriva voinței sale, verticalitatea trăirilor sale in anii de suferință prin beciurile si închisorile bolsevic-securiste l-au întărit în a-și apăra crezul vieții sale, devenind un exemplu de educație și comportament, demonstrând că tot ce intâmpini poate fi învins, pastrandu-ti onoarea nepătata!
Felicitări domnule profesor, felicitări pentru ce ati fost si sunteți, nimic nu va poate recompensa suferința vietii, Dumnezeu este singurul care va întărește pentru a reuși să faceți pași în viitor, sa puteti fi un exemplu in viață pentru posteritate!
Va stimez si va respect, pentru mine sunteti întruchiparea omului vertical ce nu si-a trădat niciodată țelul vieții, valoarea caracterului ce v-a însoțit din pruncie si până astăzi este o bogăție a vieții, asa cum ar trebui sa o avem cu toții!
La multi ani si multa sanatate va doresc, sa ne trăiți mult în viitor, ca sa ne putem bucura de ce ati fost si sunteți în prezent! Al dumneavoastră admirator, Sergiu Ovidiu Luscalov, cu multa stima!
In primul rand ma bucur mult ca v-ati revenit din afectiunea ce ati depășit-o, cu mult forta si sanatate, cu gandurile atat de frumos exprimate mereu, in toate situatiile legate de viata
Va multumesc apoi pentru atat de frumosul comentariu facut asupra articolului meu, cuprinzator, in identitate de ganduri cu mine, in interpretari, exprimate in mod direct sau intuitiv, cu totul acoperitor. Intelegerile de viata in frumusetea si greutatile ei, sunt cu multa claritate si adevar exprimate, asa cum au fost intotdeauna.
Cu multa pretuire si respect, va doresc multa sanatate si bucurii, impreuna cu cei dragi si sa fie mereu binecuvatarea Domnului pentru asa frumoasa intelegere a problemelor de viata.
Cu mult drag, Gh. Barcan si Familia.