Speranța este tot o stare psihică, o așteptare de mare cuprindere. În multe situații ne însoțește pe traseul vieții, cu statornicie. Atunci când ea se realizează, în bucurie, apar altele și altele. Uneori o duci cu tine mult timp, tot așteptând împlinirea ei, când nu mai știi dacă va sosi, dacă te va bucura sau nu. De aici exprimarea reținută: „Speranța moare ultima!”.
Cum în general evenimentele, proiectele, afacerile, au multe un dublu aspect și în acest caz pot fi speranțe, așteptări rele, pe lângă cele bune, de perspectivă. Sunt ticăloși ordinari, din „lumea de jos” care comunică între ei, în așteptarea (speranța) momentelor favorabile, pentru „a da lovitura”, pentru a-și însuși bunuri necuvenite, hoții ordinare, unele dintre ele terminându-se cu tragedii.
Dacă ne ridicăm privirea mai pe sus, spre „înălțimi”, vedem aleșii noștri, ai neamului, „crema societății, baronii”, mereu în „speranță” și îngândurați. Evident, gândirea lor este legată în treacăt și de problemele țării, în amestec de Legi și Fărădelegi, pregătite și votate, de multe ori „pe repede înainte”, care să le aducă protecție și în aplicarea lor venituri, bogății și alte sporuri speciale enorme, din banii noștri. Situația nu este generalizată, aici fiind vorba doar de o mulțime de ticăloși, ajunși în fotolii din vina noastră, din 4 în 4 ani. Lipsiți de demnitate și sentimente naționale, cu o gândire și „inteligență” orientate mereu spre interesele personale.
Dar există mulți oameni harnici, de ispravă, care și-au agonisit prin muncă cinstită, continuă, o bogăție frumoasă, adaugând alături mari beneficii și pentru țară, pentru dezvoltarea ei, pentru populație, în mod prioritar. Aceștia nu și-au lăsat gândirea și inteligența sufocate în patologia interesului personal, ci le-au dat un curs onest, nobil.
Dar lăsând la o parte aceste „înălțimi” cinstite și cele care sunt în partea de „jos” a lor, speranțele cetățenilor sunt multiple, distribuite în mulțime de domenii, pe unde oamenii le poartă mereu cu ei, în așteptarea de mai bine, care nu mai sosește de multe ori. Cu această speranță au plecat în lume mulțime de cetățeni români, milioane, cei rămași acasă nădăjduind și ei că aceste separări familiale durerose nu vor fi de durată și că speranțele lor se vor împlini. S-au împlinit și se vor mai împlini unele dintre ele, dar acestea sunt așezate, uneori, pe atâta suferință, tragedii, cu copii abandonați, abuzați sau pierduți, cu bătrânii care se sting în neputințele lor, cu dezmembrări familiale, cu atâtea nenorociri. De ce era nevoie de aceste mutații masive, asumate? Responsabili sunt edilii și „baronii” noștri, care s-au tot perindat prin guvernări și parlament, hoțind unii ce a rămas de la ceilalți, ducând săraca noastră țară bogată pe ultimele locuri din Europa, în multe domenii. Guvernanții i-au alungat, făcând pe atâția să trăiască dezastrul și cei plecați și cei ramași în locurile de baștină iar aceste cumplite nenorociri li se atribuie. Se poate spune că și anumite state hrăpărețe, cu atâtea proiecte și investiții îmbrăcate în necinste, înșelăciune, șantaj și ilegalități, în colaborare cu trădătorii noștri de țară, au făcut să „migreze” peste hotare, spre Austria mai ales, resursele și bogățiile țării, obligând mase uriașe de români să părăsească țara, care părea că nu mai este a lor. Despre un om, o persoană cu astfel de apucături, se poate spune că este necinstit, cu furțișaguri din bunurile altora, înșelătorii, că este nedemn, la marginea societății sau în „josurile” ei. Dar despre un stat, cu aceleași năravuri, apucături, la scară mult mai mare, ce se poate spune și unde să-l căutăm printre statele lumii? La înălțimi sau în „josurile” lor? Zidurile castelelor vieneze semețe si ale altor prezențe cu vechime strălucitoare sunt multe stropite cu sudoare și sânge românesc.
Cu speranță multă, tinerele familii își doresc copii, cu care să-i binecuvinteze Domnul, apoi ca aceștia să fie sănătoși și sub grija lor să fie bine pregătiți pentru viață. Bătrânii, bunicii sperau și ei la o bătrânețe liniștită, la casa și în mediul lor, în tradițiile ce i-au însoțit și de care nu pot fi despărțiți și, în neputință, să fie în patul și la casa care mereu i-a adăpostit. La țară, copiii, nepoții le poartă de grijă și-și sfârșesc viața în liniște și pace, acolo unde și-au petrecut-o toată câtă le-a fost dată.
În destule cazuri, când îngijitorii bătrânilor nu-i pot supraveghea, sau cred că-i mai comod altfel, îi duc la un „azil” de bătrâni și rămân acolo în speranța că le va fi bine. Dar rămân doar cu speranța, acest loc fiind anticamera de unde nu după mult timp „pleacă” în veșnicia lor. Unii se cer chiar ei acolo, crezând că-i mai bine așa, mai ușor pentru copii. Dar un om în vârstă este greu adaptabil, scos din mediul lui, din obiceiurile și tradițiile în care a crescut și a trăit. Acolo sunt cu totul alte condiții de viață, străine lui în totalitate, lipsite de căldura familială, de toate cele trăite și obișnuite, aproape o viață. În plus, în atâtea cazuri s-a constatat că-i brutalizează acolo, că mâinile ce-i îngrijesc și inima acelora sunt reci. Îi lipsesc și de puținele satisfacții și de altele cuvenite și în mod sigur li se vor împuțina și zilele. Italienii, în marea lor majoritate, au rezolvat onorabil această problemă. Angajează o femeie cu cca o mie de euro pe lună, mult mai putin ca și la azil, care-i îngrijește la casa lor, în patul lor, făcând toate cele necesare și ajuta de multe ori și la altele; mult mai uman și mai economic.
Speranța are și familia pentru cei plecați mai departe la muncă, poate în locuri periculoase, pentru a se întoarce sănătoși acasă. La fel și pentru cei plecați peste hotare, au dorințe si speranțe mari, pentru ca familiile să fie la locul lor, întregite, doruri și a celor plecați și a celor ce îi așteptă. În destule cazuri vor rămâne familii în durere nestinsă, acestea fiind „știrbite” și rămase definitiv împuținate.
Elevii și studenții speră să-și încheie bine studiile, țăranii au speranta pentru o recoltă bună și sunt atât de multe alte cazuri. Speranța este o însoțitoare, aproape peste tot, pentru oricine, în diferite forme, sprijinită și având crezământul în bunătatea Domnului.
Artistii, în toate domeniile, nădăjduiesc mereu în succese, la fel ca și sportivii, olimpicii. Uneori le realizeaza chiar multiplu iar atunci când aceste sperante se risipesc, le transferă în alte „ediții”, pe timpul cât ele mai pot avea existență.
Bolnavii, cu diferite afecțiuni, sunt ținuți în viață prin speranță și ajutor divin dar, din păcate pentru destui, speranța nu se realizează și trec cu ea în veșnicie, împreună cu viața.
Nu trebuie să uităm de foștii deținuți politici, vorbind de speranță. Atât pentru ei, cât și pentru cei rămași acasă, dorințele, speranțele de viață erau enorme, știind că acel „loaborator” al caznelor, era atât de fortificat și închis în răutăți de demența torționarilor. Cu multă greutate se întâlneau în afara zidurilor acestor locuri speranța cu viața. Este dureros să afirmăm o realitate crudă, pentru atât de mulți foști deținuți politici pentru care speranța cu viața ce-i aștepta afară nu s-au mai întâlnit, viața fiind stinsă în laboratorul caznelor, iar speranța, fără obiect, s-a stins și ea, lăsând multe dureri nesfârșite, într-o largă cuprindere.
În lume au fost deseori războaie, locale sau mondiale și speranța întoarcerii celor plecați să lupte este mereu prezentă cu ei și cu cei ce-i așteaptă acasă, În destule cazuri, speranța își pierde trăirea și se stinge și ea odată cu viața, în durere.
O mare speranță au ucrainienii pentru alungarea invadatorilor străini de pe pământurile lor, din viața lor de stat liber și indpendent. Comunitatea internațională îi sprijină, moral și material, într-o largă solidaritate umană, cu multe ajutoare atât de necesare, armament și altele. Este o vorba: „dacă toți spun că ești beat (sau bolnav), du-te acasă și te culcă!”
Se poate spune că există o speranță enormă a populației din România, atât de rău administrată și atât de mult lăsată la jaful străinilor, cu sprijinul unor trădători de neam și țară, care credeau că țara este a lor și pot face ce vor cu ea! Se așteaptă ca oamenii cinstiți, adevărații patrioți, să umple Palatul Guvernanților de pe Calea Victoriei, Sălile Parlamentului, Instituțiile Statului, să izgonească pe cei ce au adus atâta rău țării, au sărăcit-o și au lăsat în grele lipsuri atâta lume.
Poate ar fi bine să stabilim un „Schengen” special, al României, cu sens unic, care să nu permită trecerea peste frontieră, să nu „migreze” spre Austria bogățiile țării, a pădurilor, plămânii acesteia, a petrolului, a gazelor, a miliardelor de euro ce ies însoțite de privatizări și contracte oneroase. Se tot vorbește, dar nu se întreprinde nimic în acest sens. Se pot face naționalizări și o cercetare cuprinzătoare în detaliu iar acolo unde se constată ilegalități, abuzuri și înșelăciuni, acestea se pot anula și se pot pretinde daunele retroactiv, pentru trei ani, conform prescripției. Se pot executa și conturile de miliarde de euro și ale multor altor bogății, ce nu pot fi nicicum justificate, ale atâtor trădători de țară. Aceștia au participat, împreuna cu străinii, la acest enorm jaf, la sărăcirea țării de cele mai importante resurse. Speranțe!
Este atât de ciudat ca un personaj austriac să ia un enorm salariu provenind și din Romania și este și mai penibil cazul, pentru că aceeași persoană a proferat insulte asupra țării, cu multă nesimțire si minciună, din „Cancelaria” lui. Te îngrețoșează să-l privești, cu o mină plină de ură și dispreț, aruncând țării atatea jigniri, de parcă ar vrea sa „muște” din ea.
De altfel acest spirit hrăpăreț al Austriei, față de noi, este o tradiție cu vechime mare. Aceasta a abătut asupra provinciilor din România, asupra românilor și o stare de iobăgie, cu mii de ucideri și chinuri cumplite, cum au fost și pentru martirii noștri, Horea, Cloșca și Crișan (1785), prinși prin trădare și chinuiți în mod bestial. Adunau astfel profituri uriașe produse chiar de iobagi, „oboseala” lor fiind „transportul și consumul acestora!” Nu știu de ce ne-am lipit atât de mult de acest stat și n-am fost cu grijă, deoarece din vechi timpuri s-a manifestat mereu hrăpăreț față de noi și nu l-am ocolit, având aceste posibilități. Dorințele și lăcomia de acaparare pe nedrept a bunurilor țării noastre sunt mult mai mari ca mai demult, moderne și perverse. Austria nu cred că se va schimba nici în 2023, ci va introduce noi pretenții, în acelaș fel „justificate”. Știind că mai avem încă resurse, au „speranța” că mai este de unde lua. Austria nu ne-a iubit mai demult și ne-a jefuit sângeros, timp îndelungat, nu ne iubește în prezent, așa cum se vede și prin vetoul nedrept dat unei țări de la care-și umple „hambarele”, nu ne va iubi nici în viitor, pentru că vom bloca „migrația” spre ea a bogățiilor și resurselor țării. Sperăm! De ce ne-am lăsat atât de urât înșelati de această țară, cu năravuri cunoscute? Oare de cine, când și de ce i s-au dat aceleași Austrii 600 ha de teren din interiorul frontierelor României?! Ce vor să facă acolo, o bază industrială sau o exploatare agricolă modernă? În ambele cazuri vor reține forța de muncă activă, cu „fărâmituri” înșelătoare iar pentru restul neputință și sărăcie sau largă-i lumea! Nu ne-au fost știrbite, rând pe rând atâtea spații dincoace de frontiere, cu sila și acuma să facem noi donații, să sfârtecăm țara din ce a mai rămas?…
Se aude tot mai mult vocea străzii, „România pentru români”, precizând că suntem uniți în fața unui așa mare rău și nedreptăți, că dorim și ne vom lua țara înapoi. Așa cum de multe ori, în situații limită, am realizat aceasta și ne-am salvat, sperăm că și acuma, într-o situație atât de gravă, ne vom trezi, vom face apel la luciditate, aceasta fiind omisă și de proprii noștri trădător9i, pentru niște „fărâmituri”. De peste 10 ani ni se tot refuză zona Schengen. Nu trebuie să cedăm acuma altor șantaje, cu alte resurse ale țării la schimb, cu o și mai profundă sărăcie, chiar dacă vom ma întârzia puțin, pentru că mult nu va dura și se va trece peste voința Austriei, care va fi obligată să respecte spiritul de dreptate cuvenit și atât de mult timp încălcat față de noi. După cum se tot anunță la știri, „patrioții noștri” i-au scutit de taxe și impozite pe acești străini, pentru beneficii de miliarde de euro (o culme a nesimțirii și a trădării naționale), dar românilor le fixează impozite și taxe pentru o amărâtă de pensie!
Până când?…
Gheorghe Bărcan
Minneapolis – Minnesota (SUA)
Foto: Ion Mariș
Încă mai sper!
Speranțele au finalizare fericita sau tristă,se vad realizate sau încă rămân la etapa de așteptare a implinirile!
Oamenii speră, traiesc cu speranța in gând si uneori își iau rămas bun de la viață, fara sa-si vada speranțele finalizate! Este o caracteristică a omului, sa avem speranțe și românul s-a obișnuit cu ele… tot speră si iar speră, ca vor avea siguranță zilei de mâine, care nu mai vine! Guvernanții prin vorbe viclene si bine ticluite dau naștere acestor speranțe ale noastre, care de multe ori sunt aruncate la cosul uitării si rămânem doar cu promisiunile neindeplinite!
Dacă nu speram inseamna ca suntem satui de viata, suntem pasivi la tot ce se intampla in jurul nostru, ne multumim cu firmiturile vieții, trăim într-o lume doar a prezentului, fara sa ne gândim la viitor!
Din fire sunt un om optimist, am speranțe, dar paharul cu ele incepe sa se umple, ca multe nu s-au realizat si alte speranțe vin, iar cele vechi se uita si viata suferă!
Multumesc domnului S. O. Luscalov pentru frumosul comentariu, prin care a surprins esentialul din acest articol si l-a trecut prin diferitele ei forme de existenta si realizare. Viata este in fond o Speranta, care arata ca omul nu este absolut, ci mereu in asteptari, in sperante, care se implinesc intr-un mod ce nu se poate anticipa. Evident, ele trebuie sa fie naturale, firesti si nu bizare, peste putinta lor de realizare.