Europenele de fotbal… Un foarte nimerit prilej de a le „mulţumi″ celor care conduc sportul românesc actual. Doar activitatea(?) federaţiilor sportive din zilele noastre, finanţate cu binecunoscuta drămuire (mai exact zgârcenie controlată, că banii se duc ei pe undeva!…) a banului public, urmare dureroasă a incapacităţii guvernelor din ultimii treizeci de ani, îmi dă ocazia de a le „mulţumi″ tuturor acelora care ne fac, de foarte mult timp, doar spectatori (mai ales la TV) la orice competitie sportivă europeană sau mondială.
Aş fi vrut să mulţumesc primilor miniştri, miniştrilor sportului şi de acolo, de foarte sus, să vin cu gândurile la nivelul solului, al ierbii, al sălilor de sport, al terenurilor cu iarbă sau zgură şi să aduc mulţumiri tutror acelora care se implică în sportul din România.
Mulţumirile însă trebuie puse în ghilimele. E trist…
„Mulţumi-i-aş″ federaţiei române de fotbal (majusculele sunt prea pretenţioase pentru faptele atât de mici ale federaţiei!) pentru că ne putem uita la meciurile europeanului de fotbal fără emoţii patriotice. Ai noştri n-au nicio treabă cu calificarea la vreun turneu final de fotbal. Excepţia e dată de Jocurile Olimpice, unde fotbalul nu prea are mare căutare. Cum se antrenează alţii, cum cresc viitorii sportivi de performanţă, cum se conduc cluburile de fotbal, unde, ce şi cum învaţă antrenorii să antreneze? Se pare că sunt întrebări care nu-i deranjează pe cei care stau bine în fotoliile comode ale sportului românesc, ale fotbalului în mod special, că despre el vorbesc acum.
Mă îndepărtez cu gândul de la incalificabilul şi incalificatul fotbal românesc din perioada contemporană şi – mi hrănesc sufletul cu amintiri: Steaua 1986, Campionatul Mondial din 1994.
Merg şi mai departe în trecut şi-mi aduc aminte că Dinamo şi Rapid jucau finalele Cupei Campionilor Europeni la volei masculin în anii 1965-1967 (detalii pe https://www.fanatik.ro/duelurile-romanesti-in-cupele-europene-finalele-dinamo-rapid-in-cce-la-volei-si-derby-ul-eurofantastic-din-cupa-uefa-video-19451435)
Tot cam pe-atunci băteam Franţa la rugby. Acum ei nici nu se uită la noi, iar noi nici nu visăm să jucăm contra lor. Am fost buni şi la gimnastică, dar ne-a trecut. Am fost buni la handbal masculin, chiar cei mai buni din lume de patru ori, dar, între timp, ne-am gândi c-ar fi cazul să-i lăsăm şi pe alţii să câştige trofee mondiale. Noi acum avem altă treabă. Ne scăldăm în mediocritate.
Atletismul românesc avea medaliaţii lui la toate competiţiile. Ca să fiu mai exact, avea medaliate. Unde sunt campioanele de azi? Unde sunt antrenorii?
La şah, i-am avut pe Florin Gheorghiu, pe Mihai Şubă sau pe Elisabeta Polihroniade. Echipele româneşti făceau meciuri excelente şi se clasau pe locuri fruntaşe la Olimpiadele de şah. Exiata un camionat naţional de şah. Am participat şi eu ca spectator. Jucătorii erau departe de glasurile oamenilor, care, privind la o tabla de demonstraţie, îşi dădeau cu părerea despre viitoarele mutări. A fost frumos, a fost interesant, credeţi-mă.
Tot aşa, de la nivelul gândurilor îndepărtate mult de la realitatea din zilele noastre, revăd meciurile desfăşurate cu stadionul plin ale echipei de fotbal CIL Sighet.
Tot de la nivelul amintirilor cu ceva vechime o redescopăr pe atleta sigheteană Monica Iagăr şi mă gândesc că acum nu-i niciun sportiv care să-mi trezească patriotismul local. Patriotismul si mândria…
De ce-am ajuns atât de rău în sportul mondial? Explicaţii, justificări, lamentări am mai auzit, am mai citit.
Poate ar trebui să fim „pe fază″ când se intonează imnurile naţionale ale echipelor care joacă acum la Campionatul European de Fotbal. Priviţi jucătorii cum cântă. Asta înseamnă patriotism. De aci derivă dorinţa de victorie, seriozitatea antrenamentelor, profesionalismul federaţiilor, capacitatea intelectuală a miniştrilor responsabil de sport, deciziile luate de guverne în folosul naţiunilor lor, etc.
Adică TOT! Iar la noi, nimic…
Horia Picu
Asa e !