Azi nu am să vorbesc despre mine ci despre tine, străine. Stai de câteva minute bune în fața unei oglinzi. Mare, gri, rece, îți arată realitatea fizică, însă ceea ce vezi tu depășește acest hotar, e ceva mult mai adânc.
Ciudat, nu? La prima vedere, același om de ieri, totuși, nu te recunoști. Ți-ai pierdut demult acea abilitate, ori poate chiar ești altcineva de fiecare dată.
Când renunți în totalitate la măștile pe care le expui mereu, acum din pură obișnuință, ajungi în fața celui mai aspru judecător, propria ta persoană, ființa aceea care încă stă cu ochii ațintiți în imaginea oglinzii.
Frica ta, pe care o credeai a fi cauza oamenilor, a timpului, sau a obstacolelor întâlnite în goana ta spre fericire, a crescut în fiecare zi. Acum ești înconjurat de un scut, în a cărei protecție îți pierzi încrederea încet. Ți-ai descoperit sursa fricii dar nu o accepți. Încă speri să nu fii tu cel de care ai încercat de atâta amar de timp să te ferești.
Minutele trec, ești încă blocat în același loc. Începi să vezi imagini din trecut, imagini în care te regăsești de fiecare dată sub aceeași formă dar totuși cu spiritele unor străini trecători, aflați în continuă schimbare, în orice caz, nu reușești să îți găsești propria definiție, oricât ai incerca. Nu știi încă dacă mintea e cea care încearcă să-ți demonstreze ceva sau oglinda asta ciudată chiar are puteri magice. Ai pleca dar ești mult prea captivat de ce se întâmplă, deși nu înțelegi exact ce.
Te deștepți spontan atunci când cineva bate la ușă, deschizi încet. E viața. Te-a luat de mână, m-ai salutat scurt și ai plecat. Speranța mea este că va veni un moment în care nu vei mai trăi pentru alții , renunțând astfel mai des la măștile sociale. Te rog să accepți în egală măsură binele și răul, să strângi tare în brațe prezentul și să nu mă uiți. Dacă vreodată vei vrea să te întorci, voi fi tot aici… așteptându-mi în liniște rândul la reflexie.
Drum bun, străine!
Diana Nadir ȘTEFĂNESCU
Liceul de Muzică „Sigismund Toduța”
Cluj-Napoca
foto: Diana Nadir Ștefănescu
Străinul despre care vorbesti as putea fi eu, oglinda sufletului meu imi spune multe adevăruri si de cele mai de multe ori realitatea de azi nu coincide cu aceea de ieri. Am pus ștergare peste oglinzi, ca si in zilele de doliu, le-am pus sa nu-mi pot oglindi păcatele in ea, sunt multe sau puține, numai la judecata de-apoi voi sti, cand voi sta in fata celui Drept! Câteodată stergarul îmi alunecă de pe oglinda, atunci nu ma grăbesc sa-l pun la loc, m-ai privesc in ea, nu ma recunosc, astăzi nu sunt cel de ieri, astăzi sunt un străin ce-si parcurge ultimul sfert din suferința vieții, bucuriile m-au cam uitat, sunt tot mai puține!
La mine cand cineva bate la usa nu ma grăbesc s-o deschid, mai întâi imi pun întrebări… oare este altcineva decat viata, oare mi-a venit sfârșitul?
Încet ma îndrept spre usa, în memorie în repet fugitiv viata, prind curaj si deschid usa si nu este chemarea spre sfârșit, este un semn ca viata ma mai vrea, ca încă drumul merge inainte si nu am de ce sa ma tem! Ma analizez si ajung la concluzia ca doliul de pe oglinda trebuie sa-l ridic, sa-i zâmbesc celui care se oglindește în imaginea mea si-mi spune că viata-i frumoasa, chiar in singurătate si de aceea trebuie trăită! Am citit cu atentie ce sugerezi, iti dau dreptate, am mai invatat ceva, înainte să judec pe altcineva sa ma uit eu in oglinda, poate ma recunosc si atunci ma dojenesc, ca nu cumva sa mai pun stergar pe oglinda, ea imi spune tot! Felicitări, draga Diana, mi-a placut ce-ai scris, ai scris cu sufletul, parca ai trăit deja o viață si nu esti doar la începutul ei! Succes pe mai departe, sanatate si fericire si sa ai grija de oglinzi, ele spun totul!
Mulțumesc!
O problema despre viata, de la primul murmur al copilasului, pana la ultima ei suflare, cand astepti la usa sa-ti auzi verdicul, care oricum va sosi si vei fi obligat sa-l primesti, cu teama sau fara teama, mai devreme sau mai tarziu. Este o interesanta, frumoasa si reala redare a trairii acestei vieti, care se dezvolta sub multe inerpreteri si simbolisme. Nu este doar o simpla privire in oginda lucie a aspectului ei fizic, a organismului viu, cu masca schimbatoare ce-l tot acopera, asa cum se si pronunta: „insa ce vezi tu depaseste acest hotar, e mult mai adanc”, este privirea dincolo de masca si poate ca aceasta produce temerile. Altfel, ca vrei sau nu vrei, cu mai mult sau mai putin curaj, va trebui sa deschizi usa si sa spui, pentru ultima data unui anumit „musafir”: „intra!”
Daca de mic te-ai privi in aceea oglinda, zi de zi, ai spune organismului tau viu, mereu: sunt tot eu, „acelas”, neschimbat, cum am fost ieri, cum sunt azi si, probabil, cum voi fi maine; nu este perceputa nici o schimbare.
Dar daca vei inregistra aceste imagini si cele spuse si le vei privi, auzi si compara, primele imagini cu cele mai din urma, vei constata ca exprimarea „aceleasi” esta falsa si va apare un tanar vioi, alaturi de o persoana garbovita, consumata, in drum spre a dispare. Astfel, dezvoltarea si trairea organismului uman este afectat de doua componente, una in dezvoltare viguoasa, alta ce-l consuma discret, chiar cu prima zi, pana cand cele doua componente se egaleaza, apoi cea mai viguroasa devine aceea ce-l consuma si in continuare dezvoltarea se termina, amandoua disparand, odata cu cel ce le purta. Organismul uman se prezinta astfel ca o succesiune de masti, zilnic schimbatoare, imperceptibile de om, decat la anumite intervale mai largi de timp, cand diferentele apar, vizibil.
Dar acea privire in oglinda, „mai adanc”, priveste insusirile umane din spatele mastilor, care nu au acelas curs distructiv, ci se pot dezvolta in frumos, cum ar fi binele, sum multiplele lui aspecte, in raport cu raul raul, cu tarele lui numeroase si ele. Este cinstea, credinta, spiritualitatea, demnitatea umana, dragostea, solidatitatea si intrajutorarea si atatea altele, cat mai sustinute, in absenta opuselor acestora. In acest fel vei merge fara frica sa deschizi usa ultimului „musafir”, cu un „pasaport” de buna trecere spre alte lumi. Multe felicitarii autoarei articolului, pentru aceste largi deschideri.
Mulțumesc mult!