ALEXANDRU FILIPAȘCU – 120 de ani de la naștere și 70 de ani de la moarte (Ioan Ardeleanu – Pruncu)

Fără îndoială că numele acestui ilustru înaintaș maramureșan va rămâne încrustat în memoria noastră, a celor care știm că istoria trebuie să ne fie cel mai apropiat învățător și sfătuitor. Dar acest lucru se va întâmpla dacă și numai dacă ne vom aminti mereu, și vom aminti și altora, că a fost unul dintre bărbații care au înțeles că dragostea pentru neam și țară trebuie exprimată prin fapte concrete, care rămân de folos. Și faptele lui au fost „vagoane” de arhive cercetate și mii de pagini scrise și publicate prin gazetele vremii, sau adunate în volume tipărite, corolar al acestora fiind „Istoria Maramureșului”, tipărită în 1940 și (deși nu cu puține imperfecțiuni) rămasă, încă, fără o replică pe măsură, care să îndrepte erorile ce i se impută.

A fost unul dintre cei mai prolifici și incisivi ziariști ai Maramureșului, „mușcat” și de șarpele politicii, precum aproape toți intelectualii vremii lui, și contaminat de fratele mai vârstnic, Vasile Filipciuc, dar și de cumnatul, Găvrilă Iuga, doi stâlpi ai PNȚ Maramureș. A fost mulți ani consilier orășenesc și, din 1933, vice-primar, iar în anii 1936-37, primarul Petru Mihalyi fiind numit prefect, a îndeplinit și această funcție, dovedindu-și calitățile de bun gospodar prin realizări administrative deosebite, înregistrate în acei ani. Dar nu atât despre istoricul, politicianul și gazetarul Alexandru Filipașcu vrem să ne amintim acum, când s-au împlinit 120 de ani de la nașterea sa și 70 de ani de la tragica-i moarte, cât mai ales despre omul Filipașcu, pus de „valurile vieții” în diferite alte ipostaze, nu mai puțin importante pentru o mai bună cunoaștere a complexei sale personalități. S-a cercetat insuficient activitatea sa religioasă ca preot și s-a trecut repede peste chiar punctul ei de pornire: studiile teologice de la Roma, la Seminarul Pontifical Roman Lateranum, pentru care optează împotriva voinței familiei sale, care îl destinase medicinei, dându-i model pe „unchiul George Bilașcu”, medic celebru la vremea aceea, studii finalizate cu un doctorat în filosofie (1922) și cu licența în teologie (1923) și doctoratul (1928). Întors în țară, tânărul Alexandru se pune la dispoziția Episcopiei Greco-Catolice din Gherla și va fi numit „suplinitor catichet” și trimis să predea religia la Zalău. Aici avea să-i apară și prima lucrare: „Roma și frumusețile ei”- un sincer și firesc semn de dragoste și recunoștință pentru tot ce i-a oferit „Orașul Etern” în anii studenției. În 1928, cu lucrarea „Historicitis Libri Genesis”, susținută la Universitatea de stat I. Cazimir, obține diploma de doctor în teologie și este numit profesor de religie la Liceul de fete „Domnița Ileana” din Sighet. În anul următor, la hramul Mănăstirii de la Moisei (8 sept.), a fost sfințit preot de către  însuși episcopul Iuliu Hossu, iar în 1930 avea să-i apară de sub tipar cartea „Adevărul istoric al Genezei”, varianta în limba română a lucrării de doctorat. Din anul 1935 până în 1940 a fost profesor de religie la Liceul „Dragoș – Vodă”. Dar, în toți anii de profesorat, pe lângă oficierea frecventă a slujbelor religioase la capelele celor două licee, preotul Alexandru Filipașcu a oficiat, cu diferite ocazii și la bisericile din zonă, apreciat mereu pentru predicile și calitățile sale oratorice. Și în toți acești ani a desfășurat și o susținută activitate ca secretar al AGRU și a publicat numeroase articole în săptămânalul „Dumineca”, publicația Vicariatului Greco-Catolic Maramureș. În 1939, Episcopia Greco-Catolică a Maramureșului, prin episcopul Alexandru Rusu, „având în vedere serviciile prestate ani de-a rândul cu multă însuflețire și râvnă pe terenul bisericesc”, îl numește protopop al Parohiei Greco-Catolice Sighet. Și răsplata nu avea în vedere doar serviciile sale ca profesor de religie și ca preot, ci și atitudinea sa obiectivă, clară și echilibrată, manifestată în luptele interconfesionale din acea vreme.
Și dăm doar un exemplu: în 24 octombrie 1937, a avut loc sfințirea pietrei de temelie a viitoarei Catedrale a Episcopiei Ortodoxe a Maramureșului, care urma să fie ridicată în centrul orașului. Oficierea, condusă de episcopul de Șiria-Sibiu, Vasile Stan, a fost urmată de o recepție oferită de autoritățile locale în sala festivă a Prefecturii. Din partea Primăriei a vorbit vice-primarul Alexandru Filipașcu. Iată textul discursului, apărut în „Graiul Maramureșului”, 30 oct. 1937, p.2:

„Preasfinția Voastră, Domnilor, Încă din copilărie m-am obișnuit să judec și să acționez sub inspirația alor două principii fundamental omenești: al naționalismului intransigent și al religiozității vii și nefățarnice. Ca fiu de țăran din Maramureș și ca descendent direct din Voievozii descălecători, am avut marele noroc, ca în timpul de vitregie națională să studiez la școala iredentei române de la Beiuș, iar ca fiu al Bisericii Române Unite, și ca unul care printre strămoșii mei număr și pe episcopul Ștefan Serafim Petrovanu din Petrova, inițiatorul unirii religioase a românilor din Maramureș, la începutul veacului XVIII, am avut marea fericire de a-mi putea adăpa sufletul timp de trei ani la izvorul nesecat și dătător de viață al Romei Eterne. Naționalismul și religia, oricare ar fi, nu sunt noțiuni exclusiviste, ci doar conservative și ca atari nu pot să formeze bariere între oameni și nici motiv de înstreinare a omului de om, cel puțin atâta timp, cât rămâne în vigoare principiul că fericirea și progresul omenirii pretinde colaborarea strânsă și sinceră a tuturor națiunilor și a tuturor religiilor.

Preasfinția Vostră, Domnilor, Până la unirea tuturor românilor, Maramureșul din punct de vedere al credinței se prezenta ca o unitate desăvârșită, având o singură biserică românească, și anume Biserica Română Unită cu Roma, care în cei douăsute de ani și mai bine și-a făcut datoria pe deplin, atât pe teren religios, cât și pe cel național. Pe teren religios Biserica Unită a Maramureșului a crescut neamului pe cei mai buni fii, iar faima credinței lor a ajuns și în cele mai îndepărtate colțuri ale țării. A crescut caractere solide, în fața cărora biserica, școala, națiunea, familia și autoritatea nu erau niște simple noțiuni abstracte, ci realități simple și intangibile, dela respectarea cărora depinde fericirea omului în viața aceasta și cea viitoare. Pe teren național, datorită Bisericii Unite, românii maramureșeni au avut școli confesionale românești în fiecare sat și au fost înzestrați cu cele mai eficace mijloace de luptă pentru apărarea naționalității lor, cum a fost Asociațiunea pentru Cultura Poporului Român din Maramureș, prima societate culturală a românilor de dincoace de munți; Școala normală de învățători din care a ieșit o pleiadă de apostoli naționaliști; Convictul, internatul român, unde au găsit adăpost și hrană sufletească românească sutele de tineri români, cari veneau din satele Maramureșului ca să învețe carte la școlile ungurești din Sighet. Acestea sunt motivele pentru cari poporul maramureșan și-a păstrat intactă etnicitatea sa, adică, limba, portul și datinile, și pentru cari cazurile de deznaționalizare au fost neasemănat mai puține față de acelea constatate în alte provincii românești. Preasfinția Voastră, Domnilor, Maramureșul are astăzi două biserici românești, ba chiar și două episcopii cari pot să-și realizeze scopurile cu mai multă ușurință decât în vremurile trecute, deoarece azi nu e nevoie să-și irosească energia pe frontul național, unde ajunge administrația și la caz de nevoie baioneta dorobanțului, putând astfel să-și concentreze toate forțele numai pe frontul spiritual și cultural, cu scopul de a da Neamului fii religioși, caractere solide și patrioți desăvârșiți, gata oricând și la suprema jertfă pentru Patrie și Tron. Bisericile noastre naționale (ortodoxă și greco-catolică n.n.) au un rol sublim, pe care însă nu și-l vor putea realiza, decât numai dacă vor ști să trăiască în frățească armonie, respectându-se reciproc, muncind fiecare în ogorul său legitim și mărginind patima misionară, inerentă oricărui slujitor al Altarului, numai la convertirea sectarilor, a necredincioșilor și a necreștinilor. În nădejdea că actul măreț de azi va servi la întărirea elementului românesc de la granița nordică a Țării, și că în loc de ură și de lupte fratricide, va deschide o epocă de colaborare înțelegătoare și sinceră între frații de acelaș sânge, în calitatea mea de reprezentant al Primăriei orașului Sighet, ridic paharul pentru sănătatea personală a Preasfinției Voastre, cât și a tuturor cari au colaborat la actul sărbătoresc de azi. Să trăiți la mulți ani!”

În 1940, după Dictat, s-a refugiat la Sibiu, îi apăruse „Istoria Maramureșului”, premiată de Academie cu premiul „Vernescu”, ține conferințe și publică frecvent în: Universul, Transilvania, Țara, România nouă, Plaiuri năsăudene, Biblioteca populară ASTRA și este cooptat în Centrul de Studii și Cercetări privind Transilvania din cadrul Universității din Cluj. Din 1947 încep tracasările noului regim „democrat popular”, condus de Gheorghiu Dej și Petru Groza. În vara anului 1952 a fost arestat și la sfârșitul aceluiași an, în 20 decembrie a murit în împrejurări neclare, la colonia de muncă forțată de la Peninsula-Valea Neagră, devenind unul din miile și miile de morți fără cruce și fără mormânt, victime ale unui regim ale cărui stihii ne dau încă târcoale.

Ioan Ardeleanu-Pruncu




Mici istorisiri despre o Mare Istorie. „Istoria Maramureșului”, de Alexandru Filipașcu (autor, Ioan Ardeleanu – Pruncu)

Există oameni și există cărți care-ți marchează pur și simplu existența, devenirea… Despre oameni las pe altă dată, despre cărți spun acum, fiindcă o astfel de carte a fost, pentru mine, „Istoria Maramureșului”, de Alexandru Filipașcu. Da, cărțile, ca și autorii acestora, au destinul lor, viața lor, liniștită, adică obscură, sau agitată și plină de evenimente de tot felul, precum cea despre care vorbim.

După o muncă titanică de cercetare („vreo opt ani și… vagoane de documente”) în arhivele județului, la sfârșitul lunii August 1940 profesorul sighetean Alexandru Filipașcu a trebuit să-și ia în mare grabă manuscrisul ultimei sale lucrări („bătută de el la mașină pe ambele fețe”) și să plece la București („Du-te, Alexandre, că altfel o pățești!”). Aici, în redacția ziarului „Universul”, al cărui corespondent era, face, mai mult din memorie, ultimele completări, recitește, corectează și, spre sfârșitul anului, reușește să-și vadă cartea ieșită de sub teascurile tipografice ale „Universului”. Se întâmpla exact acum 80 de ani! Este evident că marele ziarist Stelian Popescu, directorul ziarului și fondatorul „Ligii Antirevizioniste” își prețuia cu adevărat corespondentul, care era și unul dintre membrii cei mai activi ai filialei maramureșene a Ligii și publicase de curând, sub egida acesteia lucrarea – manifest „Revizionismul maghiar și drepturile noastre asupra Daciei”.

România Mare, ciuntită, schilodită în 30 August 1940 de Nordul Ardealului, sângerândă mai cu seamă prin partea sfârtecată și înstrăinată, a primit cartea ca pe o mult prea amară consolare. La ce bun să mai citești despre vitejii descălecători din Maramureșul de altădată, dacă Maramureșul de-acum era iarăși înstrăinat… Nu mulți vor fi fost acei care au avut atunci răgazul și mai ales liniștea să o citească și să o înțeleagă, iar difuzarea ei „Acasă”, unde ar fi fost un adevărat balsam, era absolut imposibilă, noua stăpânire ar fi ars-o pe rug în piața centrală a Sighetului. Așa se și explică puținătatea exemplarelor aflate în Maramureș. Dar și anii de după, mulți, foarte mulți la număr, au fost nedrepți cu cartea și neîndurători cu autorul ei. Deși în 1941 a fost premiată de Academie, în 1947 a fost interzisă, epurată și, câțiva ani mai târziu, autorul ei avea să sfârșească la Canal. Cărți și cărturari de care noua orânduire nu avea nevoie. Deci, trebuiau să dispară.

*******
Cu foarte mulți ani în urmă, ca să o am, a trebuit pur și simplu să o fur de la cineva care refuza să o restitue proprietarului, un prieten al meu, de la care urma să o primesc. Aventura s-a terminat cu bine și animozitățile s-au estompat cu timpul. Apoi, ani la rând, de la mine cartea a circulat, incognito, pe la mulți prieteni. Unii dintre ei și-au notat, alții au copiat-o, pagină cu pagină, la mașina de scris. La un moment dat a ajuns la Blaj, la un bun și vechi prieten, stabilit acolo dar cu sufletul rămas în Maramureșul natal. Mi-a restituit-o după aproape un an (și oarecari insistențe) legată frumos.

Bucuros de recuperare, nu i-am cerut explicații. Mi le-a dat el, recent, într-una din lungile noastre convorbiri telefonice, deci după aproape 50 de ani! Și aflu că, ne prea având timp să citească acasă, o lua cu el le serviciu și mai citea pe apucate, dar citea și în microbusul care ducea și aducea funcționarii la combinat, și uneori le citea celor de lângă el fragmente care-i dădeau dreptul să fie mândru de originea sa maramureșeană. Numai că, într-un moment ca acesta s-a așezat lângă el un ins pe care nu-l cunoștea și nu știa de unde răsărise, s-a arătat interesat de carte și de „ce scrie acolo” și, după câteva minute de discuții – în care s-a dovedit a fi bine informat cu privire la interlocutorul său – s-a recomandat – inclusiv gradul de ofițer – și a cerut cartea pentru câteva zile, să „o răsfoiască”, lăsându-i amicului meu un număr de telefon.

După câteva săptămâni, mi-am luat inima-n dinți și l-am sunat la numărul lăsat. Mi-a răspuns amabil dar scurt, că mai are nevoie de carte. Amintindu-mi că-i spusesem că am împrumutat cartea de la Muzeul din Sighet, după alte câteva săptămâni am sunat iar și i-am spus că cei de la muzeu mă somează să le trimit cartea. După o altă îndelungată așteptare, m-a căutat la combinat, mi-a adus cartea, frumos împachetată, și mi-a spus: Cartea aceasta a fost trimisă la București, a fost studiată de istoricii noștri și s-au făcut după ea trei copii. Te sfătuiesc, să o trimiți cât mai repede la muzeu și să nu mai faci lecturi publice, dacă vrei să nu ai, iarăși!, probleme (*). Am desfăcut grăbit și îngrijorat pachetul rămas pe biroul meu. Cartea era întreagă dar desfăcută în fascicole. În zilele următoare, a trebuit să caut un legător de cărți serios și demn de încredere și am avut norocul să-l găsesc”.

********
După întârzierea de la Blaj, parcă simțind că ceva, totuși, s-a întâmplat, n-am mai împrumutat-o decât în condiții de maximă siguranță, mai cu seamă că, la scurt timp după aceea valoarea ei, pentru mine, a crescut mult, în urma unei alte întâmplări.
Profesorul (și bunul meu prieten) Alexandru Țiplea era în 1977 președintele Comitetului de cultură. De la el am aflat că Alexandru Filipașcu are urmași direcți și trăiesc la Cluj, și că pe fiul său, tot Alexandru (pentru cei apropiați Ducu), îl cunoaște foarte bine.

Absolvent al Facultății de biologie din Cluj, tânărul Alex. Filipașcu era, într-adevăr, o minte strălucită, mobilată cu o cultură bogată, extrasă selectiv din varii domenii, mai cu seamă dintre cele de factură umanistă. A făcut un doctorat strălucit, a lucrat o perioadă la filiala clujeană a Academiei, avea deja publicate la Editura „Dacia” câteva cărți, în care biologul se exprima beletristic, într-un stil original, îndrăzneț și captivant. Era pescar și vânător de elită și cunoștea, la pas, România Verde (nu cea a aglomerărilor urbane), cum puțini alții în vremea aceea. L-am rugat să-l invite la Sighet și, după o expunere în cadrul Universității populare, am petrecut împreună o seară, pentru mine memorabilă, într-un separeu de la restaurantul de la Grădina Morii, cu discuții în jurul Istoriei Maramureșului și a autorului ei. A fost plăcut surprins, că aveam cartea tatălui său și că-mi era atât de prețioasă, și mi-a scris pe ultima filă („forțat”) următoarele câteva rânduri:

La o masă voevodală, fiind rugat să scriu rânduri care nu-mi sunt de drept și de faptă, scriu, totuși, un îndemn pentru plaiurile maramureșene; îndemn fără folos pentru că fiecare dintre noi le slujim pe măsura puterilor noastre. Este numai un gînd pentru fapte viitoare de care toți avem și vom avea (**) nevoie mîine.
Cu dragoste, azi, în Sighetul natal, 17. X. 1977.

Ne-am mai întâlnit apoi de câteva ori prin Cluj și mi-a dat câteva din cărțile sale: „Expediții la noi acasă”, apărută în 1981 și micul roman autobiografic „Salonul”, o mică bijuterie. Da, Alexandru Filipașcu-junior putea să fie un prozator de forță, pe linia lui Alex. Ivasiuc (din „Corn de vânătoare”). Ar fi putut…
Prin anii 90 a inițiat realizarea unui film documentar despre frumusețile Maramureșului. Apoi, la un moment dat ceva s-a rupt și… încet, (și trist) a dispărut. Întâi din lume și-apoi din viață.

În 1997, Editura „Gutinul” din Baia Mare, cu acordul urmașilor legali ai autorului (Prof. dr. Alexandru Filipașcu, fiul, și artist plastic Livia Piso, fiica) a tipărit o nouă ediție a Istoriei, în 2.000 de exemplare, dar în condiții foarte, foarte modeste, din toate punctele de vedere, deși sponsorii au fost și mulți și generoși (Ministerul Culturii, Prefectura și Consiliul județean Maramureș etc.) și cartea ar fi meritat o ediție mai deosebită, mai cu seamă că se împlineau 95 de ani de la naștere și 45 de la moartea autorului.
Cunoscând destul de bine pe șeful editurii respective, dar cunoscând și mai bine cât de necesară este scoaterea la lumină și cunoașterea ei, în vara anului următor am distribuit în zona Maramureșului Istoric peste 500 de exemplare (cu 25.000 lei/buc.). Și cred că bine am făcut. Și cărții și celor cărora le-am dat-o. Dar și memoriei profesorului Alexandru Filipașcu, orgolioasa odraslă de Boier de Dolha și de Petrova, cel care a izvodit-o din colbul arhivelor și ne-a lăsat-o moștenire și datorie, o datorie de care nu avem dreptul să uităm. Fiindcă așa cum este, cu toate tarele ei (arătate cu degetul de unii specialiști), Istoria lui Alexandru Filipașcu este, pentru noi, maramureșenii, o mare istorie.

Am scris aceste rânduri și dintr-o sinceră și acută nevoie de a mărturisi, că pentru mine, Istoria lui Filipașcu a fost cartea care m-a marcat și m-a îndreptat în mod decisiv spre studiul Istoriei Maramureșului.

Note:

* Se impune o scurtă explicație despre „problemele” amicului meu: Născut la Ieud, în 1932, și susținut cu o bursă a Fundației Ilie Mariș, a ajuns elev la Liceul „Dragoș Vodă” din Sighet, dar în clasa a X-a a fost arestat, anchetat, bătut și închis, și, după anii de temniță și de Canal, a avut tăria să-și croiască o viață normală. Și-a întemeiat o familie, a terminat liceul și Facultatea de științe economice din Cluj și a ajuns, treptat și pe merit, economistul-șef al Combinatului de industrializarea lemnului de la Blaj. Iar în ultimii 20 de ani, și-a legat numele de câteva cărți, care-i aureolează pe merit cei în curând 90 de ani de viață. Numele lui este Ioan Bizău și este cunoscut în oraș ca maramureșeanul care a plantat cu mâna lui sute de puieți de nuc în jurul Câmpiei Libertății.
** Cuvântul „avea” l-a îngroșat și l-a subliniat de două ori, ca pe o premoniție pentru cuvântul „mâine” de la finalul textului.

I. Ardeleanu-Pruncu




Sighetul nu l-a uitat pe Alexandru Filipașcu!

(foto: Ion Mariș)

Alexandru Filipașcu – istoric, gazetar, profesor – teolog și primar al Sighetului în perioada interbelică – are, începând de azi, 16 ianuarie 2019, o placă memorială amplasată pe clădirea unde a locuit, în orașul în care s-a documentat și a scris una dintre cele mai importante lucrări ale sale, ”Istoria Maramureșului” (premiată de Academia Română în anul 1941).

Demersurile pentru confecționarea și instalarea plăcii, făcute de poetul prof. Ion Petrovai și de către actualul primar al Sighetului, ing. Horia Scubli, s-au finalizat cu bine.

În prezența unui public (prea) restrâns și-a unui singur profesor de istorie “în exercițiu” (sic!), părintele protopop Vasile Aurel Pop a sfințit placa.

Poate, poate, așa cum s-a remarcat la fața locului, într-un viitor nu foarte îndepărtat, Alexandru Filipașcu va avea și un bust la Sighet.

Propunerea a fost făcută de către “Salut, Sighet!” în urmă cu peste un an (puteți reciti articolul AICI), dar rezultatele au fost modeste.

Speranțe mai sunt, descendenții acestuia, din semnalele pe care le-am primit, se pare că doresc să se implice în acest proiect!

Ion MARIȘ




Maramureşul din ziare (autor, Gheorghe Pârja)

Cărţile de istorie se scriu, temeinic, după ce evenimentele se aşază. Şi mai ales după ce actorii şi martorii dispar. Aici intervine rostul major al istoricului. Dar până la cartea de istorie ce se întâmplă? Aţi ghicit: ziarele îşi fac datoria! Ele sunt memoria activă, consemnată imediat, la temperatura zilei. Pe lângă documentele de cancelarie, presa este un izvor preţuit de istorici. Pe ştirile din ziare ne rezemăm şi astăzi. Am spus toate acestea pentru ajunge la o carte mare, în toate felurile, apărută în acest An Centenar la Editura „Valea Verde”, 2018 (director Ion Mariş), din Marmaţia. Este vorba de volumul: ”MARAMUREŞUL-ZIARE ŞI ZIARIŞTI, de la începuturi până în 1945”. Autor: profesorul, omul de mare energie culturală, jurnalistul cu virtuţi dovedite, IOAN ARDELEANU-PRUNCU.

În cele 620 de pagini este reînviat, prin ochii presei, un timp aproape uitat şi neştiut al Maramureşului Voievodal, având reşedinţa, din ultimele veacuri, în Marmaţia. (S-a propus ca Sighetul să se numească Marmaţia). Este şi o replică inteligentă dată celor care au epuizat destinul acestui spaţiu, cu rezonanţă istorică, în câteva clişee. Care au făcut mari deservicii cunoaşterii profunde şi adevărate a istoriei locului de unde au descălecat voievozi. Cărţile fundamentale despre Maramureş, puţine şi ele, aveau o circulaţie restrânsă din raţiuni cunoscute.

Aşa că istorici vrednici (Ioan Mihalyi de Apşa ori Alexandru Filipaşcu) au simţit nevoia să folosească presa pentru luminarea celor mulţi. Autorul nostru a cercetat cu acribie colecţii de ziare şi reviste, decupând ştiri şi articole care ilustrează vuietul ideilor de aspiraţie naţională, dar şi atmosfera cazinourilor vremii. A reuşit ceea ce şi-a propus: să ne redea imaginea Maramureşului, oglindită în presa din Marmaţia. Adică, Maramureşul din ziare. La loc de cinste se află “Graiul Maramureşului”, prima perioadă (1932-1940).

După 12 ani de trudă, Ioan Ardeleanu-Pruncu a aflat unghiul potrivit de unde a privit devenirea acestui spaţiu istoric într-o perioadă dificilă. Când se pregătea să iasă din crisalida vremelnică pentru a prinde cadenţa Patriei-Mamă. În acea perioadă, s-a întâmplat şi explozia presei româneşti în Maramureş. Înainte, societăţile de lectură tipăreau timide periodice în limba română. Din carte aflăm câte piedici a pus administraţia maghiară pentru aprobarea statutului Asociaţiunii pentru Cultura Poporului Român din Maramureş. Multe din zbaterile vremii şi-au găsit ecou în paginile ziarelor. Autorul constată că au existat ziarişti vertebraţi, care puteau fi calomniaţi, dar mai greu de şantajat. De altfel, o bună parte a lucrării este dedicată celor care au creat publicaţii, dar şi celor înzestraţi cu har, curaj publicistic şi răspundere pentru limba română.

În zugrăvirea celor 46 de portrete, autorul a aplicat metoda obiectivităţii. După cum singur mărturiseşte, a creionat ”portrete normale, cu umbre şi lumini, acoperind atitudini şi fapte de mare eroism, dar şi momente de slăbiciune, de derută, de eroare, tocmai pentru a le putea acorda recunoştinţa cuvenită fiecăruia”. Stă sub egida lui Tacit: sine ira et studio. Tomul este şi un document al relaţiilor dintre intelectualii maramureşeni şi cei din România Mare. Ne demonstrează că am fost conectaţi la pulsul naţional al vremii. Elitele maramureşene, venite în mare parte din lumea satului, ştiau de punctele preşedintelui american Wilson.

Volumul semnat, şi îndelung lucrat, de Ioan Ardeleanu-Pruncu alungă viziunea care ne plasa într-un colţ uitat de lume. Doar asemenea cărţi recuperează generaţiile Maramureşului. Autorul a adunat dovezi fotografice în facsimil, ori reproduceri de texte greu de găsit. Doamne, câtă tenacitate pentru a împlini un ideal! El vine din fibra intelectualilor de pe văile noastre, care au ştiut ce-i greul. Dar au putut să-l dovedească. Aşa, această lucrare este prima care tratează presa din Maramureşul Vechi la dimensiunea reală şi cuvenită. Maramureşul de pe cele două maluri ale Tisei. Reînvie harta spirituală a unui Maramureş, acum muşcat, în care relaţiile dintre oameni nu erau stingherite de apa curgătoare. Deşi cu hotar, eram una în cuget şi simţiri.

Cum ziceam cu prilejul lansării cărţii în Marmaţia, este o lucrare care uneşte neamuri. Şi asta pot face ziarele! Pentru mine cartea este de excepţie. Şi metaforele mi-au amuţit în faţa rigorii ei. A fost sortită să cinstească profund Centenarul. Dar şi pe autorul ei, la cei 75 de ani de viaţă. Istoricul Ioan Aurel-Pop, preşedintele Academiei Române, scrie în prefaţă: ”Întreprinderea este una temerară, dar fructuoasă, fiindcă investighează o lume intelectuală românească cu metodele istoricului şi relevă valori aproape uitate”.

Jurnalistul din mine acordă autorului Marele Premiu al demnităţii profesionale.

Gheorghe PÂRJA

(Editorial preluat din cotidianul “Graiul Maramureșului” din 19 decembrie 2018)




Sighet – Album retro (XVIII)

Parcul din centrul Sighetului arăta foarte bine prin anul… 1940… iar cele câteva trăsuri sporeau farmecul orașului!

Parcul fusese amenajat sub administrația primarului Alexandru Filipașcu.

 

Completările cititorilor la această fotografie, sunt binevenite!

Fotografie din colecția Pal Robert Zolopcsuk.

 

Salut, Sighet!




România 100. Recitiri necesare: Ultimele pagini din „Istoria Maramureșului” de Alexandru Filipașcu

 

Nota autorului: Gogea’s Blog. Reproducînd „anastatic” aceste ultime pagini din textul lucrării Dr. Alexandru Filipașcu, administratorul blogului își rezervă dreptul de a avea poziții nuanțat diferite în ceea ce privește unele aprecieri formulate de autor, într-o cu totul altă epocă și într-un context național și internațional excepționale, anume acelea ale celui de-al doilea Război Mondial, în timpul anexării vremelnice la Ungaria a Nordului Transilvaniei.

Autor, Vasile Gogea

Sursă articol: Gogea’s Blog




Să nu-l uităm pe Alexandru Filipașcu, un primar erudit al Sighetului interbelic!

Alexandru Filipașcu s-a născut la 20 aprilie 1902 la Petrova, Maramureș și-a decedat în ziua de 20 decembrie 1952, în gulagul Canalului Dunăre – Marea Neagră, la Valea Neagră – Constanța, fiind deținut politic din vara anului 1952. A fost primar al orașului Sighetu Marmației, istoric, profesor, gazetar și preot, provenind dintr-o familie greco-catolică. În perioada 1948 -1952 a fost profesor la Institutul Teologic Cluj.

Cartea de bază a istoricului Alexandru Filipașcu este considerată “Istoria Maramureșului”, București (1940), premiată în anul 1941 de Academia Română. A mai publicat în timpul vieții “De la românii din Maramureș – Oameni, locuri, cântece”, Sibiu (1943), “Maramureș”, Sibiu (1944) și “Voievodatul Maramureșului – Originea, structura și tendințele lui”, Sibiu (1945).

Postum, i-au fost publicate lucrările ”Manualul Istoriei Bisericii Române”, București (1958), în două volume, coautor, și “Enciclopedia familiilor nobile maramureșene de origine română”, Editura Dacia (2006) și volumul bilingv română-engleză, Editura Eikon (2015).

Alexandru Filipaşcu, provenind dintr-o familie maramureșeană nobilă, înstărită, a început şcoala (cursul inferior) la Sighet (Liceul Piarist), dar studiile liceale le definitivează la Beiuş – Bihor. Se înscrie în anul 1920 la Facultatea de medicină din Cluj, dar, realizând că nu are nicio pasiune pentru acest domeniu, obține o bursă specială la Roma, unde frecventează cursurile de teologie și filozofie (Seminarul Pontifical Lateranum) pe care le încheie în anul 1923. A început doctoratul in filozofie la Roma (1923) și a susținut și obținut doctoratul în teologie la Lwow (1928). Între anii 1928 – 1933, va fi profesor în diferite oraşe din Transilvania, inclusiv la Sighet. A condus, în calitate de viceprimar și primar, în perioada 1933 – 1938, destinele Sighetului, în timpul manadatului său fiind amenajată piața din centrul oraşului sub forma unui adevărat parc, a modernizat piaţa de alimente, a pus la punct sistemul de alarmare al localității.

A trecut la ortodoxism și a predat din anul 1948 la Institutul Teologic Ortodox din Cluj.

A avut doi copii, Lidia (căsătorită Piso) – artist plastic, scenograf şi Alexandru, strălucit biolog și scriitor.

Autor, „Salut, Sighet!”

N.R.: „Salut, Sighet!” a decis să demareze o campanie prin care să mobilizeze comunitatea locală (moral și financiar) pentru ridicarea unui bust al istoricului Alexandru Filipașcu și amplasarea acestuia în Parcul Central din Sighet. Ar fi minunat ca inaugurarea bustului lui Alexandru Filipașcu să aibă loc în preajma Centenarului de anul viitor, în decembrie 2018! Vă invităm să vă alăturați demersului nostru și să ne transmiteți sugestiile și propunerile dumneavoastră !




Școala de Artă “Gheorghe Chivu” din Sighetul Marmației, la 150 de ani (autor, Ioan Ardeleanu Pruncu)

Școala de Artă „Gheorghe Chivu” din Sighetul Marmației este una dintre cele mai vechi din țară. Începuturile activității ei sunt marcate în ziarul „Maramarosi”, la data de 8 mai 1867, ca școală de muzică, cu 11 elevi. În anii care au urmat, ea și-a dezvoltat activitatea astfel încât, la începutul anului școlar 1907, ocupa patru încăperi ale unei importante clădiri din centrul orașului. Directorul școlii era Irșa Bela, profesor de muzică la preparandia maghiară și dirijorul orchestrei orașului și preda pian, flaut și canto clasic. A publicat, prin 1913, și o broșură de popularizare a școlii: „A Maramaroszigeti Zeneiskola hivatasa” (Menirea Școlii de Muzică din Sighet).

La sfârșitul anului școlar 1907-1908, elevii școlii au prezentat un concert foarte apreciat de public, în cadrul căruia s-au remarcat, printre alții, și elevele Mihalyi Iuliana (fiica cea mai mare a lui Ioan Mihalyi de Apșa) și Lazăr Valeria (fiica lui Alexandru Lazăr, președintele tribunalului), ambele de la clasa de canto. La începutul anului școlar 1908, școala s-a mutat într-o clădire mai mare, cea în care a avut sediul Șantierul de construcții. Număra peste 120 de elevi care învățau cântul, pianul, vioara, violoncelul, flautul, țambalul, istoria și teoria muzicii.

La 1 decembrie 1913 a fost inaugurat, cu mare fast, Palatul Culturii și Școala de muzică avea acum o sală pentru concerte de cea mai bună calitate, din păcate însă, după nici un an de zile-în oct. 1914 – orașul a fost ocupat de trupe rusești. Ocupația a fost de scurtă durată, dar distrugerile cauzate Palatului au fost considerabile. Fiind cea mai reprezentativă clădire din oraș și, având acoperișul prevăzut cu ferestruici și un fronton cu metereze de apărare, a fost întotdeauna prima clădire rechiziționată de armată. Din 1920, la conducerea instituției s-a aflat o altă personalitate a lumii artistice și muzicale locale, Ida Puschmann*(1), profesoară de pian, canto clasic și teorie muzicală. În Calendarul Asociațiunii pentru cultura poporului român din Maramureș, pe anul 1921, o găsim Școala de muzică menționată alături de celelalte școli din oraș, cu Ida Puschmann directoare și Dr. Florent Mihalyi curator. În 1922, pe structura Școlii de muzică, a luat ființa Societatea artistică-muzicală „Harmonia”, care a organizat în perioada următoare o serie de concerte și spectacole, frecventate și apreciate de public și comentate pozitiv în presa vremii.

În 1933, a venit la Sighet tânărul profesor Dimitrie D. Stan*(2) din Lugoj, fost elev al lui Ion Vidu*(3). Ca profesor de muzică la Liceul „Dragoș Vodă”, a format aici un cor deosebit de valoros, cu care a ajuns, în 1934, la București și a făcut câteva înregistrări la radio. Printre cântecele înregistrate atunci s-a aflat și piesa „Câtu-i Maramureșu”, armonizată în premieră, pentru cor și cunoscută apoi ca imn al Maramureșului și cântată frecvent și în zilele noastre. Activitatea sa cu totul deosebită l-a impus numaidecât ca director al Școlii de muzică, în locul Idei Puschmann, care se pensionase. Intrată sub patronajul Astrei și beneficiind din plin de sprijinul administrației locale – primarul dr. Petre Mihalyi și vice-primarul Alexandru Filipașcu fiind susținători declarați ai culturii – noul director a transformat Școala de muzică din Sighet în Conservator de muzică și dicțiune, ridicându-l la nivelul celor mai bune conservatoare din Ardeal. Cu corul Astrei dirijat de el și cu orchestra acesteia, formată, în principal, din profesorii și elevii Conservatorului, Dimitrie Stan a pus în scenă spectacole de operetă precum „Crai Nou”, de Ciprian Porumbescu și „La șezătoare”, de Tiberiu Brediceanu, prezentate pe scena sălii de spectacole din Palatul Culturii, dar și la Vișeul de Sus, Baia Mare, Satu-Mare, Cernăuți și câteva localități din Cehoslovacia vecină.

Anii în care la conducerea școlii a fost Dimitrie Stan, la conducerea Astrei Vasile Ilea și la cea a administrației locale Petre Mihalyi și Alexandru Filipașcu au fost anii de glorie ai mișcării și vieții culturale și artistice a Maramureșului. În 1938, Guvernul Octavian Goga a propus Comisiei interimare a județului Maramureș (Consiliul județean) – și aceasta a aprobat – cedarea Palatului culturii pentru sediul nou înființatei Episcopii Ortodoxe a Maramureșului, iar Astra – care îl închiriase în 1927 – cu Conservatorul de muzică și cu toate activitățile ei a fost nevoită să-l evacueze. Conservatorul s-a mutat în Redută și a funcționat acolo până în 1940. Despre perioada 1940-1945, negăsind documente, știm doar că s-a revenit la „Zeneiskola” (Școala de muzică) și că a funcționat, într-o formă mult redusă, și în timpul războiului. În 1946, profesoara de pian, Irma Weltner, rămasă din corpul profesoral al Conservatorului, a fost găsită continuând activitatea în câteva săli din Redută.

În 1948, Petre Dreab, absolvent al Conservatorului de muzică din Cernăuți, a fost trimis ca director al nou înființatului Liceu ucrainean din Sighet și i s-a atribuit și sarcina de a prelua Școala de muzică. Sub conducerea lui școala s-a reașezat în Palatul culturii, a devenit „Școala populară de artă”, a fost inclusă în rețeaua școlară locală și subvenționată din bugetul de stat. În 1956, P. Dreab a fost mutat la Școala populară de artă din Arad, iar în locul său a fost numit Ludovic Brukstein, absolvent al Școlii de literatură, scriitor și dramaturg aflat la început de carieră și tânăr activist al P.C.R. dar cu o mare deschidere pentru cultură și artă.

Din 1972 școala a fost condusă de profesorul Ioan Ardelean, din 1989 de subsemnatul, iar din 2010 de Ioan Tivadar. Dar, o școală este importantă mai ales prin rezultatele sale, prin elevii pe care îi formează și, din acest punct de vedere, bilanțul Școlii de artă din Sighet este unul grăitor și miile (multe) de elevi formați aici certifică acest lucru. Copiii familiilor din înalta societate sigheteană, unguri, români, evrei sau ucrainieni au fost, în marea lor majoritate, elevi ai școlii de muzică. Pictorul Simon Hollosy cânta foarte bine la violoncel, dar stăpânea destul de bine și pianul și vioara, învățate în copilărie, la Sighet. În timpul studenției, în Germania, a cântat într-o trupă instrumentală, iar când mergea în vizită la familia Mihalyi, cânta împreună cu fetele, la pian*(4). Episcopul Victor Mihalyi avea o voce foarte frumoasă și cânta foarte bine la flaut, fetele lui Ioan Mihalyi – opt la număr – cântau la pian, iar fratele lor, Longin, cânta la vioară. Izidor, fiul lui Iosif Man, a urmat studii strălucite la Academia de muzică din Budapesta, iar Valeria Pop-Herbaly *(5), după terminarea aceleiași academii s-a dedicat vieții muzicale clujene. Dintre surorile Mihalyi, cea mai mică, Adriana, a făcut carieră ca pianistă și a fost apoi, mulți ani, profesoară de pian la școala noastră. Sigheteanca Dora Cserveny, după terminarea studiilor la Conservatorul din Cluj, s-a întors acasă, s-a căsătorit cu profesorul Dimitrie Stan și a devenit profesoară de canto la Conservatorul din Sighet.

Peste ani, devenind școală populară de artă, și-a adaptat structura noilor cerințe sociale, au apărut noi discipline: teatru, arte plasice, dansuri și o necesară și firească orientare spre bogățiile folclorului local. Astfel, devenind neîncăpătoare, în 1960 s-a hotărît ca partea de muzică instrumentală cultă, cu profesorii și elevii respectivi, să se desprindă și să devină secție separată și cu un alt sediu. Atunci a luat ființă actuala Școală de Muzică (la care s-au adăugat mai târziu și artele plastice). A fost, de fapt, revenirea la forma inițială a vechii școli de muzică.

La Școala populară de artă, pe lângă catedra de canto clasic a luat ființă cea de muzică ușoară și cea de canto popular, iar catedra de vioară s-a tranformat treptat în catedră de instrumente specifice (ceteră, zongură, dobă) zonei Maramureșului. Celelalte discipline școlare: teatru, dansuri, arte plasice etc. rămânând pe loc, au sporit mereu în activitate. Tot în această perioadă s-au inițiat în diversele dișcipline artistice ale școlii o serie de elevi care au devenit apoi personalități marcante ale vieții culturale românești. Amintim doar câțiva dintre aceștia: Gheorghe Turda și Viorel Costin, Szeibert Ștefan și Molnar Ioan (de la Opera maghiară din Cluj), Ducu Bertzi și Ștefan Hrușcă, Năstăcuța Iuga, Măriuca Verdeș, Vlad Roman și mulți alții. Dacă până prin anii 1975 ceterașii Maramureșului erau fierarii și potcovarii satelor noastre – cântăreți după ureche – acum nu există sat în care să nu fie câțiva tineri (feciori și fete), foști elevi ai claselor de canto și instrumente populare, care cântă la petreceri, unii dintre ei asigurându-și în felul acesta chiar existența. Au fost cazuri în care elevii școlii veneau și din satele românești de peste Tisa,  (precum Hrin din Slatina, la vioară, sau Gheorghe Țiplea, din Biserica Albă, la canto, și care, continuând studiile, este acum un cunoscut cântăreț de operă la Moscova*(6), ori din Huta sau Huta Certeze (Oaș), și aceasta fiind, fără îndoială, una dintre realizările școlii.

De asemenea, în ultimii 5o de ani, au luat ființă o serie de secții externe, în satele în care existau meșteri populari cunoscuți precum: ceramica de la Săcel – cu meșterul Tănase Cocean, sculptura în lemn, de la Vad – cu Gheorghe Borodi, de la Săpânța – cu Ion Stan-Pătraș și cea de la Valea Stejarului – cu Pătru Gogea-Pupăză, cusături, țesături, clopuri și multe altele, reprezentând meșteșugurile tradiționale ale Maramureșului. Din acest punct de vedere, Școala de artă din Sighet a fost un model pentru celelalte școli din țară și singura care a avut, timp de aproape 20 de ani, un magazin propriu, prin care și-a valorificat produsele de artă populară. În loc să fie sprijinită și să crească în continuare, în urmă cu câțiva ani, i-a fost luat spațiul magazinului de artă populară și a fost transformată în „secție” a unui Centru cultural, probabil ca efect al politicii de… descentralizare. Anul acesta, când secția (Școala de artă „Gheorghe Chivu”) se pregătea, totuși, să sărbătorească 150 de ani de existență, (iarăși!) Episcopia ortodoxă a Maramureșului a dat-o afară din Palatul culturii, unde a „trăit” un secol. 

Scriu aceste rânduri în primul rând pentru a face cunoscută istoria acestei școli pe care Maramureșul a avut norocul să o aibă, dar, recunosc, și dintr-un sentiment de adâncă amărăciune. Am fost în anii 1955-65 elevul acestei școli, apoi colaborator și profesor, iar între 1989-2010 conducătorul ei. În 1992 am obținut aprobarea pentru a-i atribui numele unuia dintre cei mai iubiți și devotați profesori ai ei din ultima vreme: profesorul, pictorul și poetul Gheorghe Chivu. În 1996 am obținut de la Consiliul local spațiul și am deschis magazinul „Artis”.

În 2006, după peste 10 ani de documentare, am publicat lucrarea: „Școala de artă „Gheorghe Chivu” Sighetul Marmației – 140 de ani de învățământ artistic”, (format A4, cu peste 400 de pagini) în care a fost scoasă în evidență, cu documente, importanța de netăgăduit a acestei instituții de cultură.

Acum, când Maramureșul – și unii maramureșeni – caută să-și sporească valențele turistice reale și să le transforme în factori de dezvoltare, rolul acestei școli ar trebui să fie unul tot mai important și mai bine folosit, pentru că ea răspunde unora dintre cele mai importante cerințe culturale ale celor de aici.

NOTE: 1.* IDA PUSCHMANN – profesoară de muzică, pianistă și compozitoare. A fost printre primii muzicieni care a prelucrat teme din folclorul muzical local. A fost pasionată și de arta fotografiei. Vezi „Școala de artă „Gheorghe Chivu” Sighetul Marmației…..pg. 30.

2.*DIMITRIE D. STAN, născut în 1906, la Lugoj, a fost remarcat de Ion Vidu și luat sub protecția sa. A urmat teologia și cursurile Academiei de muzică din București. A fost printre studenții preferați de Kiriac și Brăiloiu, a cântat în corul „Carmen” (patronat de Casa Regală) și s-a bucurat de aprecierea lui Enescu. Ajuns profesor la Sighet, s-a căsătorit cu Dora Cserveni (nepoata lui Ilie Lazăr), absolventă a Conservatorului din Cluj. Refugiat la Lugoj, după 1940 el a făcut carieră ca dirijor al Corului „Ion Vidu”, a ajuns unul din marii dirijori de coruri, premiat, medaliat și declarat „Artist Emerit”. A fost și director al Casei de creație a județului Timiș și, împreună cu soția, au predat și la Facultatea de muzică din Timișoara. A murit în puterea vârstei, în 1968, pe scenă, dirijând Corul „Ion Vidu”, unul dintre cele mai cunoscute din țară. Despre rolul său în mișcarea culturală maramureșană, vezi „Școala de artă „Gheorghe Civu” Sighetul Marmației – 140 de ani de învățământ artistic”, pg.45-50.

3.* ION VIDU (1863 – 1931), compozitor și dirijor, un maestru al muzicii corale românești. A fost profesor de muzică la Arad și Lugoj și inspector general de muzică pentru școlile normale din țară, calitate în care a fost și la Sighet, în 1930. Colegiul național de artă din Timișoara îi poartă numele.

4.*Dintr-o relatare a Luciei Mihalyi.

5.* Valeria Pop, fiica profesorului Ioan Pop de la Preparandie, a studiat la Academia de Muzică din Budapesta și la Viena, cu celebra cântăreață Roza Papir. I se prevedea o strălucită carieră de cântăreață de operă.Vezi și „Școala de artă „Gheorghe Chivu”…..pg. 166.*Vezi „Școala de artă „Gheorghe Chivu”…. pg. 249

Autor, Ioan Ardeleanu – Pruncu




O bornă veche de frontieră de la Remeţi, martoră a vechiului hotar al României (Liviu Șiman)

În arealul localităţii Remeţi, pe Vârful Bradului, la înălţimea de 943 m de la nivelul mării, încă mai există o bornă de hotar care delimita frontiera dintre România şi Cehoslovacia, trasată după Unirea din 1918. Prezenţa acestei borne, fapt mai puţin cunoscut, confirmă că frontiera trecea prin acest loc şi că localitatea Remeţi făcea parte din Cehoslovacia.

Borna de hotar este un element istoric care, conservându-se de-a lungul timpului, a rămas un martor tăcut al acelor vremuri esenţiale pentru constituirea Statului Român Unitar.

Linia de frontieră a fost stabilită pe culmea înălţimilor la faţa locului de către experţi militari ai ambelor state vecine, prevalând interesele locale, istorice şi administrative. Deşi iniţial România a cerut ca frontiera să treacă dincolo de Tisa, unde existau importante comunităţi româneşti, în cele din urmă, datorită contextului politic intern, Maramureşul, în urma unei ‘’lovituri mortale’’, cum scria Alexandru Filipaşcu în lucrarea ‘’Istoria Maramureşului’’, a fost redus la o treime şi a devenit un judeţ deficitar.

Zona în care se află amplasată borna de frontieră este puternic încărcată de legende potrivit cărora din acest punct ar fi existat căi de comunicaţii pe sub râul Tisa. Acest aspect va fi abordat de către noi în cadrul unui viitor amplu material.

Liviu Şiman

Foto: Timur Chiş




Vivat, crescat, floreat, civitas Zigeth! În urmă cu 665 ani, Sighetul a devenit oraş

Teofil IvanciucVivat, crescat, floreat, civitas Zigeth! În urmă cu 665 ani, Sighetul a devenit oraş

La data de 18 februarie 1352, Sighetul a primit Charta Libertăţii, devenind târg liber al coroanei regale.

De mulţi ani se discută despre momentul în care Sighetul a devenit aşezare cu statut orăşenesc, susţinându-se ba că actul doveditor este pierdut definitiv, ba că acesta nici nu a existat vreodată (mai ales că a fost doar semnalat, nu publicat – de către Ioan Mihalyi de Apşa, Szilágyi István, Bélay Vilmos, Alexandru Filipaşcu sau Radu Popa, nefiind editat nici în imensele colecţii de documente Fejér – Codex Diplomaticus, nici în cele ale Academiei Române).
În realitate însă, privilegiul respectiv s-a păstrat, ba chiar în cel puţin trei cópii (cea din imagine datează din 1685 şi se păstrează în Arhivele Naţionale Maghiare). Originalul, precum şi cel al Chartei din 1329, au fost arse de către moldoveni (latrunculi de regno Moldavie), probabil în anul 1468, gen de distrugere frecvent în epocă şi în regiune, puţine documente emise în regatul ungar anterior anului 1400 fiind păstrate în original până azi.

Despre ce este vorba: la 23 de ani după ce primele patru târguri maramureşene au primit Charta Libertăţii de la regele Carol Robert, pe data de 18 februarie 1352, în urma cererii parohului Benedict al bisericii Sf. Emeric Confesorul din Sighet (ecclesie Sancti Emerici confesoris de Sigets, clădire din care s-a păstrat doar turnul, înglobat în Biserica Reformată de azi), localitatea a fost înzestrată cu privilegii identice cu cele ale celorlalte aşezări de oaspeţi.
Într-un articol anterior am încercat explicarea motivului acelei întârzieri: se pare că oraşul – foarte vulnerabil, fiind cel mai avansat punct al coloniştilor în amonte pe Tisa şi înconjurat de sate autohtone – nu a fost pomenit în privilegiul din 26 aprilie 1329 pentru că fusese distrus (posibil incendiat) de către românii maramureşeni, catastrofă care ar fi putut avea loc undeva în intervalul 1326 – 1329, situaţia revenind treptat la normal abia în 1334.
Actul din 1352 a fost emis la Buda, de către regele Ludovic şi menţionează numele unor colonişti: Ioan fiul lui Nicolae, oaspete din Visc şi Crekanan (?), judele primar din Hust, împreună cu „oaspeţii şi iobagii noştri saxoni şi unguri” (hospitum seu jobagionum nostrorum Saxonum et Hungarorum) din Visc, Hust, Teceu şi Câmpulung.
Cât despre preotul Benedict, acesta poate să fi fost acelaşi personaj menţionat atât în 1334, cât şi în anul 1346, ajuns acum în graţiile sus-puse ale autorităţii regale.

Concret, drepturile speciale ale Sighetului (şi ale celorlaltor patru oraşe maramureşene), erau următoarele:
– Orice om liber putea veni să locuiască acolo; târgoveţii erau judecaţi de către judele lor, nu de către comite; ei aveau dreptul să-şi aleagă liber propriul conducător şi preot; trebuiau să lase pe ogor dijma preotului; preotul lor plătea episcopului o marcă la fiecare 50 de gospodării; cel care ucidea un om plătea două mărci ca preţ al judecăţii; pentru rănire mortală se plătea o marcă, pentru lovire lăsată cu vărsare de sânge – o jumătate de marcă, pentru o lovire simplă – 60 de dinari, iar pentru simpla insultă, nimic; vilicul şi bătrânii lor judecau toate pricinile, cu excepţia omuciderii, furtului, silniciei şi incendiului; târgoveţii aveau libertatea de a încheia pacea; aveau dreptul să poată călători oriunde cu mărfurile lor; aveau dreptul să ţină târguri la zilele stabilite, liber şi fără vamă; aveau libertatea să facă lucrări folositoare sau sădiri noi; gospodăriile fără ogoare plăteau ca bir al pământului doar câte trei ponduri; la fiecare Sf. Martin, fiecare casă plătea drept terargiu câte o jumătate de fertun; toţi baronii regatului erau opriţi să tragă la ei cu de-a sila; oamenii de orice altă limbă sau neam (n.n. adică românii din satele învecinate) erau opriţi a le smulge pământurile pe care se zice că târgoveţii le-ar fi ocupat cei dintâi, prin defrişare; şi, pentru că se spunea că însuşi pământul Maramureşului este foarte sterp, târgoveţii erau scutiţi, datorită lipsei bucatelor, de plata vedrelor de grâne, de dijma din porci şi de obişnuitele aduceri de daruri.

Începând din anul 1352 şi până în 1834, Sighetul, împreună cu celelalte colonii regale – constituite într-o Ligă a oraşelor de pe Tisa superioară – au beneficiat de libertate (cu excepţia câtorva scurte perioade) şi de Statutul special definit prin cele 17 puncte enumerate mai sus. În 1548 oraşul şi-a îmbogăţit Statutul, întins acum pe 48 de articole, transformat apoi în 1652 într-o Constituţie a Sighetului, amendată ulterior de mai multe ori de-a lungul timpului.
Aşadar, dacă ziua de 14 mai 1326 rămâne prima atestare cunoscută a localităţii, documentul din 18 februarie 1352 reprezintă dovada că, în acel moment, Sighetul a primit privilegii de rang urban. Ambele date ar trebui încrustate cu litere de aur pe zidul Primăriei şi celebrate, măcar o dată la fiecare cinci sau zece ani.

Referinţe bibliografice:

1. „Noi date privind cea mai veche atestare documentară a Sighetului”, publicat online în 2011.
2. „Sighetul Maramureşului. Patrimoniu şi Turism”, Editura Valea Verde, Sighet, 2012, p. 16-22.
3. „Primele atestări ale târgurilor de coroană maramureşene”, în “Revista Arhivei Maramureşene”, nr. 9, Baia Mare, 2016, p. 13 – 44, unde am publicat: diploma referitoare la Visc (din anul 1281), Hust (1324), dublul privilegiu din 1326 în care apar, pentru prima dată, şi Sighetul, Câmpulungul şi Teceul, cunoscutul document din 1329, lista dijmelor papale ale celor cinci colonii ale coroanei din anii 1333-1335 şi textul complet al Chartei din 1352.
4. filmarea dezbaterii publice: „Sighetul înainte de anul 1352. Geneza oraşului”: cadrul natural-habitat; celţi şi daci; prima atestare documentară; etnia şi religia primilor locuitori; biserica reformată; numele oraşului (online pe: www.dailymotion.com).

P.S.: Anul trecut, atunci când se aniversau 690 de ani de la prima atestare a Sighetului, Muzeul Maramureşean sărbătorea doar 45 de ani la înfiinţarea propriei secţii de etnografie! Din fericire însă, Centrul Cultural şi Primăria municipiului au înţeles importanţa momentului, organizând o reuşită Adunare solemnă dedicată venerabilei zile de naştere a urbei…
Oare, ce va sărbători Muzeul anul acesta?

© Teofil Ivanciuc