În cadrul evenimentului din 10 octombrie, organizat de Primăria Giulești, “Pă Mara, pe lângă apă”, cantautorul Ducu Bertzi a fost onorat cu titlul de Cetățean de Onoare al Comunei Giulești.

Vă invităm să urmăriți momentul decernării titlului și concertul lui Ducu Bertzi:

Foto & video, Sorin MARKUS

Acordarea titlului de „Cetățean de Onoare al Sighetului” domnului Petru Codrea a scos din bagajul ideologiei marxist – leniniste (prin directorul Institutului Elie Wiesel) „argumente” de condamnare a acestei onorări, pentru „sensibilizarea” opiniei publice, amplificând vinovății inexistente, fără nicio conexiune cu obiectivul Institutului de-a găsi/ identifica adevărații criminali/ fasciști care au reușit să scape de justiție. Probabil în virtutea trecutului comunist bogat pe care-l are conducătorul Institutului, Alexandru Florian (tatăl acestuia, Radu Florian, a fost un „excelent” profesor de marxism – leninism după anul 1948 până în 1989) și-a propagandei atee pe care o desfășura înainte de anul 1989 (este autorul cărții „Cunoașterea științifică și apusul zeilor”, vezi AICI), acesta își justifică salariul, din bani publici, vânând foștii… anticomuniști. Mai mult, Alexandru Florian ne-a „tras de urechi” chiar în sediul Primăriei Sighet, probabil pentru intimidare, la o zi după acordarea titlului de Cetățean de Onoare domnului Petru Codrea. Este a doua oară când Alexandru Florian ne dă o lecție… oportunistă. În urmă cu cinci ani (2017) același Institut Elie Wiesel a încercat să „extragă” din patriomoniul orașului nostru Casa Memorială „Elie Wiesel” pentru o presupusă mai bună gestionare. Protestul transmis presei de către prof. Gheorghe Todincă, directorul de atunci al Muzeului Maramureșean (vezi Aici) și opoziția întregii comunități locale, a mass mediei și prin vocea jurnalistului Teofil Ivanciuc (vezi AICI), au blocat „inițiativa”.

Cunoaștem crimele comunismului, „tolerat” prea mult timp de Occident în Estul Europei, zecile, sutele de mii de arestări, cu procesele mincinoase, Holodomorul ucrainean (vă spune ceva?), gulagul, morții din închisori, „reeducarea”, duritatea pe care „cizma roșie sovietică” o aplica contestatarilor „bunelor lor intenții” ba chiar și prietenilor din zona lor de influență (nota bene: modelul lor de colaborare și „denazificare” este din nou aplicat în Ucraina de către Rusia). Forțe „oculte” s-au opus condamnării crimelor comunismului atât la noi în țară cât și pe plan internațional.

Asociația „Firul Vieții” din Sighet, fondată de intelectuali care sunt consecvenți principiilor de moralitate și demnitate umană, a susținut acordarea titlului de „Cetățean de Onoare” domnului Petru Codrea, cunoscând contextul local și realitatea evenimentelor din Sighet din anii nedreptei condamnări (1948). După anul 1946 (alegeri „libere”), România a fost condusă de „trimișii” Moscovei care umileau și condamnau (iese din discuție justiția care trebuia și a fost firesc aplicată criminalilor de război, în conformitate cu legislația penală internațională și cu actele elaborate de Procesele de la Nürnberg) absolut toți opozanții regimului, prin acele Tribunale ale poporului, în care activau oportuniști analfabeți care simțeau mirosul sângelui.
Domnul Petru Codrea a conviețuit și conviețuiește în bune relații cu toată comunitatea locală, inclusiv cu cea evreiască. Țelul lor, al grupului de elevi de la cel mai mare liceu din Sighet, elevi între 16 – 18 ani (Petru Codrea s-a născut în anul 1931), în acei ani tulburi, a fost opoziția față de ocupantul sovietic, ei erau DOAR luptători profund religioși și sinceri ANTICOMUNIȘTI. „Bunele intenții bolșevice” erau prezente și în Maramureș, colectivizarea forțată, distrugerea democrației, anihilarea elementului țărănesc românesc veritabil, interzicerea unor culte religioase etc., au generat revolta anticomunistă! La 17 ani (vârsta la care, spre exemplu, aproape toți tinerii până în anul 1989 din România erau „prin jurământ” formal UTC-iști, neavând – atenție! – nicio vină) lupta lor se concentra împotriva celor care transformau violent și România într-un gulag.

Acei tineri liceeni, condamnați la 19 august 1948 la ani grei de închisoare, n-au avut absolut nicio atitudine ostilă/agresivă împotriva evreilor, n-au săvârșit niciun act criminal, n-au avut nicio interacțiune nedemnă față de populația locală evreiască, puțină, care rămăsese după deportările inumane din anul 1944. Ei răspândeau doar manifeste ANTICOMUNISTE și „complotau” pentru înlăturarea Guvernului Petru Groza 4 (vicepreședinți Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Iosif Chișinevschi etc.) instalat prin fraudă, în „numele” proletariatului și-a „luptei de clasă”.

Azi, la Sighet, avem un Memorial al Victimelor Comunismului și al Rezistenței (în celula 74 apare și domnul Petru Codrea alături de tinerii din „lotul Vișovan”), care „vorbește” mai bine decât orice altă mărturie despre decimarea premeditată a elitei românești, laică dar și religioasă, elită care ar fi putut ține piept „omului nou” și care trebuia să dispară. Maramureșul s-a învecinat cu fratele cel mare de la răsărit (URSS) și la indicațiile tovarășilor (majoritatea instruiți la Moscova) instalați în toate funcțiile din statul bolșevic – muncitoresc, acționau la comandă, dădeau sentințe fără procese, judecau după „prietenii”, favorizau turnătorii, îndoctrinau populația. Astfel de condamnări au primit elevii de la Liceul din Sighet, iar în Fișele lor matricole penale – la o analiză atentă – se poate sesiza „calitatea” actului de justiție „populară”. Maramureșenii au luptat cu arma în mână, în munți, nu împotriva evreilor ci a bolșevicilor care „au numărat voturile” (conform principiului stalinist) și au ucis democrația în România pentru zeci de ani. Memorialul Sighetean este un proiect european. Oare ar trebui desființat pentru că – după cum spuneam – în celula 74 apare și actualul Cetățean de Onoare al Sighetului?

Avem un RESPECT deosebit pentru mica noastră comunitate evreiască sigheteană, RESPECTĂM suferința produsă și condamnăm fără nicio ezitare Holocaustul prin care a fost suprimată populația evreiască a Sighetului în anul 1944 (sub autoritățile hortyste). Ne înțelegem extraordinar aici, ba chiar suntem legați de prietenii curate, relații interumane firești, eu fiind unul dintre autorii Laudatio-ului pentru acordarea titlului de „Cetățean de Onoare al Sighetului” Doamnei Heidi Fried, scriitoare de prestigiu, supraviețuitoare a Holocaustului, o extraordinară promotoare a toleranței și a înțelegerii între oameni, un model și o mândrie pentru sigheteni, o Doamnă care îi respectă pe români.

Își închipuie cineva (poate doar cu rea credință!) că am fi putut promova pentru titlul de „Cetățean de Onoare al Sighetului” o persoană care ar fi acționat în vreun fel împotriva evreilor, concitadinii noștri? Este atât de inadecvată și mincinoasă abordarea (care se transmite  în mass media) că un luptător ANTICOMUNIST , un tânăr de 17 ani, în Sighetul anului 1948, avea vreo problemă cu evreii. Problema tinerilor  de atunci – care se repetă azi în Ucraina – era modelul sovietic de „pacificare” a României.

De altfel, din așa numitul „lot Vișovan” de la Sighet, cel care a făcut cea mai multă închisoare dintre elevi (aproape 13 ani), Nistor MAN (născut în anul 1929, actualmente profesor pensionar), coleg de suferință cu Petru Codrea, a fost decorat în anul 2018 de către președintele României, dl. Klaus Iohannis cu Ordinul Național „Serviciul Credincios” în grad de Cavaler. Păi ce faceți, dragi foști nomenklaturiști, nu îl puneți la punct pe dl. Iohannis? Cum a îndrăznit să acorde Ordinul altui luptător ANTICOMUNIST dragoșist? Greșește și Președintele României?…

Avem parte și în zilele noastre de foarte multă manipulare, fake-uri și ură generată din partea unor foști „tovarăși” ajunși în instituții ale statului român, care nu concep totuși că și Comunismul TREBUIE condamnat. Clar, doar ideologia cominternist – stalinistă trebuie/ trebuia condamnată și nu foștii membri obișnuiți, nevinovați, ai Partidului Comunist Român și ai altor organizații atee. DOAR conducătorii care au făcut – prin intermediul unei tagme  obediente de „patrioți” – mult rău României. Țapul ispășitor a fost „tovarășul” Nicolae Ceaușescu, ucis „democratic”, de Crăciun.

Credeți că foștii UTC-iști, propagandiștii PCR –ului etc. ar fi trebuit arestați și terorizați după anul 1989? Să se fi aplicat modelul bolșevic (exact ca în 1948) și foștilor mulți… „tătuci”? Nu, nicidecum, trebuiau pedepsiți doar conducătorii dovediți – prin justiție imparțială – că au la activ crime, care au fost torționari etc. Dar – din păcate – și foștii torționari au trăit bine în noua democrație, cu pensii consistente, iar alți mulți „foști” ne gestionează și azi, democratic, viețile.

Și, în final, haideți să facem un exercițiu ABSURD de imaginație. Rusia de azi, cu nostalgii imperial – URSS-iste, a declanșat un război ticălos („acțiune specială de denazificare”) împotriva Ucrainei, acuzând-o de… fascism. Să dăm crezare Rusiei, ca și în 1948? De-acolo sunt părinții comunismului, nu? Și, dacă Rusia susține asta (exact ca și în România anilor postbelici) și le dăm „credit” înseamnă că SUA, Occidentul tocmai ajută o țară „fascistă”?!… Ce ziceți, stimabililor care judecați strâmb? Sau, dacă – ferească Dumnezeu!! – câștigă Rusia „teren” ucrainean, vă dați seama câte condamnări ale patrioților ucraineni vor fi făcute sub acuzația de „fascism”?… Ceva este putred în… Est?!
Au avut dreptate bolșevicii și slugile lor care au condamnat niște tineri anticomuniști – și nu doar pe ei – în anii ’40 – ’50, după ce au ocupat și impus un regim ateu, sângeros, criminal în țara noastră? Este un „model” replicat și azi dinspre răsărit?!

Judecați ce fel de dreptate este aplicată puținilor luptători anticomuniști rămași în viață și nu uitați: întotdeauna (din păcate!) dictaturile – de orice natură – au făcut „legea”, ne-au fabricat sentințe și… istoria! Sper  ca opinia publică, societatea civilă, să analizeze imparțial faptele și dovezile trecutului (și mai ales ale prezentului) vehiculate pe toate palierele mediatice și – mai sper – să nu ajungem niciodată să (re)studiem Istoria  Românilor scrisă de… Mihail Roller!

Ion Mariș (membru al Asociației Firul Vieții – Sighet)

Mihai Pop a fost descendentul unei vechi familii de preoţi greco – catolici maramureşeni (foto 1), originari din Apşa de Jos din dreapta Tisei. S-a născut la 18 noiembrie 1907 în satul Glod, unde tatăl său, Ştefan, şi-a început cariera preoţească. În anul 1910 se mută la Apşa de Jos, unde urmează studiile primare.

Din anul 1921 a început să frecventeze cursurile Liceului „Dragoş Vodă”, iar după patru ani, pe cele universitare ale Facultăţii de Litere din Bucureşti (1925 – 1929). Încă de la terminarea facultăţii a participat la cercetările sociologice organizate de către Dimitrie Gusti la Fundul Moldovei (1928), Drăguş (1929), Runcu (1930) şi Cornova (1931), culegând folclor cu muzicologul Constantin Brăiloiu şi cu Harry Brauner.

A urmat studii de specializare în slavistică (1929-1934) la Praga, Bonn şi Varşovia încheiate cu doctorat în filologie la Universitatea din Bratislava. În toamna anului 1935 a fost numit asistent la catedra de literatură română a Universităţii din Bucureşti condusă de Dumitru Caracostea. În anii celui de-al Doilea Război Mondial (1941–1944) a fost numit ataşat cultural la Legaţia Română din Bratislava. Îndepărtat din învăţământ în anul 1948, Mihai Pop s-a ocupat de organizarea Institutului de Folclor din Bucureşti, mai întâi în calitate de coordonator al activităţii ştiinţifice (1949-1954), apoi ca director adjunct (1954-1965) şi ulterior ca director (1965-1974). A revenit la catedră în anul 1957, fiind conferenţiar (1957-1962) şi apoi profesor de folclor (1962-1975) la Facultatea de limba si literatura română a Universităţii din Bucureşti, şef al catedrei de literatură română veche şi folclor de la aceeaşi facultate (1968-1972). În anul 1975 s-a retras la pensie, rămânând profesor consultant la Catedra de Etnologie si Folclor a Universităţii din Bucureşti.

A mai deţinut funcţiile de Preşedinte al Societăţii de Etnologie şi Folclor (1971); membru al Center for Advanced Study „in the Behavioral sciences” din Standford, membru al Academiei Americane de Ştiinţe Sociale; membru corespondent al Societăţii Austriece de Antropologie; membru în comitetul executiv al Societăţii Internaţionale de Semiotică; membru în consiliul ştiinţific al Societăţii Internaţionale pentru Cercetarea Naţiunilor Populare; membru în consiliul ştiinţific al Comitetului de Lingvistică Semiotică din Urbino.

A fost redactorul şef al Revistei de folclor şi redactor responsabil al Revistei de Etnografie şi Folclor, colaborator la numeroase periodice din întreaga lume. A scris numeroase lucrări, dintre care amintim: „Folclor literar românesc”, „Obiceiuri tradiţionale româneşti”, „Îndreptar pentru culegerea folclorului”, Flori alese din poezia populară”, „Texte şi interpretări” etc.

În anul 1995 a fost declarat Cetăţean de onoare al municipiului Sighetu Marmaţiei, ca semn al recunoaşterii meritelor sale culturale şi a sprijinului acordat Maramureşului.

Mihai Pop a fost primul român care a primit, în anul 1967, premiul internaţional Johann Gottfried Herder şi singurul absolvent de „Dragoş Vodă” primit în Academia Română ca membru de onoare (2000). În anul 2012 Consiliul Local Sighetu Marmaţiei a atribuit numele său podului care face legătura între Sighet şi Slatina (Solotvino, Ucraina).

Din păcate, n-a putut participa la sărbătorirea Semicentenarului Liceului „Dragoş Vodă” (1969). Reproducem declinarea invitaţiei, scrisoare identificată în arhiva CNDV (foto 2):

Institutul de Etnografie şi Folclor Bucureşti 8 octombrie 1969

Mult stimată tovarăşe Directoare,
Mult stimaţi colegi şi prieteni,

Am primit cu multă bucurie invitaţia Dumneavoastră de a lua parte la sărbătorirea a 50 de ani a Liceului „Dragoş Vodă”.

Sper că aşa cum sunt informat i se va acorda acest nume pe care l-a purtat cu cinste şi sub semnul căruia atîtea generaţii şi-au făcut studiile secundare şi au devenit apoi oameni de seamă ai poporului nostru.

Vă închipuiţi cred cu ce regret trebuie să renunţ la această participare, care dincolo de momentul solemn de cinstire a unei tradiţii culturale româneşti în cel mai nordic punct al ţării, ar fi fost un prilej de revedere a locurilor de baştină, a atîtor buni colegi şi prieteni. Un prilej de atîtea plăcute amintiri de tinereţe acum cînd pentru mine balanţa vremii atîrnă de cealaltă parte.

Spre nenorocul meu, obligaţii profesionale mă fac să lipsesc din ţară tocmai în aceste zile de sărbătoare ale maramureşenilor.

Vă rog să mă iertaţi şi fără a folosi o formulă stereotipă să credeţi că sunt cu toată inima alături de dumneavoastră, de cei mai fericiţi decît mine, au putut să vină la această sărbătoare.

Vă rog să mă scuzaţi faţă de cei prezenţi, faţă de autorităţile locale de partid şi de stat şi să-i încredinţaţi că sunt întotdeauna pentru tot ce este maramureşan, oricînd şi oriunde aş fi.

Vă urez tuturor o frumoasă sărbătoare şi tradiţional ca în astfel de prilejuri o petrecere bună şi vă asigur pe Dumneavoastră personal de toată consideraţia mea.

Prof.dr. doc. Mihai Pop
Directorul Institutului de etnografie şi folclor

Bibliografie:
xxxxx, Istoricul Liceului „Dragoş Vodă” , Sighetu Marmaţiei, 1969.
Vasile Anişorac, Liceul „Dragoş Vodă” Sighetu Marmaţiei. Monografie, Editura Valea Verde, 2012, pp. 145 – 146.
Ion Botoş, Personalităţi marcante ale culturii româneşti din Transcarpatia, volumul I, Apşa de Joş, 2016, pp. 175 – 179.
Rucsandra Pop, Mihai Pop, în 100 de personalităţi maramureşene care au făcut istorie, Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” Baia Mare, 2018, pp. 497 – 502.
Ioan Ardeleanu – Pruncu, Maramureşul ziare şi ziarişti de la începuturi până în 1945, Editura Valea Verde, 2018, pp. 450 – 464.

Sitografie:
http://www.sighet-online.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=926%3Acai-academicieni-are-maramureul&Itemid=90

Foto 1: familia preotului greco–catolic Ştefan Pop şi a Iulianei Lazăr (sora lui Ilie Lazăr); în primul rând fiicele Anisia (cea mare) şi Ana Alexandrina Maria; în rândul din spate, de la dreapta, Mihai Găvrilă şi fratele mai mic, Nicoară; Apşa de Jos, 1920

Foto 2: declinarea invitaţiei; arhiva CNDV, Dosar 4/1969, A15, fila 45

prof. Marius VOINAGHI

Surse foto:
Arhiva foto Corina Gheorghiu, Satu Mare
Arhiva foto Rucsandra Pop, Bucureşti
Arhiva foto a Muzeului Maramureşean

În această zi de o deosebită importanță istorică, zi în care în urmă cu 29 de ani la Timișoara se murea pentru libertate, am adus și noi un omagiu eroului martir sighetean ANTONIU TIBERIU FLORIAN.

Antoniu Tiberiu Florian ar fi împlinit 20 de ani în 26 decembrie 1989, dar nu a mai apucat. Viaţa i-a fost curmată în 17 decembrie 1989. Tiberiu era student la Facultatea de Mecanică Agricolă din Timişoara şi a fost împuşcat în cap, în zona Complexului Studenţesc, de o coloană militară ce trecea prin zonă și a deschis focul împotriva studenților. Trupul lui a fost transportat în secret la Bucureşti şi incinerat la crematoriul Cenuşa, iar cenușa lui impreună cu a altor peste 40 de eroi martiri a fost aruncată într-un canal de la marginea Bucureștiului.

În memoria lui dar și a tuturor eroilor martiri uciși la Revoluție am depus azi o coroană de flori la mormântul simbolic a lui Tibi Florian. Dumnezeu să-l odihnească în pace!

EROII NU MOR NICIODATĂ!!!!

Asociația SZMISZ

Profesorul dr. Nuţu Roşca s-a născut în ziua de 17 martie 1932, în comuna Bârsana. Primele patru clase le-a făcut la şcoala din localitatea natală, după care a urmat gimnaziul în Sighetu Marmaţiei şi tot aici a studiat la Liceul „Dragoş Vodă”, unde a obţinut şi bacalaureatul. În anul 1968 a absolvit Facultatea de Filologie – Universitatea „Babeș Bolyai”, obţinând Diploma de licenţă în filologie. În 1972 a reuşit la concursul de admitere la doctorat la Universitatea din Bucureşti, iar în anul 1978 a obţinut titlul ştiinţific de Doctor în Filologie.

A fost cadru didactic la mai multe şcoli din localităţile: Bârsana, Strâmtura, Sarasău, Iapa. În Sighetu Marmaţiei a predat la Şcoala Nr. 2, la Liceul Pedagogic, la Liceul Industrial nr. 2, la Liceul „Dragoş Vodă”. S-a pensionat în 1994. Profesorul Nuţu Roşca a fost şi director de şcoală, îndrumător la lucrări de gradul I, lector la Universitatea Populară din Sighetu Marmaţiei. A fost timp de mai mulţi ani preşedinte al Cenaclului literar „George Coşbuc” din Sighetu Marmaţiei, prim epitrop al Catedralei Sf. Arh. Mihail şi Gavriil din Sighetu Marmaţiei, preşedinte al Societăţii Filologice din Sighetu Marmaţiei, redactor la publicaţiile „Speranţa”, „Dor” şi „Ţara Maramureşului”, deputat eparhial în patru legislaturi. Profesorul Nuţu Roşca a făcut cercetări de specialitate, a publicat studii de lingvistică, literatură şi istorie laică şi bisericească, a susţinut numeroase comunicări ştiinţifice la diferite simpozioane, conferinţe, congrese, organizate de biblioteci, muzee, inspectorate şcolare, universităţi şi alte instituţii laice şi bisericeşti.

A fost distins cu titlul de “Cetățean de onoare” al Sighetului în anul 2012!

Vă invităm să ascultați un interviu cu dl. profesor dr. Nuțu Roșca, realizat de „Salut, Sighet!” în anul 2017:

Profesorul Nuțu Roșca a publicat 25 de cărţi, a colaborat la publicarea altor cărţi împreună cu alți autori, a publicat numeroase studii şi articole, a susţinut comunicări ştiinţifice la multe simpozioane de interes local, dar şi național. Despre domnia sa au publicat referinţe importante personalităţi ale culturii românești.

Dintre cărțile publicate amintim: Închisoarea elitei româneşti. Compendiu, Editura Gutinul, Baia Mare, 1998, 164 p., ed. a II-a, Tipografia Aska Grafika Sighetu Marmaţiei, 2006, 192 p, Mănăstirea Bârsana. Album, Tipografia Marinex, Baia Mare, 2000, 56 p., Mănăstirea Săpânţa – Peri, Tipografia Marinex Print, Baia Mare, 2003, ed. a II-a, 2007, 130 p., Onomastica din Valea Izei, Editura Societăţii Culturale Pro Maramureş, Dragoş Vodă, Cluj-Napoca, 2003, 350 p., Lirică populară din Maramureş, Editura Ethnologica, Baia Mare, 2005, 258 p., Zbor de rândunică, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2007, 108 p., Fluviul Timpului, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2008, 156 p., Mănăstirea Bârsana, Tipografia Aska Grafika, Sighetu Marmaţiei, 2008, 250 p., Urcuş spre minune, Tip. Aska Grafika, Sighetu Marmaţiei, 2010, Istoria Bisericii Ortodoxe Române din Maramureş, Tipografia Aska Grafika, 2015 etc.

La mulți ani, Domnule Profesor!

Salut, Sighet!

N.r. Mulțumim domnului prof. Ovidiu Roșca pentru o parte dintre fotografii!

7 minute primite în dar, din cei 101 ani de viață ai Domnului Șora

MOTTO:
„Realitatea este că atenția existențială (dacă și cînd e) își – ca să spun așa – secretează propria ei atenție operațională. Dar, în lipsa ei, de nu se știe unde (din umana libertate de opțiune desigur, zisă și liber arbitru) se iscă o atenție operațională capabilă să funcționeze și fără sprijinul celei existențiale.”
(Mihai Șora, în A FI, A FACE, A AVEA, Cartea Românească, 1985, pp. 170-171.)
*
Așa cum numai Poetul Ion Mureșan poate scrie „gramatica vieții”, în ultima seară a FICT 2017, de la Cluj, am ajuns în situația nevisată de a rosti „cîteva gînduri”, ca „uvertură” la proiecția unui fragment din filmul realizat de Doamna Luiza Șora, și dedicat acestui decan de vîrstă al tuturor filosofilor din lume la această oră, numit În căutarea muntelui vrăjit, o compilație, după cum a explicat Doamna Luiza Șora, între titlurile cărților lui Marcel Proust și Thomas Mann, „În căutarea timpului pierdut” și „Muntele vrăjit”, fără legătură directă cu conținutul lor literar.

În fața acestei situații, am citit – la sugestia Doamnei Luiza Șora și susținut de acest diRector al noii „Școli Ardelene” de carte și cărturari în formare care este poetul Vasile G. Dâncu – textul pe care i l-am dedicat Domnului Mihai Șora la împlinirea a 95 de ani (aveam la mine, pentru a i-l oferi, volumul meu ANAMTEME, în care apăruse). Dar, și pagina din revista Tribuna în care l-am publicat prima dată (pentru că era ilustrat cu o fotografie emblematică pentru spiritul filosofului.)

La capătul lecturii, de cîteva ori aproape rămas fără glas din cauza emoțiilor care mă copleșeau, în mijlocul aplauzelor, l-am observat pe Domnul Șora cum se ridică de pe canapeaua pe care ședea, mai repede ca cineva să-și dea seama și să-l sprijine, și se îndreaptă spre mine: o înclinație, o strîngere de mînă, o îmbrățișare…
*
Și-mi șoptește la ureche: „…mulțumesc pentru aceste șapte minute din cei 101 ani ai mei pe care mi-ați oferit ocazia să vi le dăruiesc…”
*
…eu îi mulțumesc Mai Știutorului Magistru pentru că, după vizionarea filmului, întrebîndu-l, cu „insolența” unui „ucenic” dacă ne poate spune care au fost „cea mai neagră zi și cea mai albă noapte din cei 101 ani ai vieții Sale”, am mai primit o „lecție”: „…o, multe nopți albe… nopți de lectură, nopți de iubire…  da, nopți albe de lectură… ” Și s-a oprit. Observînd că mai așteptam și răspunsul la cealaltă parte a întrebării, Doamna Șora a completat: „ Mihai Șora nu are memoria negrului… fiind un om luminos, are doar amitiri în culori și, desigur albul, care e sinteza lor…”

…Era aproape de miezul nopții… Dar era o mirabilă „noapte albă” la Cluj!
*
Textul, aici: Mihai Şora 95. O clipă solară într-un timp întunecat

Autor, Vasile Gogea

Sursă articol: vasilegogea.wordpress.com

În 2004, când se împlineau 60 de ani de la Holocaust, eram amândoi gazetari locali. Johnny mi-a zis: „Hai să scriem un istoric, ceva, al evreilor din Sighet, doar vezi că nu este nimic pregătit şi or să aibă loc manifestări de comemorare!”. Zis şi făcut. Eu am scris un istoric pe o foaie A4, Johnny a fugit la Baia comunală şi a făcut o poză cu Monumentul Holocaustului, am aranjat amândoi textul final, l-am multiplicat la un xerox amărât alb-negru şi acesta a fost începutul istoriei evreilor sigheteni…

Drumurile noastre istoriografice s-au despărţit apoi, deşi Johnny mi-a propus să scriem împreună o carte dedicată acestui subiect. El a rămas pe baricade şi a devenit istoricul „oficial”, pasionat şi competent al evreilor şi al personalităţilor evreieşti sighetene. Pe lângă multe altele în care şi-a construit cu multă migală o expertiză redutabilă: istoria Sighetului din secolele XIX-XX, artă, design, lingvistică ş.a.

A scris mai multe cărţi şi mai avea multe manuscrise în lucru. A scris mii de articole de presă. Nu a fost, însă, invitat să fie membru al Uniunii Scriitorilor din România. Nu a fost nici Cetăţean de Onoare al Sighetului. Ar fi meritat, încă în timpul vieţii, o asemenea recunoaştere a meritelor, de care nu prea a avut parte la momentul potrivit? Fără îndoială că da! Nu a fost să fie. Drept pentru care propun ca acest titlu să-i fie acordat post-mortem. Nu că l-ar mai putea ajuta cu ceva, dar ar fi un semn clar că Sighetul, căruia i-a dedicat munca multor ani ai vieţii sale, îi mulţumeşte în acest fel pentru tot ceea ce a făcut pentru oraş.

Rămas bun, Johnny! Vom avea grijă ca locul tău în istoria şi în istoriografia Sighetului să rămână pentru totdeauna marcat cu majuscule.

Teofil IVANCIUC

sursă foto: Mihail Gerald Manole

Octavian Butuza – Picături de timp. Fărâme de veșnicie

Cartea cuprinde o selecție din emisiunile realizate de Octavian Butuza în perioada 2013-2015. Sunt redactate dialogurile avute cu diverse personalități, pe teme culturale, sociale, învățământ, artă, etc.

În timpul vieții i-au apărut volumele: În inima cetăţii (1996), Fericirea ca o rană (1997), Durerea ca o vindecare (1998), În căutarea luminii (1999),  Credinţă şi dragoste (2007), Credinţă şi dragoste (2011, ediția a II – a, Ed.  Magia, New York, Comuniune și mărturisire (2012), Justinian – Patriarhul Maramureșului (2012).

Scriitorul şi jurnalistul Octavian Butuza s-a născut la 2 iunie 1957 în Baia Mare.

A urmat cursurile primare şi gimnaziale, Școala de Calificare Metalurgie Neferoasă și Colegiul Național „Gheorghe Șincai” din Baia Mare. A absolvit Școala Superioară de Jurnalism a Fundației pentru Pluralism București și cursurile Facultății de Teologie Ortodoxă Pastorală din cadrul Centrului Universitar Nord Baia Mare, cu lucrarea de licență intitulată Efectele dezastruoase ale televiziunii asupra caracterului moral al copiilor, după care a făcut și masteratul tot în teologie.

A lucrat în diverse sectoare: mină, Combinatul Chimic Baia Mare, teatru, Centrul de librării. Din anul 1991 a desfăşurat activitatea de jurnalist. După absolvirea teologiei, a devenit profesor de religie la mai multe unități de învățământ băimărean. A fost redactor-şef la TV „Cinemar” Baia Mare şi realizator al emisiunilor: „Radiografii în cotidian”, „Istoria, cultura, arta”, „Atitudini politice”, „Chestiunea zilei”, „Talk-show”, „Pe-un picior de plai”, „Bună dimineața, Baia Mare”, „Tribuna alegătorului”, „Comunitatea mea”, „La frontierele disperării”, „Tomografii ale cotidianului”, iar la Radio Galaxia a realizat emisiunea „În slujba Cetăţii”. De asemenea, și-a desfășurat activitatea la Club TV, Radio Galaxia, CBN, BBC Londra, Radio France Internațional, Radio România, Maramureș TV. La AXA TV Baia Mare a coordonat emisiunile „Radiografii în cotidian” şi „Disperaţi în tranziţie”. La Clipa a semnat rubricile „Instantanee în alb-negru”, „Bloc-notes”, „La dispoziţia dumneavoastră”, la Glasul Maramureşului rubricile „Of-ul cetăţeanului” şi „Pipeta cu venin”, la Opinia „În căutarea luminii”, iar la (H)ora Locală „D’ale vieţii în… trei bumbuţi” şi „Făcăleţul de tocană”. A prezentat zeci de spectacole folclorice ale Ansamblului Național „Transilvania”, pe care-l numea „uzina de folclor”.

A debutat în anul 1982, în revista Tribuna (Cluj-Napoca), cu poezie.

A fost membru al cenaclurilor literare „Echinox” din Cluj, „Arta” din Baia Mare, „Vasile Lucaciu” din Cicârlău, membru al Asociaţiei Ziariştilor din România şi al Clubului Român de Presă, membru al Asociației Ziariștilor și Editorilor Creștini. Din februarie 1999 a fost membru activ al Academy of Sciences din New York, care l-a declarat Omul Anului 2001. A fost președinte fondator al Filialei Maramureș a Societății Române de Cancer.

A colaborat la revistele: Tribuna, Flacăra, Tomis, Familia, Convorbiri literare, Ramuri, precum şi la ziarele: Cotidianul, Evenimentul zilei, Pentru socialism, Graiul Maramureşului, Clipa, Glasul Maramureşului, Opinia, Pro Unione, Informaţia zilei de Maramureş, (H)Ora locală a Maramureşului.

A realizat filmele documentare TV „Maramureş, dragostea mea” (1994), „Maramureş, pecete de etern” (1995) şi comentariul la eseul TV „Conflictul arabo-israelian-Suez înseamnă” (1996).

I-au fost acordate, de-a lungul anilor, diverse premii: Premiul pentru poezie la Festivalul Naţional al Cenaclurilor Literare „Vasile Lucaciu” – Cicârlău (1986), Premiul pentru cel mai bun reportaj de televiziune la concursul „Cel mai bun ziarist” (1995), Premiul juriului celei de-a IV-a ediţii a Festivalului-concurs „Alină-te dor, alină” – Seini (1996), Premiul la secţiunea carte de reportaj şi memorialistică la manifestarea „Cărţile anului 1997” (1998), Premiul special al juriului la manifestarea „Cărțile Anului” pentru volumul Credință și dragoste (2007) și pentru lucrarea Justinian – Patriarhul Maramureșului (2012). A mai fost distins cu Placheta aniversară la împlinirea a 20 de ani de la reactivarea Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului și Sătmarului „pentru contribuția adusă în folosul bisericii noastre strămoșești” (2010), Diploma de Onoare cu ocazia susținerii concertului de colinde „Deschide ușa creștine” (2008), Diplomă de excelență din partea primăriilor: Baia Mare, Sighetu Marmației, Târgu-Lăpuș, Ieud, Groșii Țibleșului, Asuajul de Sus, Ardusat, Rozavlea, Copalnic-Mănăștur, Cicârlău, Satulung, Năsăud (județul Bistrița-Năsăud), Ciocănești (județul Suceava), Săcele (județul Brașov) și Săliște (județul Sibiu).

A primit titlul de “Cetățean de Onoare” al comunei Fărcașa (15 dec. 2012) și al comunei Groși (29 iul. 2015).

A „părăsit” viața la 28 iulie 2016 și a fost înmormântat pe data de 31 iulie 2016.