Ai putea spune că viața a intrat în comă. Șoselele sunt pustii, în urmă cu doar două săptămâni zburdau mașinile pe ele. Pe cer nu mai vezi nici urmă de avioane, iar în preajmă e o liniște mormântală, nu se mai aude zumzetul vieții, al zarvei activității omenești. Parcă totul a înghețat precum timpul în orașul Prâpeat după avaria de la Cernobâl. Iar acum, eu și Aris călcăm cu frica-n dinți de-a lungul acestei lumi încremenite, o lume care odată ne era atât de familiară.
– Nu mi-am închipuit niciodată că lumea ar putea deveni așa ciudată, zic eu într-un târziu în timp ce trecem peste asfaltul unui drum național.
Aris tace. Privirea îi e ațintită spre orizont, dincolo de câmpul peste care trecem alene, amândoi cu măștile de gaz, iar eu cu ranga strânsă zdravăn în mână – zici că mergem la un război post-apocaliptic.
– Totul se întâmplă cu un scop, începe Aris deodată pe același ton solemn pe care l-a folosit când am vorbit despre speranță.
– Suferința? întreb eu oarecum confuz, suferința are și ea un scop? Asta crezi tu? Știi cât de dor îmi e de viața din timpul liceului… de dl. Walter… de tot…
– Știu Thomas, mi-o taie dintr-o dată. Dar trebuie să înveți cum să înțelegi viața. Trebuie să înțelegi că suferința e necesară.
Îmi aruncă o privire, apoi buzele ei se arcuiesc într-un zâmbet timid, apoi mă întreabă:
– Mai știi când la șapte ani ți-ai dat întâlnire cu asfaltul, julindu-ți rău genunchiul?
Un râset reușește să mi se strecoare afară din gât și simt un strop de fericire înviind înăuntrul meu.
– Da, îi răspund eu. A curs mult sânge… dar acum văd situația amuzantă…
– Ei, mai știi că după ce ți s-a vindecat ai început să te mândrești că acum ai o cicatrice și că ești mai puternic! Erai fascinat de pielea dură care s-a format după vindecare…
– „Uite, mi s-a făcut piele de rinocer!” ziceam eu.
Râdem. Pentru prima dată de ceva vreme văd o scânteie de veselie în ochii lui Aris. Cred că și ea vede același lucru la mine.
– Ce voiam să spun prin amintirea asta, continuă ea, este că suferința ne șlefuiește, ne face mai puternici. Crezi că eu nu tânjesc după doamna Birmingham, și după ai noștri? După casa noastră? Și eu sufăr. Nu ești singur. Dacă îmi permiți, am să-ți explic cum să percepi lucrurile dintr-un alt unghi, unul mai luminos.
– De acord, zic eu, zâmbetul fiindu-mi încă pe buze. Dar hai să facem un popas.
Fac un gest cu bărbia spre un copac la vreo 40 de metri. Timpul e favorabil. Soarele e sus pe un cer senin, însă vântul a început să bată destul de strașnic.
– O idee bună, zice Aris luănd-o către copac.
Decidem să ne dăm jos măștile pentru a inspira un pic din aerul curat al naturii netulburate de activitatea umană. În plus, fiind departe de zonele urbane și nefiind niciun Viciat prin zonă nu sunt expuși riscului infestării.
– Ziua asta îmi amintește de multe clipe frumoase din liceu, spun eu odată așezat în iarba înaltă de la baza trunchiului copacului. Știu că par obsedat de liceu, dar cum poți să nu fii obsedat de gustul unei fărâme de rai? De locul care te-a făurit mental, dar mai ales spiritual? În liceu mă simțeam pe culmile lumii… cu atâția oameni valoroși în preajmă… mă simțeam ca un rege al unui regat nepământesc…
Aris îmi aruncă o privire, după care se uită în zare, către o colină îndepărtată, dintre munți.
– Liceul, zice ea ca pentru sine. Regatul pierdut al unui prinț și a unei prințese… Vezi stația de comunicare de pe vârful muntelui acela?
– Da, zic eu, cu privirea gânditoare fixată asupra grupului de antene care răsare pe unul dintre vârfurile colinei, depărtarea la care sunt situate și culoarea albă a stâlpilor dând iluzia că ar fi turnurile unui castel misterios.
– Arată ca și un regat din vise, continuă Aris. E minunat să ai propriul tău regat, simți că ai o familie de valoare și puternică lângă tine. Dar, Thomas, te-ai gândit vreodată cum e să clădești un asemenea regat? Un regat care să dureze pentru totdeauna și să domnească doar binele în el?… doar fericirea?
Mă uit la ea, ea își întoarce privirea spre mine și mă fixează cu o seriozitate profundă, apoi continuă cu multă demnitate și solemnitate:
– Crezi că, construirea unui asemenea regat, poate fi înfăptuită fără suferință? Fără un adevărat caracter? Crezi că unul care nu e puternic din punct de vedere al caracterului, al minții, ar merita un astfel de regat? Thomas, viața noastră de pe pământ este precum o luptă, un război unde fiecare trebuie să primim „botezul focului” pentru a fi pregătiți pentru a merita un regat de genul ăsta. Dar niciodată nu trebuie să lasăm suferința să eclipseze speranța. Asta să o ții minte! Suntem niște soldați, cu toții, soldați care fără speranță și credință se prefac în praf și pulbere și dispar în abisul nimicniciunii în loc să reușească să-și ducă pregătirea la capăt, pregătire pentru a se alătura unui regat pe care noi de atâtea ori l-am comparat cu liceul. Nu vreau ca tu să te pierzi pe parcursul probelor vieții…
Rămânem în tăcere câteva clipe, uitându-ne unul la altul, privirea lui Aris parcă arzându-mă în interior.
– Ai dreptate, cad de acord eu într-un târziu.
– Situația curentă, continuă ea, Virusul care-i transformă pe oameni în niște… boli umblătoate țăcănite, lipsa acelor vremuri de vis… toate sunt parte din testul vieții. Probe pe care trebuie să le trecem…
– În cazul ăsta, zic eu ridicându-mă, ar fi cazul să o pornim către Vissenbjerg, sperând că îi vom găsi pe ai noștri teferi.
Sora mea se ridică și ea la rândul ei și ne punem amândoi măștile, pregătindu-ne de odisea noastră prin lumea presărată de DMR30 și bântuită de zombalăii Viciați care amenință să ne iasă în cale oricând dacă nu suntem prudenți.
– Trebuie să-mi fac rost și eu de o armă, zice Aris luând-o din loc, apoi se întoarce către mine, în ochi îi scapără o flacără de entuziasm, și adaugă:
– Hai să ne întoarcem la liceu!

Evelin BATIZI

studentă, engleză – română

Odată ca niciodată, a existat un regat,
Un regat care a fost al meu,
Un loc pe care l-am numit „acasă”,
Un loc unde magia mă înconjura din toate colțurile,
Un loc unde valorile mele erau apreciate,
Un loc care îmi insufla o ambiție nemuritoare.
Dar, apoi secera necruțătoare a timpului a venit,
Iar regatul a fost cotropit
Visele alungate mi-au fost,
Nici nu am realizat când acestea în noapte s-au pierdut,
Spulberându-se în mii de amintiri dureros de plăcute,
În timp ce eu cădeam într-o lume străină esenței mele
Unde spiritul meu nu era binevenit.
Acesta a început să se stingă pe zi ce trecea,
Iar ambiția și inspirația de altă dată se risipeau și ele,
Strecurându-se precum cioburile prin singurătatea ce parte îmi ținea
Și lăsându-mă rece și pierdută într-o lume mare și întunecată,
Dar acum amintirile fantomatice a acelor vremuri de diamant
Continuă să se întoarcă
Purtând fețe dragi sufletului meu,
Dar pe care nu le mai pot întâlni;
Toate acestea se scufundă încet în abisul necruțător al timpului,
Iar toate senzațiile și bucuriile create putrezesc
Precum un cadavru pe malul unui râu
Lăsându-mă de nerecunoscut față de ceea ce am fost odată,
Ratăcind în această versiune a unui prezent hain
Unde cei de nădejde sunt puțini
Iar grijile și vrăjmașii amenință să îmi corupă sufletul;
Totuși, încă mă aflu în căutarea unui loc fermecat
Care să îmi ofere aceeași atmosferă de familiaritate
Un loc care să readucă aceleași trăiri teribil de plăcute,
Dar speranța că voi găsi vreodată locul mult râvnit
Este doar o iluzie deșartă,
Dar, o voce lăuntrică îmi șoptește
Că regatul meu nu e pierdut pentru totdeauna
Și că în lumină îl voi regăsi
Fiind de zece ori mai măreț și mai strălucit
Și pe vecie o să rămân acolo,
Căci ce am trăit aici pe pământ, nu a fost decât o mică bucățică de rai
Și pe care acum întreaga mea ființă vrea să o retrăiască
Nefiind încă sigură dacă ceea ce a fost, a fost realitate sau fantezie.
Greu este să mergi înainte
Când întreaga ta ființă este bântuită de amintirile
Acelor vremuri de vis apuse
Și ale oamenilor de valoare care acum prea departe sunt
Și prea încărcați de sarcini
Ca să poată se te binecuvânteze cu încântătoarea lor prezență;
Dar, în ciuda acestora, precum un soldat,
Trebuie să-mi car povara
Mărșăluind într-un viitor necunoscut
Alături de cei ce sipiritul mi-l disprețuiesc.
De-a lungul acestei căi dificile
Singura mea consolare este că într-o zi
Îmi voi vedea regatul răsărind din nou,
Într-un loc mai bun,
Departe de tărâmul acesta artificial.

Evelin BATIZI
studentă, Universitatea de Nord, Baia Mare

sursă foto: google images

Liniște. O liniște profundă se așterne în urma impactului, iar un nor de praf se strecoară în tunel. Aud respirația întretăiată a lui Alex. Silueta lui e ca o umbră întunecată pe fondul întunericului liniștit din canal.
– Sunteți în regulă amândoi? glasul Ulanei poartă o urmă de îngrijorare. Silueta ei se ridică încetișor.
– Da, răspund aruncându-i o privire lui Alex, care acum are ochii ațintiți asupra mea. Parcă pot să-i văd strălucirea bizară a ochilor chiar și în întunericul acesta de nepătruns.
– Am reușit, spune el pe un glas răgușit încercând să se ridice. Suntem în viață!
Ulana dă din cap dezaprobator în timp ce ne ajută să ne ridicăm.
– Mă tem că acesta nu e decât începutul, spune ea pe un ton stins.
Adrenalina se risipește, lăsând loc unei groaze profunde care parcă mă paralizează, lăsându-mă fără aer. Kievul tocmai ce a fost lovit de o rachetă nucleară. Orașul în care am crescut, în care am copilărit și ne-am format încă de la vârsta de cinci ani… este acum în ruine. Imediat după moartea mamei, Ulana ne-a adus în acest oraș pentru a ne lua în grijă, ca pe urmă să ne devină precum o mamă… iar acum nici nu vreau să mă gândesc la ce se află la suprafață…
– Cum e posibil așa ceva? întreabă Alex pe un ton îngrozit, trezindu-mă din gânduri. De ce ar vrea cineva să pornească un război împotriva noastră?
Ulana îi pune o mână protectoare pe umăr și îl privește compătimitoare.
– Nu am răspuns la întrebările acestea, și nici nu cred că vom găsi vreunul prea curând. Acum tot ce contează este supraviețuirea… spune ea pe un ton ferm, dar și blând în același timp.
Alex dă din cap dezaprobator și chiar și în întuneric, pot să-i văd fața schimonosită de deznădejde și groază insuflate de stafiile trecutului, stafii care ne-au bântuit toată viața și continuă să ne bântuie. Dar acum nu e momentul să ne lăsăm pradă groazei și fricii. Trebuie să mă adun.
– Dacă vrem să supraviețuim, încep eu fixându-l pe Alex cu privirea, trebuie să lăsăm deoparte sentimentele și tragediile trecutului și să ne concentrăm asupra prezentului.
– Bine spus, Yana, Ulana îmi aruncă o privire aprobatoare. Trebuie să ne mișcăm, poate reușim să dăm peste un adăpost. Nu putem rămâne aici la nesfârșit, nu avem suficiente provizii.
Arunc o privire îngrijorată către sacoșa agățată de antebrațul Ulanei. Abia dacă avem două conserve și trei sticle cu apă… în mod clar mâncarea nu ne ajunge decât pentru maxim două zile, și asta doar dacă flămânzim.
Ulana ne face semn către tunelul care se întinde în stânga nostră și o ia hotărâtă în direcția respectivă. Eu și Alex o urmăm în tăcere. Mirosul care plutește în aer este o combinație între umezeală și deșeuri care mă face să strâmb din nas. Este clar că nu mă simt în largul meu. Dar pe cine păcălesc? Lumea de afară sigur arată ca și cum tocmai ar fi venit apocalipsa, sigur nimeni nu se mai simte în largul său.
– Totuși, este atât de straniu, începe Alex, vocea sa făcând ecou de-a lungul tunelului umed și întunecat. Cum am ajuns sa stăm din nou față în față cu ceea ce ne-a luat familia și șansa la o viață normală.
– Este ca un blestem, spun eu într-un târziu.
– Un blestem din raze și energie, completează Ulana.
Alex își ridică privirea către Ulana.
– În cazul acesta, detest razele și energia, spune el pe un glas stins.
– În cazul ăsta înseamnă că te detești pe tine însuți și tot ce te înconjoară, îi replică Ulana pe un ton ferm.
Continuăm să mergem, pașii noștri plescăind în apa murdară și făcând ecou.
– Energia există peste tot și în toate, inclusiv în creierul și țesuturile umane, continuă Ulana pe un ton serios. Razele soarelui sunt cele care dau naștere vieții, ele asigură existența plantelor, iar fără plante oamenii și animalele nu ar avea hrană. Cu toate acestea, razele soarelui pot să și ardă și să distrugă țesuturi, pot provoca incendii de proporții. Radiumul, unul dintre cele mai radioactive elemente care apar în natură, există în crusta terestră, în același sol care cultivă plantele și ne asigură, precum soarele, hrana de zi cu zi.
Alex și cu mine o ascultăm atenți, așa precum am ascultat-o și în copilărie când ea ne-a dezvăluit pentru prima dată secretele acestor misterioase elemente care produc energie de la sine. Și, ca de fiecare dată, suntem uluiți și fascinați de cât de contradictorii pot fi calitățile acestora.
– Astfel se explică de ce anumite plante sunt într-o oarecare măsură radioactive, continuă Ulana, acum tonul ei căpătând o urmă de fascinație.
– Cum ar fi bananele și cartofii? adaugă Alex schițând un zâmbet.
– Vezi că mai ții minte? îi răspunde Ulana, aruncând un zâmbet fad peste umăr.
– Cum aș putea să uit ceva ce am fost învățat cu atâta iubire și entuziasm de către cea mai bună profesoară de fizică? spune Alex, tonul său devenind copilăros.
Auzind acestea, îmi aduc aminte de câte ori Ulana m-a ajutat cu lecțiile la fizică pe care nu le înțelegeam niciodată, cel puțin nu de la profesorul de la clasă. Însă, când ajungeam acasă, ea era mereu pregătită să mă ajute de fiecare dată când mă vedea chinuindu-mă cu materia. Țin minte că eram în a cincea și mă întorsesem târziu de la școală, iar îndată ce am ajuns acasă, m-am încuiat în dormitorul meu, am aruncat afară toate caietele și manualele pe care le aveam în ghiozdan, și m-am apucat să studiez fizica din răsputeri. Corigența mă amenința, și nu din cauza faptului că nu eram silitoare, din contră, învățam foarte bine, ci din cauza faptului că nu puteam pricepe nimic din ceea ce ne preda domnul Pendasky. În ciuda eforturilor mele, nu reușeam să pricep nimic, astfel că seara târziu, pe la 9, m-a podidit plânsul la gândul că nu voi reuși să trec clasa a cincea doar din cauza unei materii pe care nu o înțelegeam. La un moment dat, am auzit ușa dormitorului crăpându-se, iar chipul îngrijorat al Ulanei a apărut la ușă.
– Ce-i în neregulă, Yana? m-a întrebat ea calm, după care a dat buzna lângă patul meu burdușit cu caiete și cărți de fizică. S-a pus jos și m-a luat în brațe.
– Nu pricep… i-am spus eu printre lacrimi. Nu voi pricepe niciodată și nu voi termina a cincea!
Ea m-a strâns mai tare în brațe.
– Nu îți face griji, am eu o soluție, mi-a spus ea liniștit.
Mereu avea o soluție. Doar era un om de știință strălucit, exact ca și modelul ei în viață, Marie Curie.
Ziua următoare s-a învoit de la laboratorul din cadrul Institutului Național de Cercetare, unde lucra, și m-a luat în laboratul ei de acasă – o cameră mică plină cu fel și fel de echipamente și instrumente de fizică – a luat câteva foi de hârtie și m-a întrebat la ce lecții am probleme. Restul zilei și-a petrecut-o alături de mine explicându-mi fizica într-un mod cu totul diferit de cel al lui Pendansky, arătându-mi fiecare reacție în aplicare cu ajutorul echipamentului și instrumentelor ei. Aceea a fost ziua în care am descoperit o altă latură a fizicii, o latură pe care am înțeles-o și am ajuns să o îndrăgesc. Această latură, plină de experimente fascinante și reacții uluitoare a fost cea care m-a ajutat să-mi găsesc rostul în viață, și anume cel de fizician atomic. În anii care au urmat am fost binecuvântată să petrec ore în șir alături de Ulana, făcând cercetări și experimente. Până la urmă, domeniul radioactivității este o tradiție de familie.
O cotim la dreapta, aici tunelul devine mai larg, iar un pârâu de deșeuri se scurge la picioarele noastre, umplând locul cu un susur slab.
Brusc, se aude o bubuitură înfundată de undeva din josul tunelului.
– Se pare că e cineva pe aici, remarcă Alex.
– Să sperăm că e companie bună, adaugă Ulana.
Continuăm să mergem, râușorul începe să se lățească.
– Stați așa, zice deodată Alex, oprindu-se brusc. Auziți asta?
Ulana și cu mine înțepenim, ascultând cu atenție. De undeva din depărtare parcă se aud voci, însă sunetul este extrem de slab, abia perceptibil.
– Voci, spun eu.
– Mergem înspre ele? întreabă Alex.
– Nu avem încotro. Nu avem suficiente provizii ca să supraviețuim pe cont propriu, ne amintește Ulana.
Înaintăm, încercând să ne dăm seama de unde vin vocile. La un moment dat, ajungem la o mică intersecție, iar acum la stânga noastră se deschide un mic coridor, mult mai strâmt decât restul tunelului. O dâră de apă iese din micul coridor și se varsă în pârâu.
– Pare că ar veni de aici, spune Alex.
– Păi, hai să vedem! Ulana o ia în față pe coridor.
În timp ce ne deplasăm, observ că pe pereți există mici becuri încadrate în cuști de metal. Arată ca niște lumini de urgență, dar de ce ar plasa cineva așa ceva în canal? Poate în mod normal ar trebui să funcționeze, însă explozia de afară a distrus orice rețea de electricitate, astfel că pe o bună bucată de distanță curentul nu mai există, și nici nu va exista prea curând.
Vocile încep să se audă mai clar pe măsură ce înaintăm.
– Credeți că e vreun buncăr? se interesează Alex.
– Dacă e vreunul, sigur nu e de civili, răspunde Ulana. De obicei acelea sunt plasate la baza blocurilor și au numai o singură ieșire, iar aceea e la suprafață, nicidecum în subteran.
– Parcă țin minte să fi citit ceva despre buncăre militare de urgență amplasate strategic cu ieșire în subteran pentru asigurarea deplasării unităților, spun eu.
– Dacă e un buncăr militar s-ar putea să fim salvați, adaugă Ulana.
Intensitatea vocilor continuă să crească, ducându-ne din ce în ce mai aproape de sursă. La un moment dat, remarc niște guri de aerisire minuscule amplasate de-a lungul peretelui.
– Priviți aici! le spun Ulanei și lui Alex. Aceștia se opresc și se întorc spre mine, lanterna Ulanei luminând micile guri de ventilație.
– Sunt guri de aerisire, spun eu. Trebuie să fie ceva prin apropriere.
– Păi, se pare că ne paște norocul, zice Ulana, încercând o nuanță de umor.
– Hai să vedem dacă dăm și de intrarea în acest posibil buncăr, completează Alex.
Ne punem în mișcare din nou, acum mult mai vigilenți asupra micilor detalii care ar putea semnala existența vreunui adăpost. Ulana scrutează cu lumina lanternei pereții din stânga noastră, și deodată dăm de o nișă întunecată din perete care este abia vizibilă dacă nu arunci toată lumina lanternei asupra ei.
– Posibil să fie o intrare secretă, remarc eu.
– Nu știm până nu vedem, îmi replică Ulana.
Nișa este mai scundă decât înălțimea unui om obișnuit, astfel că pentru a intra trebuie să ne ghemuim. Vocile nu se mai aud așa de tare aici, dar noi deja am găsit locația unui posibil adăpost. Micul tunel dinăuntrul nișei înaintează câțiva metri, apoi o cotește la dreapta unde dăm de câteva trepte care duc în sus. În capul treptelor, lumina lanternei se revarsă pe o ușă etanșă de oțel acoperită de rugină.
– Eu zic că arată ca o intrare într-un buncăr, spune Alex.
– Un buncăr bine ascuns de privirea curioșilor, completează Ulana, luând-o în sus pe trepte.
Lumina lanternei pâlpâie semmnalând că mai e puțin și bateria moare.
– Ce noroc pe noi că am ajuns aici înainte să rămânem fără baterie! remarc eu.
– Și ce mai noroc am avut cu Ulana că a luat lanterna, completează Alex. Altfel, și acum am fi bâjbâit prin întuneric.
Un bubuit înfundat se aude când Ulana bate cu pumnul în ușa etanșă.
– Lasă-mă pe mine, mătușă, se oferă Alex, împingând-o blând mai la o parte. Ușile astea sunt, de obicei, groase.
Bubuitul se repetă, însă mult mai tunător, când pumnul lui Alex lovește oțelul de trei ori cu putere. Abia acum îmi dau seama că s-ar putea ca dincolo de ușă să nu dăm de siguranță și salvare, ci din contră, de o haită de huligani care să ne ia chiar și puțina mâncare pe care o avem. În situații cumplite precum în cea în care ne găsim, oamenii renunță la omenie pentru a supraviețui. Și nici nu pot să-i judec. Până la urmă, instinctul de supraviețiure există în fiecare dintre noi.
Secundele trec, iar liniștea este singurul răspuns la bătăile lui Alex.
– Poate e abandonat, șoptește Ulana cu ochii ațintiți asupra ușii.
– Așa noroc să avem? zice Alex, vocea lui fiind cuprinsă de o urmă de dezamăgire. Fratele meu își ridică din nou pumnul ca să bată, însă chiar în momentul când atinge oțelul, se aude o supapă ruginită de dincolo de ușă.
Inima îmi tresare, neștiind la ce să mă aștept. Arme nu avem în caz că ceva urât urmează să se întâmple, astfel că în momentul de față suntem la mila celui, sau celor, de dincolo de ușă.
Scârțâitul supapei continuă, făcând ca așteptarea noastră să se prelungească la nesfârșit. Simt cum mușchii mi se încordează, ca și cum m-aș pregăti de luptă. Alex îmi observă încordarea de pe chipul acoperit pe jumătate de bretonul blond. Îmi zâmbește încurajator.
– Va fi în regulă, îmi șoptește el.
Brusc, supapa atinge punctul maxim de rotație, iar ușa se crapă făcând un sunet ascuțit metalic. Acum e acum.
Cineva deschide ușa mai larg și înăuntru zăresc un chip masculin plin de curiozitate și o sursă de lumină care se revarsă din spatele acestuia.
Pentru câteva clipe, ne uităm unii la alții fără să suflăm o vorbă.
– Cum ați ajuns aici? întreabă bărbatul din spatele ușii.
– Prin canal, îi răspunde Ulana. Având în vedere ușa etanșă din oțel și amplasarea subterană, bănuiesc că acesta este un buncăr.
Ochii ei căprui, care de obicei sunt încărcați de căldură și compasiune, au acum o scânteie de severitate autoritară în ei.
– Nu e pentru civili, vine răspunsul scurt din partea bărbatului. Nu pare a fi în vârstă, i-aș da cam vreo 25-30 de ani, are părul maroniu, tuns scurt și ciufulit.
O clipă de liniște trece înainte ca Alex să facă un pas în față, chipul lui devenind deodată furios.
– Ascultă aici, scuipă el către tip, o rachetă nucleară tocmai a lovit Kievul, afară-i iadul de pe pământ, iar tu stai aici și îmi spui că nu ne primești înăuntru doar fiindcă nu ținem de armată? Militari sau nu, suntem cu toții oameni și avem dreptul la viață!! Lasă-ne să intrăm!
– Tacă-ți fleanca și vezi cum vorbești! i-o întoarce tipul.
Alex își întoarce privirea spre Ulana, parcă cerându-i acordul de a-l bate pe tip. Ulana se uită înțelegător la fratele meu, însă nu-i aprobă intenția, în schimb își întoarce privirea spre tip.
– În situația de față, începe ea pe un ton cumpătat și cu o privire pătrunzătoare, statutul social nu mai poate fi luat în considerare deoarece societatea… a căzut. Prin urmare, ar trebui să ne adunăm forțele și să cooperăm pentru a supraviețui fără să mai ținem cont de fostele nostre ranguri sociale.
Înainte ca tipul să poată spune ceva la replica Ulanei, o voce veselă răsună din buncăr.
– Ei, care-i șmecheria Leonida? Avem oaspeți?
Mi se pare oarecum cunoscută vocea asta, mai ales tonul vesel din ea. Îmi amintește de…
Înainte să îmi pot pune gândurile laolaltă pentru a descifra familiaritatea vocii, un chip foarte cunoscut apare în spatele tipului care ne-a deschis ușa. Același păr blond lins, aceași ținută constituită dintr-un tricou negru și pantaloni militari, și, bineînțeles, zâmbetul rebel mereu prezent.
Numele lui îmi este furat de pe buze de către Alex, care este la fel de uimit ca și mine.
– Zach? întreabă el năucit. Ce cauți aici? Parcă ai dezertat acum cinci luni?
Vărul nostru se uită lung la noi, nevenindu-i nici lui să creadă cu cine stă față-în-față. Apoi un zâmbet larg i se arcuiește pe față, dezvelindu-i câțiva dinți de argint sclipitori. Numai el știe câte bătăi a încasat de și-a pierdut atâția dinți.
– Alexei Zhernakov! strigă el încântat în timp ce iese din buncăr și bate pumnul cu Alex. Și dacă am dezertat asta înseamnă că nu mai pot fi considerat soldat? Aptitudinile contează, nu statutul oficial! i-o aruncă înapoi Zach.
Apoi ochii săi de un cenușiu deschis se opresc asupra mea și a Ulanei. Privirea-i întârzie asupra Ulanei și își coboară rușinos capul.
– Bună ziua, o salută el respectuos înainte să vină să mă îmbrățișeze.
Ulana nu l-a plăcut niciodată datorită caracterului său de rebel. De mic era bătăuș și niciodată nu i-a plăcut să meargă la școală, așa ca s-a lăsat de carte în clasa a 10-a și s-a înrolat în armată.
– Ce faci, puștoaico? Cum merge? îmi spune el după ce îmi dă drumul. Surprind un miros înțepător de alcool venind dinspre el. Încă nu s-a lăsat de vodkă…
– Zach, Kievul tocmai ce a fost lovit de o rachetă nucleară, iar tu mă întrebi cum merge? i-o întorc eu.
Se încruntă, apoi dă dezaprobator din cap afișând un alt zâmbet prostesc.
– Și? Asta înseamnă că nu pot să te întreb cum merge? Catastrofă sau nu, viața continuă, scumpo!
Leonida încă stă în cadrul ușii, uitându-se confuz la noi. Alex îi aruncă o căutătură urâtă, iar apoi își întoarce atenția spre Zach.
– Ajunge cu vorbăreala, fratelo! Ne primești înăuntru sau nu? întreabă Alex făcând un semn cu bărbia spre ușă.
Zâmbetul se scurge de pe fața lui Zach pentru o secundă, dar revine în forță după scurt timp.
– Da, desigur! Cu siguranță locotenentul Volesenkov o să vă adore! zice el și o ia înspre ușă, făcându-ne semn să îl urmăm.
Schimb o privire bănuitoare cu Ulana, apoi o luăm și noi după Zach, Alex mergând în fața noastră. Nu uită să-l măsoare din privire pe Leonida când trece pe lângă el, care acum își pierduse toată autoritatea de dinainte și nu îndrăznea să scoată niciun sunet.

Evelin BATIZI

Primii mei ani de educație nu s-au dovedit a fi foarte luminoși. În clasele I-IV am urât școala și abia așteptam vacanțele, să nu mai pomenesc de faptul că în examenele de la finalul clasei a IV-a am obținut niște note deplorabile, urmând să fiu repartizată la orele cu predare de după masă. Viitorul meu arăta sumbru, dar mie nu prea îmi păsa. Însă, lucrurile aveau să se schimbe în clasele V-VIII, unde am înțeles, în final, că educația era importantă pentru viitorul meu, cu toate că habar nu aveam ce voiam să devin.

Apoi a urmat liceul și absolut totul a luat o întorsătură neașteptată. Colegiul Național „Dragoș Vodă” este locul unde viața mea s-a schimbat radical deoarece aici am întâlnit legende vii. Și când spun legende nu mă refer la cele din cărțile cu povești. Nu. Mă refer la legendele care trăiesc printre noi, deghizate în oameni obișnuiți, dar care, prin „scânteia” lor, schimbă lumea în fiecare zi. Este vorba de cei șase eroi din “Făuritorii” (cartea mea), profesorii Gabriela Ilieș, Oanță Brîndușa, Marius Voinaghi, Nodiș Simona, Burcuș Andrea și Colopelnic Luminița. Ei sunt „profii” care, prin felul lor de a fi, prin iubirea, dedicația și pasiunea cu care își săvârșesc meseria m-au învățat faptul că viața nu înseamnă fuga după bani, stres și griji. Tot de la ei am învățat și faptul că în viață cu toții avem un scop care, dacă îl găsim și îl dezvoltăm, poate aduce roade nu atât pe plan personal, cât și pe plan global! Acum, poate că unii vor crede că exagerez folosind un cuvânt cu o asemenea rezonanță – global – dar dacă stăm să analizăm situația, meseria de profesor, dacă este făcută așa cum trebuie, chiar făurește lumea de mâine, modelând și formând viitoarele generații, generații care vor conduce și vor decide viitorul lumii de mâine. În acest context, putem observa deja imensitatea importanței acestei meserii care, dacă este de proastă calitate așa va fi și viitorul rasei umane.

Tocmai din acest motiv avem nevoie de cât mai mulți profesori precum „Făuritorii” mei. Probabil pentru mulți dintre voi cuvântul „profesor” desemnează o persoană plictisită de viață, închisă la minte, care vă sâcâie cu materia sa pe care nici nu știe să o predea ca lumea. Însă acești șase profi, pe care nu întâmplător i-am selectat drept eroii cărții mele, sunt cu totul diferiți și unici. Ei nu intră la clasă cu gândul să bage cât mai multă materie în elevi, pentru ca apoi să își încheie ora și să plece, fără ca măcar să schimbe două vorbe cu elevii, în afara materiei. Nu. Ei când vin la oră își propun să lege mai întâi o prietenie cu elevii, să aibă o discuție open-minded cu aceștia, să le dea sfaturi, să râdă împreună cu ei astfel că elevii ajung să-i placă și prin urmare, îi determină să le iubească și materia. De asemenea, meseria de ”prof’” nu este o meserie pe care o faci de dragul banilor ci, ca să fii un profesor de succes, trebuie să ai pasiune, devotament și iubire pentru meseria ta. Și asta este exact ceea ce fac acești șase profi – își iubesc meseria, iar acest lucru se resimte din momentul în care intră în clasă. Cu toții sunt senini și zâmbitori, transmițând această stare și elevilor. Iar odată ce elevii văd acești adulți împliniți și pasionați de munca lor, ei efectiv ajung să îi vadă pe acești profi drept modele și sunt determinați de conduita acestora să înceapă să își caute propria vocație și să o dezvolte.

În plus, „Făuritorii” sunt implicați nu doar în predare, ci și în viețile extrașcolare ale elevilor lor; le pasă de aspirațiile noastre, de talentele nostre și de dezvoltarea noastră personală. Toate aceste calități, atât spirituale cât și profesionale fac din acești șase profesori modele demne de urmat de către toate cadrele didactice din această țară, dar și din întreaga lume. Avem nevoie de cât mai mulți profesori precum „Făuritorii” pentru a crea un viitor mai bun, mai educat și mai plin de viață și bunătate.

Datorită acestor șase profesori am reușit să îmi descopăr vocația și puterea lăuntrică. Am ajuns să mă descopăr pe mine. E drept că în acest sens trebuie să îi mulțumesc în primul rând „profei” mele de engleză, Gabriela Ilieș, pe care încă din clasa a IX -a am văzut-o drept un model, iar în timp, după ce ne-am cunoscut mai bine, am ajuns să o văd ca pe un părinte spiritual care mi-a luminat calea și continuă să o lumineze. Ea a fost cea care mi-a deschis ochii prin „scânteia” ei și m-a ajutat să îmi descopăr vocația. Cea de profesor. Iar acum sunt pregătită să mă alătur „Făuritorilor”, care pentru mine sunt cei șase profi magnifici de la CNDV, dar sunt sigură că mai sunt mulți alți profesori „făuritori” în țara asta care își fac meseria din pasiune și devotament și cu ajutorul cărora, prin educație, vom reuși să făurim un viitor mai luminos pentru țara aceasta și, de ce nu, pentru întraga rasă umană.

P.S. – (către Făuritorii mei) sunteți o binecuvântare în viața mea! Vă respect și vă ador pe toți șase! 🙂

Evelin BATIZI,
clasa a XII F, CNDV

Zilele trecute, m-am întâlnit prin centrul orașului nostru cu…. două simpatice tinere: Evelin și Alexandra. Evelin radia de fericire! Părea un personaj SF prin toate caracteristicile exterioare: plutea într-un halou de fericire. Și avea de ce să fie fericită! Ducea în două plase ieftine, comoara ei: tocmai ridicase de la tipografie, cele zece exemplare din romanul ”Făuritorii”. Am înregistrat primele informații despre cartea ei, într-o avalanșă fermecătoare de cuvinte. Am avut privilegiul să fiu primul cumpărător al cărții Evelinei (sper să menționeze acest lucru în viitoarea biografie de super-cunoscut romancier! 🙂 ). Am promis că voi citi romanul, fiind incitat și de dimensiunea astrală a ”eroilor”, și mi-am propus (fără să-i spun), să fiu primul editor al viitorului roman al domnișoarei Batizi. Cred că Evelin, prin această apariție unicat (tiraj 10 exemplare) și-a adus omagiul Colegiului Național ”Dragoș Vodă”, cu ocazia celor 100 de ani de existență. Succes, Evelin! Succes generației F! (Ion Mariș, coordonator Editura ”Valea Verde”, Sighet)

*

Se spune că legendele trăiesc în cărți și povești de mult uitate, însă mulți nu știu că, de fapt, ele trăiesc printre noi și sunt ”ascunse” în oameni simpli și totuși fenomenali. De aceea, am decis să scriu ”Făuritorii” și să le atribui rolurile principale celor șase profesori ”legendari” care îmi predau. Vreau ca lumea să ajungă să îi cunoască pentru a lua exemplul lor. (Evelin Batizi, autorul romanului ”Făuritorii”)

*

Mulți dintre noi spunem despre cărți că sunt doar un ansamblu de foi împletite într-un cotor. Noi greșim, cartea este ceva magic, un mod de a trăi, un mod de a te exprima. Dacă cineva îți spune ,,Citește!… nu îți subestima valoarea și inteligența, nu spune ,,Nu pot! sau ,,Nu înțeleg!’’ Cu fiecare zi dezvoltă-te drag cititor și crește-ți imaginația! Aceste calități le-am observat cu mare băgare de seama la Evelin, o persoană deosebită prin modul său de a gândi. Imaginația lui Evelin trece granițele posibilului, ducându-ne pe culmile celei mai adânci magii.Această persoană răspunde prompt oricărei provocări, este o pată de lumină în acest sumbru joc al vieții .

Viața mereu va fi o provocare iar Evelin mereu va trece orice test prin unealta ei secretă, imaginația. După cum bine v-ați dat seama Evelin este mirifica autoare a cărții ,,Făuritorii’’, punând în joc sufletul ei și visul ei de a deveni profesoară. De aici vine și ideea personajelor, modul în care ea a ales personajele este inedit și nemaiîntâlnit, inspirându-se din viața de zi cu zi a anilor de liceu și admirând fiecare gest sau replică a profesorilor și a colegilor, creionând astfel fiecare personaj în parte. După cum vedeți, imaginația ne poate salva din această ruletă a vieții, făcându-ne pe fiecare să uităm de grijile din afara cotorului fermecat. În această operă a lui Evelin veți putea observa nu numai imaginația acută de care dă dovadă, ci informația pe care aceasta o deține, îmbinând mai multe domenii științifice.

Mereu binele trebuie să învingă răul, însă nimic nu se poate realiza fără muncă. Ceea ce dorește Evelin să sublinieze în acest roman este abilitatea de comunicare și de colaborare care lipsește cu desăvârșire în zilele noastre, dar care dacă este pusă în practică poate aduce o schimbare pe care noi ne dorim să o vedem în lume. Schimbarea a început cu Evelin și inventarea inteligenței artificiale care aduce atât beneficii cât și necazuri.

,,Făuritorii’’ mă duce cu gândul la o lume inimaginabilă, o lume în care prietenia domnește peste tot în lume, în care egalitatea nu e doar în acte, o lume perfectă. Fără formarea de care, putem spune că profităm la școală nu am fi ajuns unde suntem acum, această formare o dobândim de la dragii noștri profesori, liderii clasei făuritoare, cei care ne conduc prin înțelepciune și prin blândețe și mai ales prin umanitate, prin sentimente bine clădite.

Umanitatea și sentimentele ne leagă pe toți indiferent de etnie, limbă sau religie, cu toții suntem, practic, sigheteni și maramureșeni. Armurile pe care noi trebuie să le folosim sunt dragostea și inteligența pentru a înfrânge răutatea.

,,De ce a ales Evelin să introducă în cartea ei profesorii?’’. Cu toții vă gândiți la asta, tocmai de aceea avem și o explicație, Evelin a ales ca personaje profesorii de la clasă deoarece îi consideră niște modele demne de urmat în viață, dând dovadă de compasiune, atașament, iubire față de noi toți, indiferent dacă i-am supărat sau nu. În ei nu există răutate, există doar corectitudine, inteligență, independență și un tact didactic deosebit. Au trecut de mult granițele psihopedagogiei, ei ne-au devenit prieteni, confidenți și putem spune că ne-au devenit chiar și părinți.

Fiecare calitate principală a persoanelor din jurul ei are un personaj-reflector în carte, însă cine sunt personajele nu vă vom dezvălui, ci vă vom lăsa să meditați asupra acestui mister. Misterul lui Evelin este mai mult decât veți putea gândi vreodată deoarece la sute de întrebări nu putem găsi răspuns. Această întrebare este una dintre cele câteva sute ,,Știe cineva la ce se gândește Evelin?’’.

Iar pentru sfârșit vă propun o provocare, două cărți pe săptămână! Nu e deloc ușor să scrii, dar e ușor să citești, haideți să citim cu toții, să descoperim adevărata umanitate și adevăratele mistere ale vitorului, împreună! Mai mult de atât, haideți să descoperim ,,Făuritorii’’ acestei lumi și câștigătorii jocului. Tuturor ne place să (ne) jucăm și evident să câștigăm. Să încercăm să câștigăm și câteva cuvinte în plus în vocabularul nostru! (Georgiana Nistor, XII F)

*

Evelin este o elevă cum puține mai sunt în ziua de astăzi: super determinată! O fată modestă, cu mult bun simț, comunicativă și de o veselie molipsitoare, Evelin a fost mereu eleva care avea un plan, avea ceva de realizat, avea un vis. Și nu s-a dat bătută până nu și-a văzut visul cu ochii. În general e o fată care luptă pentru scopurile ei, muncește și perseverează până la capăt. Are atâta energie pozitivă încât reușește să mobilizeze și pe alții. Evelin e o scumpete și sunt foarte mândră de ea! (prof. Andrea Burcuș, diriginta clasei a XII-a F)

*

Evelin e eleva care mă așteaptă mereu pe scări și mă conduce până în sala de clasă. N-am întrebat-o niciodată de ce face acest lucru. Îmi place să îmi imaginez că vrea să fie prima care îmi spune ,,Bonjour, madame!” și care îmi transmite pofta ei de viață, de ora respectivă. De câte ori are ocazia, îmi împărtășește ideile ei trăznite, imaginația debordantă cu un haz și o naturalețe de parcă ne cunoaștem de când e lumea. Dacă așa e și cartea pe care a scris-o, de-abia aștept să o citesc! (prof. Luminița Colopelnic)

*

Evelin este o elevă cu totul deosebită. O ambiție extraordinară și perseverență în tot ceea ce face au fost factorii esențiali ai acestei deveniri. Eleva timidă din primul an de liceu, s-a descoperit pe sine și forța ei interioară. Elementele cotidianului au fost rescrise într-o manieră vizionară neobișnuită. Felicitări, Evelin! (prof. Gabriela Ilieș)

*

Pe Evelin am remarcat-o din primele ore la clasă. Este genul de elevă exuberantă, atentă la detalii, simpatică. Fiindcă era pe fază imediat, îți comenta o idee pe care o predai la lecție. De acolo se pornea o discuție interesantă de unde reieșea imaginația debordantă. Ideea cărții am concretizat-o în ore întregi de dialoguri la clasă. Sper, așa, pe undeva că am fost și eu un factor încurajator pentru apariția acestei cărți. Și, bineînțeles, că mă simt mândră să fiu unul din eroii din poveste. (prof. Simona Nodiș)

*

Evelin m-a făcut personaj de roman! Habar n-aveam ce născocește în mintea ei! Dar, ”produsul” final, deși SF, ne lămurește asupra calităților unor eroi. Mi-am dat seama că nu (neapărat) de science-fiction avem nevoie noi, profesorii, pentru a-i determina pe inteligenții noștri elevi să iubească și cuvântul scris! Sunt mândră de voi, elevii mei, aparent de neînțeles, dar, wow, ce frumoase sunt rezultatele când se creează o prietenie având un ”fals” substrat romanesc! Baftă în viața reală, dragii mei elevi! Valete, carissimi et carissimae! (prof. Brîndușa Oanță)

N.r. Pentru a vă stârni interesul, vă prezentăm personajele principale din roman (în ordine alfabetică): Andrea Burcuș (Jane Peterson), Luminița Colopelnic (Elizabeth Hamilton), Gabriela Ilieș (Allice Birmingham), Simona Nodiș (Katherine Keith), Brîndușa Oanță (Bridget Morgan), Marius Voinaghi (Michael Winston). ”Făuritorul” coperții romanului: Mihai Bodnariuc, XII F.

Salut, Sighet!