Citindu-ți povestea (aici) parcă trăiesc un déjà-vu, mă întorc în timp cu nostalgie la momentul când am părăsit și eu Sighetul, așa ca tine, fără nici un regret, cu tristețe și frustrare, supărată pe cei pe care credeam că mi-au făcut rău, de la părinți, familie, prieteni, fost soț și tot… sistem politic, corupție, religie, dogmă, injustiție, nedreptate… asta s-a întâmplat acum mai bine de două decenii…

Eram ca tine, gândeam ca tine, simțeam ca tine…. că mă sufoc, că nu am aer, că trebuie să înghit o grămadă de rahaturi, decizii injuste, pe plan personal sau profesional. Îmi aduc aminte de fiecare emoție și sentiment pe care l-am trăit în acel moment. Mi-am promis, cu mâna pe inimă, că nimic și nimeni nu va reuși să mă clintească din loc și să mă facă să mă răzgândesc să mă întorc înapoi în Sighet. Nu a fost așa, după ce am îndepărtat tot și pe toți din jurul meu să nu mai mă „rănească” m-am întâlnit pe mine însumi și „umbra” mea proprie, toate emoțiile și sentimentele trăite atunci le-am retrăit din nou pentru că erau bine încrustate în ADN-ul meu; de fiecare dată când întâlneam o situație le fel ca cele menționate mai sus, deși erau mai rare, rana se deschidea, emoția ieșea la suprafață… și atunci a început al doilea „război”, cel cu mine însumi, care a fost decisiv în declinul și căderea mea, dar asta e o altă poveste, poveste pe care poate o voi publica complet într-o zi.

Căderea și ridicarea mea în același timp. Când am „căzut” am simțit nevoia să mă întorc acasă și m-am întors, cu gândul să mă instalez poate din nou în Sighet. Aveam nevoie de reconfort și consolare și asta mi-a dat Sighetul, anul trecut și anul acesta. Familia mi-a fost alături ca de fiecare dată, să mă susțină, să mă consoleze, să mă sfătuiască, au fost acolo pentru mine când am avut nevoie. Să-mi susțină orice decizie voi lua. Și le mulțumesc din suflet.

Cred și știu acum cu tărie că absolut nimeni și nimic nu e de vină pentru ce mi s-a întâmplat sau mi se întâmplă în prezent; stând și analizând tot ce am trăit până acum am ajuns la această concluzie, e logic, trebuie să evoluăm. Să creștem! Noi „atragem” experiențele de care avem nevoie pentru creșterea profesională și spirituală mai ales. Sufletul nostru nu poate să evolueze dacă nu suferim – nu-i așa? – așa este la școală sau într-o meserie. Am ajuns să înțeleg că nu există experiențe rele sau bune în viață, există doar experiențe din care învățăm, deși nu așa pare la prima vedere; absolut tot ce ni se întâmplă, absolut tot ce trăim este pentru creșterea noastră spirituală și socială. Probabil nu vezi așa lucrurile în momentul ăsta, dar le vei vedea așa într-o zi. Sper din suflet!
„Când schimbi modul în care privești lucrurile, lucrurile pe care le privești se schimbă.” (Wayne Dyer) Și nu pentru că lucrurile s-au schimbat ci pentru că tu le privești dintr-o altă perspectivă.
Învățăm cât trăim, nu numai la școală, nu numai în domeniul profesional… să iubești se învață, să accepți se învață, să tolerezi sau nu, să fii fericit sau nu, să ierți sau nu, depinde unde ne îndreptăm energia și gândurile. Eu îmi îndrept energia spre POT și REUȘESC… musai!

Autocunoaștere este calea către o viață fericită și împlinită.
Experiențele de viață ne „șlefuiesc” ca pe un diamant brut până sclipim. Venim toți pe pământ cu un har și cu talente, trebuie numai să le descoperim. Nimeni nu e mai bun ca altul, singurul lucru ce ne deosebește este starea de conștientizare în care ne aflăm. Și de aici, toate acțiunile pe care le întreprindem și deciziile pe care le luăm ne vor decide destinul și calea pe care pășim.

Evelin, îți doresc tot binele din lume și la cât mai multe experiențe pozitive de viață. Într-o zi vei străluci ca un diamant!

Ionița Năneștean
(Québec, Canada)

Foto: Mariana Petrovai

Și am plecat, lăsând străzile murdare și pustiite ale Sighetului în urmă. Fără grabă, autobuzul m-a purtat de-a lungul străzii pe care în clasa întâia, ca niște ostatici, ne purtau doamnele învățătoare cu un dezinteres antonim cu educația. În fiecare zi, rândul de copii gălăgioși și răutăcioși, își făcea drumul de rutină la cantina de la forestier. Iar eu eram printre ei, un copil fără vise într-un oraș întunecat, într-o familie care își număra mai multe zile furtunoase decât senine și înaintam fără o destinație, fără încredere în propriile puteri, din cauza unei educații de fier, iar subiectul de examen era incapacitatea mea de a fi cineva.

Ei, și autobuzul trece în cele din urmă și pe lângă prima mea școală. O școală foarte bună, cu învățători și educatori competenți, atenți ca elevii să învețe regula junglei ca la carte, după ce în fiecare zi li se servea lecția de onoare despre cruzimea, nedreptatea și dezinteresul uman. În școala asta am învățat că sunt un nimic, că tu ești singur și neputincios, prea prost, prea stricat ca să meriți ceva mai bun. Totuși, după ce am schimbat școala în clasa a V-a, mi s-a oferit o a doua șansă care m-a învățat că pentru a fi valorificat trebuie să fii în locul potrivit.

În curând, Sighetul rămâne în urmă în norul său de praf și vechi, iar eu simt că am evadat dintr-o închisoare, am rupt lanțurile destinului și am fugit spre orizonturi mai promițătoare. Prima destinație de pe hartă este Baia Mare, unde în ultima vreme am legat mai multe prietenii decât în toți anii petrecuți în Sighet. Apoi urmează să trec hotarele țării pentru prima dată. Viena. Apoi Hamburg, după care voi trece granița spre Danemarca unde se află și destinația finală. Mai exact Halvorsminde Efterskole unde urmează să fiu profesor pentru un an printr-un program de voluntariat.

Sighetul rămâne o amintire, iar eu nu pot găsi vreun regret că părăsesc acest oraș. În timp ce autobuzul își continuă cursa spre Baia Mare mă gândesc la toți anii petrecuți în acest oraș anemic, cumva îmi vine greu să nu spun ani pierduți. Adevărul este că nu poți crește în Sighet, e prea strâmt, prea sufocant, prea închis. Am luat toate aceste sentimente legate de oraș și de sistemul de educație din România și mi-am creat un țel: cel de a evada din sistemul acesta. Iar acest țel bine definit, propulsat de o motivație acerbă similară cu cea a unui om la limita supraviețuirii, a fost ingredientul principal pe care l-am pus în scrisoarea de motivație care mi-a deschis drumul spre Danmark.

O corabie care nu își știe destinația, va rămâne mereu în port, chiar dacă vântul e prielnic. Dar Sighetul nu e un port vrednic de stat, iar oportunități există mereu atâta timp cât știi unde să le cauți și cum. Deci vânt este!

Așadar am lăsat Sighetul în urmă, cu un gust de victorie și cu o reminiscență a celebrului film, 8 Mile care surprinde urcușul greu spre o carieră de succes a lui Marshall Mathers. Acum e rândul meu să fac acel 8 Mile road walk spre o carieră mai bună în educație, acum că am evadat din locul care mă încătușa.

Evelin Batizi

E întuneric. Cerul e de un plumburiu sumbru, iar tu te uiți dornic pe geam la acel turn de comunicații îndepărtat, așteptând o schimbare, o șansă, o rază de lumină. Dar aceasta nu vine. Tăcere.

Dar, apoi, într-un loc neașteptat, într-un moment banal, apare acea lumină din capătul tunelului, șuierând în ce vuiește spre tine, iar tu stai pe marginea unui hău… Asta e șansa, ori te arunci și riști, ori te dai înapoi și pierzi poate singura șansă care ți-a venit în cale.

A fost noiembrie, o zi ploiasă și mohorâtă. Cursul de pedagogie, oarecum inutil și plicticos, s-a scurs greu. Ieșind pe holul bibliotecii universității, mă salută o colegă, care nu știam că avea să îmi devină cel mai tare partener de călătorie. Pornim o conversație casual, ca ea mai apoi să îmi vândă un pont.
„Uite, nu vrei să vii la AIST (American International School  of Transylvania)? Caută voluntari și tu cum vorbești engleza așa bine sunt sigură că te vor lua”.
Stau pe gânduri… N-am cazare în Baia Mare.
„Îți dau ei cazare, dar va trebui să stai cu 6-7 oameni în apartament”.

Decizii, gânduri, anxietate. Nu am mai fost într-o situație de genul să stau într-o casă cu persoane din alte culturi atât de diferite. Dar știam că asta era acea undă de lumină pe care am așteptat-o luni de zile în care speranța se stergea pe zi ce trecea.

Deci, după câteva momente am decis. Am să sar în acel hău, în necunoscut, lăsându-mi zona de confort în urmă. Și am sărit.

Prima dată când coordonatorul a deschis ușa office-ului unde lucrau voluntarii, m-am trezit cu o imagine pestriță în față: oameni diferiți, fiecare cu un aer cultural propriu. Am avut emoții până mi-am făcut introducerea, apoi ziua de lucru fiind gata la ora 12, am plecat împreună la o cafea. Uau! Fiecare avea o viziune diferită despre lume, un bagaj cultural bogat și fiecare avea studii superioare. Și totuși, erau voluntari aici pentru a aduce un nou iz în educația din școli prin activități interactive create de ei.

În prima săptămână mă trezeam la cinci dimineața ca să prind autobuzul până se rezolvau niște chestiuni birocratice ca să pot să mă mut cu voluntarii. Dar a meritat. În fiecare zi făceam ceva cu voluntarii după orele de lucru.

Apoi a urmat adevăratul salt. Aveam să mă mut în apartament. Cu bagajele după mine, simțeam că aveam din nou emoții fiindcă apartamentul era al unei alte organizații de voluntari, iar pe aceștia nu îi cunoscusem încă. Acum îmi aduc aminte de acele emoții cu un anume amuzament. Turcii și italienii din apartament aveau să îmi devină familie. Nu am văzut astfel de ospitalitate încă.

În seara în care am ajuns la apartament cu unul dintre voluntarii pe care îi știam, țin minte liniștea de dinainte ca mai apoi, umili și zâmbitori, locatarii să iasă din camere și nici nu m-am învârtit de două ori că m-au servit cu ceai, mi-au făcut patul ca pentru musafiri, iar apoi am vorbit un pic înainte ca să ne apucăm să ne jucăm un joc care s-a lăsat cu multe râsete și voie bună până târziu.
În seara aia, când m-am pus în patul făcut de Ayse, o fată mărinimoasă și super de treabă, am știut că am ajuns acasă. Iar restul e istorie.

Am țesut o prietenie uimitoare și am trăit multe amintiri împreună, chiar și după ce mi-am terminat stagiul de voluntar, ei tot m-au primit la ei, fie pentru cină, seară de jocuri sau pur și simplu pentru că nu aveam unde sta.

Iar lecțiile învățate din acest salt sunt fără număr. Este un privilegiu să faci cunoștiință cu alte culturi prin intermediul voluntariatului. Întâlnești oameni ca și tine, dar un pic mai diferiți, un pic mai înțelepți, un pic mai buni… oameni de aur care îți crează o altă perspectivă asupra felului în care funcționează lumea, deci asupra felului cum funcționează oamenii.

O altă lecție pe care am învățat-o este aceea că mereu există posibilități, variante, alternative chiar și când speranța rămâne mută. Chiar și în cele mai negre momente un semnal poate străbate hotarele zonei tale de confort, chemându-te să cucerești noi orizonturi.

Până nu demult, nu știam că voluntariatul este o zonă așa de vastă de dezvoltare. Nu doar prin munca pe care o depui, dar mai ales prin oamenii pe care poți să-i întâlnești. Iar acum, fiindcă am avut curajul să fac acel salt, să locuiesc cu străini din alte culturi, acum e timpul pentru un salt și mai mare fiindcă odiseea continuă, iar acum urmează să navighez oceane mai întinse. Oceane nordice… Mai mult pe tema asta în următorul articol. Vă spun doar că tărâmul spre care voi ridica pânzele în câteva zile este un tărâm întunecat, ploios, dar unde oamenii au învățat să alunge întunericul de afară prin căldura comunității strânse din interior… o cultură a berii și a educației de primă clasă. Acum vă las pe voi să ghiciți până data viitoare.

Deci, nu vă fie frică, dar mai mult de atât, nu lăsați speranța să moară, fiindcă există un ocean de oportunități care așteaptă să fie trăite alături de oameni de neuitat. În articol puteți să vedeți câteva clipe din odiseea de până acum. Iar în aceste poze o să vedeți camaraderia care se naște și face punte între culturi atunci câmd omul pune la o parte xenophobia, falsitatea și invidia. Suntem mai buni de atât.

Evelin Batizi

Șinele luceau în razele asfințitului, creând iluzia unei alei de lumină la capătul căreia strălucea leneș soarele unui Octombrie târziu. La celălat capăt al acestei poteci luminoase, stătea așezat pe peron Alexei, un ins pierdut prin prea multele noduri ai soartei. Cărarea de lumină i-a ridicat privirea îngândurată și i-a îmbarcat mintea pe trenul amintirilor…Fusese odată un loc numit acasă, acum acasă nu mai era niciunde.

„Doar de ar putea exista o cărare de lumină care să mă poarte înapoi, un drum care să-mi poarte pașii rătăciți spre aceea lume mai bună…sau spre un acasă etern…”, se gândi Alexei.

Un surâs i se arcui pe buze în timp ce fixa șinele cu privirea.

„Atâtea drumuri,atâtea posibilități, iar la finalul zilei, decizia asupra drumului ales ne aparține în totalitate. Zău dacă viața asta nu e decât un nod complicat de căi ferate…Doar de nu ar fi plină de suferințe și mârșăvii, atunci ar fi frumoasă într-adevăr.”

Un vânt calm, dar rece a străbătut stația pustie, liniștea domnea peste zidurile vechi.

„Totuși, de ce? De ce trebuie să îndurăm atâta chin și nedreptate? Nu, mai bine, de ce există răutate în noi? Dacă nu am fi corupți, ne-am putea crea însuși paradisul chiar aici pe pământ….Totuși, ne săpăm unii pe alții, iubim mai mult obiectele decât persoanele, ne iubim pe noi înșine prea mult, banii ne corup sufletul. Ne dedicăm timpul lucrurilor care în ansamblul amplu al vieții nu sunt importante….de ce….? Parcă după fiecare stație trenul vieții ne poartă pe meleaguri mai întunecate….Și atunci cum să nu vrei să te întorci într-un timp când totul a fost ok? Oare chiar nu ar fi o cale printre aceste legi nescrise ale exisenței noastre efemere….”

În timp ce gândurile i se răsuceau în minte, mâinile îi frunzăreau voluminosul roman Anna Karenina. Brusc, seminarul de la literatură universală îi veni în minte.

„Tolstoianismul…o existență fără abateri morale, este așa ceva posibil? Este posibil să eradicăm tot acest rău, astfel încât să creem o lume mai bună? Câți nu au încercat asta deja, dar omenirea comite aceleași greșeli din și din nou…Istoria noastră înveninată se învârte ca un disc pe un pick-up, reluându-și cursul din nou, din nou și din nou….De aici se poate discerne caracterul uman etern predispus la greșeli. Anna Karenina, personajul eponim, precum și alte personaje din roman, a comis un lanț întreg de greșeli, lăsându-se coruptă de instinctele eronate ale naturii umane, chiar dacă era conștientă de imoralitatea lor și de consecințe…”

Și atunci Alexis și-a amintit de sfârșitul tragic al eroinei:

„S-a aruncat sub tren fiind doborâtă de consecințele  faptelor proprii….O criză interioară, sfârșită într-un act fatal – suicid.”

Și atunci parcă șinele au licărit în raza apusului, iar ochii lui Alexei au scânteiat.

„Autodistrugere…dar dacă asta este secretul pentru a sfida existența asta restrictivă? Dacă „Mitul peșterii” spune adevărul, iar existența aceasta este doar o reflexie a ceea ce este dincolo de bariera denumită moarte? Dacă suntem subiecții unei simulări construite de un Mastermind, iar la capătul acesteia se află obiectul real după care simularea a fost modelată?”

Alexei și-a amintit de viitorul nesigur care îi sta în față, iar apoi amintiri dragi din trecutul său de adolescent se suprapuneau închipuirii existenței sale posomorâte care îl cuprindea din ce în ce mai tare în fiecare zi. Acum parcă viața era atât de gri pentru Alexei, parcă nimic nu mai îi aducea acea fericire reală pe care a trăit-o în anii de liceu. „Lasă că vor veni vremuri mai bune”, îi tot ziceau alții, dar zilele deveneau din ce în ce mai proaste, iar când și o mică rază de speranță reușea să se infiltreze în existența sa acră, aspectele negative reușeau să o sufoce.

„Oare…oare secretul să fie atât de aproape? Doar la un act distanță? Dacă într-adevăr filozofia lui Platon este adevărată și există o viață perfectă dincolo, atunci de ce să mai putrezesc în dimensiunea aceasta infectă, unde chiar natura însăși este eronată pe alocuri? Dacă rămân, este cert că voi continua să sufăr și să fiu expus maleficului din eronata genetică a umanității; dacă încerc să scap, există,totuși, o șansă să ajung în paradis.”

Alexiei simțea cum toată amărăciunea, confuzia,tristețea,frustrarea care îl tormentau, se coagulau într-un amalgam și îl sufocau. Chiar atunci, un bărbat a urcat pe peron alături de un puștan slăbănog. Între cei doi se ducea o verbalizare agresivă. Peste scurt timp, Alexei văzu cum palma mare a bărbatului l-a izbit pe băiat peste față,trimițându-l la pământ. Un plâns înăbușit se auzi dinspre băiat. Chiar după această scenă, Alexei văzu cum un adolescent cu căști în urechi se apleacă spre un cerșetor și îi înșfacă pălăria cu bani , contrar așteptărilor lui Alexis ca adolescentul să-i dea bani. Alexei simți din nou cum unda imperceptibilă de speranță i-a fost stinsă. Directorul gării ieșise pe peron cu mâinile în buzunare, apoi și-a aprins  o țigară.

– Nu-l bate, Ivanov că-l doare, zise directorul cu un rânjet batjocoritor către bărbatul care îl plesnise pe băiat.

– Dracu să-l ia, și pe el și pe maica sa că m-am gândit să-i și dau afară din casă! veni replica bărbatului înfuriat.

– Ei,dar ce făcuși? întrebă directorul nonșalant,aruncând chiștocul pe jos.

Bărbatul își dres glasul și lansă o flegmă alături de chiștoc.

– Mă scot din sărite cu mofturile lor,asta fac, răspunse bărbatul. Aia îmi cere bani,iar ăsta îmi vine cu note de tot rahatul și nu știe de respect. Nici unul nu știe de respect! Când ajung acasă ei sunt sclavi,iar eu sunt stăpânul. Ei trebuie să se conformeze ordinelor mele!

Alexei auzi întreaga convorbire,iar o repulsie îl cuprinse.Din depărtare se auzi un fluierat strident. Ultimele raze ale asfințitului încă sclipeau pe șine.

„Atâta mizerie în speța asta umană, mizerie pe care trebuie să o rabzi zi de zi….Și atunci te mai întrebi dacă există mântuire de toată această ciumă cancerigenă….există? Nu. Există vreo scăpare oare? Poate. Și dacă aș încerca să îi vindec,să le fiu exemplu- totuși și eu am ciuma asta în mine, doar sunt om!- dar și atunci nu aș reuși să lupt împotriva infinitei mizerii umane!”

Și atunci corpul robust al locomotivei se ivi în depărtare, țăcănitul violent al roților vuind prin șine, hipnotizând-ul pe Alexei.

„Trenul. Ce fiară de metal plină de putere! Karenina, și ea și-a găsit sfârșitul tot sub roțile acestei bestii, totuși din alte motive…Dar ce ieșire spectaculară de pe podiumul vieții limitante – templul-închisoare îți este măcelărit sub roțile nemiloase ale unei mașinării înspăimântătoare…Iar sufletul este expulzat dintr-o sferă a realității artificiale și strămutată în realitatea adevărată….O forță impetuoasă ciocnindu-se de energia misterioasă a unei ființe…apoi magie ”

Trenul greoi de marfă se apropria cu repeziciune de stație.

„Dar mecanicul? Am auzit că atâția mecanici de locomotivă au mustrări de conștiință pentru tot restul vieții datorită oamenilor neatenți care ajung sub tren,iar  tot ce pot face  este să vadă toate acestea neajutorați…Dar oare umanitatea cum poate rămâne ignorantă la adresa tuturor erorilor covârșite de ea însăși? Atunci de ce un mecanic de locomotivă nevinovat să-și facă griji asupra purității sufletului său când decizia a fost a altcuiva…”

Alexei simțea cum îi transpiră palmele în timp ce forma trenului se mărea,apropriindu-se nebunește, gonind ca un arhangel gata să-i dezvăluie adevărul. Un pas, doi, marginea se apropria. Un urlet strident vibră prin aer când trenul intra în stație. Alexei simții acel urlet de sirenă în întreaga sa conștiință. Viața are multe trenuri,dar acesta avea să-l ducă dincolo de existența efemeră…Țăcănitul roților deveni zguduitor, iar sub talpe simții vibrația animalică…Un al treilea pas și apoi plonjarea în necunoscut. Aerul vuii în jurul său, ceva tare îl izbi cu o violență indescriptibilă. A rămas conștient. Apoi altă lovitură puternică. Ceva i-a mușcat brusc din carne. Oasele au pârâit, apoi conștiința i s-a deconectat.

Frânele au urlat, făcându-i pe cei din gară să-și astupe urechile, iar fețele li s-au contorsionat de șoc și uimire. Trenul a reușit să oprească după câteva sute de metri.

Incidentul cutremurător a fost prezentat la știri. Trupul sfârtecat în bucăți a fost îndepărtat de pe șinele uleioase. Un ins pierdut printre nodurile de căi ferate ale vieții tocmai își găsise trenul care să-l ducă acasă….

Evelin BATIZI
studentă, Centrul Universitar Nord Baia-Mare – UTCN

Homeville. În leagănul visării îi văd străzile îmbăiate în soarele unei dimineți de mai. Copacii împodobesc priveliștea cu proaspetele lor flori. Dar ceva nu e în regulă. Parcă ceva pândește sub aspectul floral și jovial al orașului. Trec pe strada profesorului meu de limbi străine. Văd umbre dansând pe pereții casei sale. Tentacule negre și lipiciase se strecoară pe asfalt. Liceul. Îi întâlnesc pe profesori. O umbră de îngrijorare se citește pe fața fiecăruia. Pereții liceului se umplu de tentaculele unei prezențe tenebre. Apar, dispar, apoi apar din nou. Afară, cerul albastru este înăbușit de o peliculă de fum negru. Un miros subtil de ars este suspendat în aer la fel ca și starea de tulburare. Precum o tumoră necrotică, tentaculele umbroase se extind nevăzut, clădirile își pierd din culori, devin gri, atmosfera se îngreunează. Crăpături negricioase se arată peste tot – clădiri, asfalt, mașini.. Acasă, îi văd pe ai mei, îngrijorarea și o pată de tristețe le frământă chipurile. Mama pune mâncare pe masă – este neagră și plină de viermi, un fum negru sufocant se ridică din farfurie. Strada mea, învăluită de un nor subțire de fum. O văd pe profesoara de literatură – stă la intersecția de lângă casa mea. Se întoarce spre mine încet, ochii îi sunt scăldați în lacrimi negre.
– Vine…șoptește încet, iar fața i se contorsionează, apoi se dezintegrează într-un șiroi de nisip gri.
Pământul de sub picioarele mele a început să se caște, apoi a urmat prăbușirea. Mi-am simțit trupul greu unduindu-se prin aer, sufletul picându-mi parcă într-un hău. Respirația sacadată și moalele pernei mi-au dat de înțeles că m-am trezit, în bezna din cameră am reușit să discern forma raftului meu cu cărți. Sunt acasă. Am crezut că tocmai m-am trezit dintr-un coșmar, doar ca în secunda următoare creierul să proceseze sunetele pe care le auzeam – un vuiet prelung care scruta orașul, urletul răgușit al sirenei anunțând atac aerian. Rând pe rând, voci s-au deșteptat afară pe stradă.
Repede, din ce în ce mai repede mi-am simțit inima bătând. Frica mi se prelingea prin vene, paralizându-mă. Trebuia să fie un coșmar…poate încă nu mă trezisem…poate. Trei bătăi stridente au răsunat pe hol. I-am auzit pe ai mei trezindu-se. Am auzit pașii grăbiți ai mamei. Ușa se deschise.
– Doamnă, e război. Trebuie să părăsiți reședința și să vă îndreptați spre adăpost!
Fața stoică a lui tata a fost brăzdată de îngrijorare și o urmă de neputință. În liniște am lăsat în urmă casa, pășind în strada acum plină de oameni cu chipurile înlemnite de îngrijorare trecând pe sub lumina palidă a becurilor. Vaietul sirenei continua să străpungă cerul înstelat care se căsca deasupra noastră. O femeie cu un copil de mână plângea în hohote, alții spuneau rugăciuni, un întreg oraș îngenunchiat în fața pericolului împotriva căruia nu puteau a se răscula. În van își plângeau soarta….
Mărșăluind în exod, părăseam străzile care lăcaș ne-au fost odată. Liceul, profesorii, prietenii, familia, totul aruncat într-un joc de noroc mărșav, în ultima licărire de speranță care-și mai arunca flăcările în noaptea coșmarului. Poate, poate o să mai fiu dus odată la școală de domnul Robinson, profesorul mentor. Poate lacrimile mamei vor fi uscate de ușurare, poate tensiunea tatei va fi calmată de vești însuflețitoare….poate…poate. Poate deznădejdea mea va fi ștearsă, iar speranța o să-mi reclădească regatul pe care-l lăsam în urmă în noaptea aceea de iunie…
Treceam pe străzile pe care de nenumărate ori îmi îndreptasem pașii veseli spre dragul liceu…pietonala…centrul…În lumina artificială liceul își înălța colosalul trup…ochii mi s-au înlăcrimat când am aruncat o ultimă privire spre ferestrele acum negre. Visul…o coincidență sau viziune? Din întunericul nopții, începeam să discern un alt sunet străin – un zumzet continuu, înfundat. Bombardiere. Ofițerii ne mânau din ce în ce mai repede ca pe vite, umblam ca niște mașinării înlemnite de frică și griji, în față, tot în față. Zumzetul devenea din ce în ce mai apropriat. Un oraș în exod, un univers pe marginea inevitabilului.
Apoi, am auzit primele bufnituri îndepărtate. Unu, doi, trei…Din ce în ce mai aproape.
– Rupeți rândurile! Urletul zbierător al ofițerului trăda panica și semnala începutul sfârșitului….
Cerul s-a umplut de vuietele demonilor în picaj, urletul sirenei le ținea isonul. Apoi o explozie teribilă s-a dezlănțuit undeva în apropriere, urmată de ploaia de moloz și bucăți azvârlite de suflu. O flacără gigantică s-a ridicat, apoi, din ea, precum scuipatul demonilor, s-a împrăștiat lavă arzândă – fosfor. Mulțimea s-a împrăștiat. Chipurile alor mei au dispărut în marea de chipuri schimonosite. Panica m-a surprins, adrenalina mi-a umflat venele. Am fugit. Bombe după bombe ploau în juru-mi. O explozie, alta, apoi alta. Plasmă albă stropea clădirile, mașinile, oamenii….Cioburi și tencuială săreau peste tot, amenințănd să mă doboare. Un nor gros de praf a cuprins străzile. Stâlpii de iluminat s-au stins, au sucombat atacului, orașul era îngenuncheat, suprimat. Inima Homeville-ului a încetat din a mai bate. Mors Regni.
Un fum înecăcios, o beznă pătrunzătoare, incendii ale căror flăcări roșiatice devorau ceea ce mai rămăsese din Homeville. Panica începuse să se disipeze, iar ochii îmi puteau vedea din nou clar distrugerea din împrejuru-mi. Într-un timp care mi se părea extrem de scurt am rămas singur în mijlocul văpăilor războiului…Trupul îmi era acoperit de praf și zgârieturi.Și acum mă mir cum de scăpasem aproape nevătămat în ploaia aceea de demoni îmbibați de lavă otrăvitoare. Fosforul ardea pe asfalt, topindu-l. M-am ridicat încet din genunchi, trupul încă îmi tremura. Țipete, atâtea țipete de agonie umpleau aerul gros, li se alătura urletul neîncetat al sirenelor, probabil connectate la generatoare care încă mai funcționau… Pas cu pas am parcurs o porțiune de stradă, nimic nu mai era la fel – casele reduse la ruine desfigurate, flăcări distrugând ce mai rămăsese din ele, stâlpi doborâți, cratere, străzi transformate în grămăzi de moloz și asfalt arzând…. Un pas, doi, mă mișcam încet încă revenindu-mi din șoc. Am ajuns la un colț de stradă. Atunci am văzut colosul redus doar la căteva ruine încă roșiatice de la un foc agresiv…Un castel redus la jar și scrum…Căminul viselor mele zdrobit în fața forței nestăvilite a războiului…Mi-am simțit genunchii cedându-mi. Dar…înăuntru-mi era doar un hău negru, paralizie…și totuși simțeam ceva care mă ardea, mă înjunghia, dar era prea îndepărtat. Totuși, printre ruinele pictate în roșu sângeriu, am observat fugitiv o figură neagră. Încă îmi bântuie visele. Ochii mă usturau de la fum și fierbânțeală, nu am reușit să-i disting nicio trăsătură. Era doar o umbră…dar avea o oarecare aură ciudată.
Războiul, ce este războiul? Un purgatoriu…pentru suflet, un câmp de bătălie unde înveți din ce ești făcut, un monstru care te ia de acasă, îți distruge locul numit acasă…Homeville…Războiul nu este o luptă între arme….este o luptă între suflete, între ființe…între Ciumă și creația Absolutului…
Pașii îmi erau ezitanți în timp ce m-am împleticit printre moloz și ruină. Fumul fosforului alb îmi provoaca o tuse iritantă. Era cald și rece în același timp. Pe un morman de moloz, reliefată peste flăcările roșii din spate, am văzut umbra unui ofițer. Căuta supraviețuitori. Arata ca un demon venit din adâncuri pentru a răscumpăra sufletele celor pierduți…Un urlet groaznic a răsunat din dreapta. Printre dărâmături am surprins un chip desfigurat – pielea neagră se dezlipise de pe față, lăsând la vedere fâșii de carne roșie-roz sângerândă. Ochii sticloși scăldați în agonie. O victimă a focului. Arsă de viu, căuta acum alinare, dar urletele-i disperate i se rătăceau în întunericul nopții. O perdea parcă îmi învăluia mintea intermitend în timp ce mă târșâiam pe străzile desfigurate. Cadavre se ițeau printre ruine. O femeie. Fața și mâinile-i ereu arse, sângerând. Gura i se contorsiona în urlete de agonie, atât fizică cât și sufletească. În brațe avea o jumătate de om, retezat de la brâu în jos. Un șiroi de sânge îi scălda măruntaiele alunecate la vedere. Fiul ei. Acum doar un muribund secerat.
Iadul se dezlănțuia în jurul meu, dar cumva mintea mea era paralizată, inaptă de a procesa magnitudinea situației, imaginile demonice…Asta până când m-am trezit umblând în vecinătatea străzii mele. Strada domnului Robinson…Hotelul și ABC-ul pe care obișnuiam să-l frecventez când eram un puștan…acum flăcările le devoreau cu înverșunare, văpăile aruncându-și lumina roșiatică pe o bună parte din strada de altfel înghițită de întuneric. Casa lui Robinson era ceva mai încolo, mai aproape de strada mea, era și ea ascunsă printre ruinele întunecate…Înaintam. Locul unde trebuia să fie casa sa era doar un morman de moloz acum. Picioarele mi-au înghețat în loc. Mașinal lui Robinson era aruncată în gardul vis-a-vis de casă, scheletul ei mutilat și distorsionat. O zi, doar cu o zi în urmă stătusem în același loc cu Robinson și fata lui. Tocmai ce ne întorsesem de la liceu…ultima zi de școală. Fusesem veseli. Fusesem…Acum…acum ruina a devorat totul…umbrele….O mișcare în colțul câmpului vizual. Mi-am întors privirea. Mi se păruse că văzusem aceeași umbră care se furișa printre ruinele liceului…M-am urnit din loc, iar pașii m-au purtat pe strada mea. De nerecunoscut. Unde odată îmi stătea lăcașul numit casă, acum se înălțau flăcări sălbatice. Distrugere. Război. Homeville a fost răpus de aceleași tentacule întunecate din vis. Ca și un organism răpus de un cancer agresiv care lovește neprevăzut și rapid. Un motor a huruit prin trosniturile ruinelor arzând. Un camion. Se apropria încet prin moloz. În remorcă – carcasele mutilate ale victimelor multe. O dâră de sânge se prelingea în urma vehiculului, scurgându-se din remorca unde am surprins un chip palid și zgâriat. Lângă el, altul, tot atât de familar – ai mei. Cadavre secerate de suflul demonilor. Mi s-a făcut rău. Atunci am văzut-o. Umbra. La câțiva metri de mine, fața-i ascunsă pe jumătate în întunericul tenebru, jumătate scăldată în roșeața flăcărilor. Desfigurată și cadaverică. Vine. A venit.
…
Dealurile din jurul orașului ardeau. Ardeau parcă iadul ar fi început să înghită totul. Trupe de războinici întunecați intrau în Homeville. Un fum gros învăluia totul. Armele răpăiau. Garda de securitate a orașului urla când carnea le era sfâșiată de baionete sau străpunsă de gloanțe. Focul consuma scheletul orașului. Mors Regni.

Evelin BATIZI
studentă, Centrul Universitar Nord Baia-Mare – UTCN

Sursă foto: www.goodfon.com

Scântei dansau pe văzduhul întunecat, iar pocnetele focurilor de artilerie și exploziile sporadice ale bombelor nu îngăduiau liniștea a se așterne peste meleagurile pustii brăzdate de sânge și leșuri. Parcă fiecare zgomot venit dinspre prima linie a frontului aducea junghiuri îngrozitoare care îi asaltau mintea lui Artinom. Simțea cum îl cuprinde un fel de spaimă crescândă, apoi un val de disperare începe să-i încleșteze mintea. Nu are control asupra acestor sentimente înrobitoare, ele vin precum o cireadă sălbatică de bivoli gata să-l sfărâme sub puterea lor insurmontabilă. Frica îi paralizează trupul, iar respirația îi devine sacadată. Privirea începe să i se încețoșeze iar gândurile îi îneacă mintea zbuciumată.

Trebuie să scap. Trebuie să ajung acasă… în siguranță… acasă…

Un tunet coborât parcă pe pământ îl readuse din nou pe front pe Artinom. O rafală de țărînă și așchii îi acoperiră fața și trupul, zmucindu-l într-o parte. Un proiectil rătăcit ce aprope îi curmase povara.

– Tovarășe ofițer Artinom! se auzi o voce înfundată venind din josul tranșeii.

Artinom îl zări pe Leonid grăbindu-se către el făcîndu-și loc cu greu prin strâmtoarea tranșeii.

– Artinom!

Artinom încercă să se ridice, nu înainte de a verifica dacă totul era în regulă cu trupul său.

– Sunt bine, reuși el să murmure în final.

– Te-a scuturat bine, ai? întrebă Leonid încercând să schițeze un zâmbet în timp ce-l ajuta pe Artinom să se ridice.

– Da… afirmă Artinom reamintindu-și de spaima care-l cuprinsese cu doar câteva clipe în urmă.

Leonid observă mutra derutată a tovarășului său, așa că încercă să-l îmbuneze.

– Auzi, mă, tovarășe ofițer, ce ai spune de o mică pauză? Ivan a adus un termos cu niște ceai cald. Nu e mare lucru de ceaiul ăla, e doar niște apă fierbinte cu un vag gust de ceva plante, dar aș zice că te-ar încălzi un pic că doar nici toamna asta nu e miloasă cu noi. Ei, ce zici?

Artinom îi aruncă o privire lui Leonid, apoi încuvință ezitant. Îi lipsea cineva cu care să își împartă chinurile sufletești, se gândea că acesta ar fi un prilej bun să se descarce. Leonid îl bătu prietenește pe umăr și îl conduse de-a lungul tranșeii până la locul unde poposea el pe tura de noapte. Întunericul înghițise totul în jur, iar tranșea părea părăsită, doar pașii greoi ai celor doi soldați se auzeau plescăind în noroiul de o palmă.

Licărirea unei lampe cu petrol străjuia mica bază improvizată a lui Leonid. O pătură așternută de-a lungul unei scânduri putrede, un automat și ceea ce părea să fie un termos vechi și noroios alcătuiau micul lăcaș al soldatului.

– Ei, ia fă-te comod, tovarăș Artinom! îl îndemnă Leonid lăsîndu-se să pice pe banca improvizată.

Artinom se așeză cu mișcări lente lângă fratele său de arme. Leonid își deschise mica traistă legată de brâu și scoase două căni mici de metal.

Pocniturile continuau în depărtare și totuși între cei doi tovarăși se lăsă parcă o liniște de mormânt, o liniște care le divulga gândurile amândurora, o liniște prea evidentă, liniștea fricii, liniștea războiului.

Leonid îi întinse cana cu ceai aburind, iar Artinom o luă mulțumind cu o simplă încuvințare, după care sorbi din lichidul cald. Căldura i se prelinse în trup precum un sentiment pe care nu l-a mai simțit demult. Cum se numea acel sentiment oare? Bucurie? Siguranță? Sau doar simplă și pură plăcere? Știa doar că îi face bine această căldură, parcă îi alunga acele gânduri, acea angoasă…

– Ție ți-e frică? scuipă dintr-o dată Artinom simțind cum frica își face loc iar în mintea sa.

Cana lui Leonid se opri brusc în drumul ei spre gura soldatului, dar doar pentru o fracțiune de secundă și totuși suficient cât să trădeze surprinderea superficială a lui Leonid.

– Frică? întrebă Leonid pe un ton oarecum indiferent, ca și cum ar fi așteptat o asemenea interogație.

– Frică de ce? continuă Leonid sorbind din ceai.

Tăcerea se așternu asupra lor. Un răpăit de mitralieră se auzi în depărtare parcă adăugând răspunsul la întrebare.

– De război… zise Artinom pe un ton sec fără să-și ia privirea împietrită de la cana din mână.

Mina lui Leonid deveni serioasă, iar degetele sale se plimbară pe marginea cănii într-un gest contemplativ, ochii săi de un verde intens se fixară asupra flăcării plăpânde al lămpii.

Apoi cu o voce sobră, Leonid spintecă liniștea ca de plumb:

– De război să nu te temi, că doar acesta poate a-ți aduce mântuirea. Războiul trebuie să-l iubești! Și nu să-l iubești cu orișice simțire pământească, ci cu dinții să te ții de el cum te ții de draga viață!

Artinom îl țintui cu o privirea, o licărire de îndoială dansînd în dânsa. Apoi îl întrebă neîncrezător și cu o urmă de grijă în glas:

– Și dacă mori?

Leonid își mută privirea asupra tovarășului său și îl privi drept în ochi, o hotărâte de nezdruncinat înfiripându-se în privirea sa stăruitoare.

– În război mori doar dacă îți e frică, fiindcă frica te împietrește, îți zdruncină mintea și te zăpăcește. În război trebuie să acționezi cu zel și să nu lași gândurile năprasnice să pună stăpânire pe propria-ți judecată că doar atunci ajungi să mori, când te pierzi cu firea.

Cuvintele îi reverberară în mintea lui Artinom parcă încercând să combată tentaculele spaimei și mușcăturile grijilor. Artinom își coborî privirea în cană și mai sorbi din ceai, de data aceasta gânditor. Privirea lui Leonid încă îl urmărea cutezătoare.

– Mâine mă trimit pe prima linie, începu Artinom pe un ton deznădăjduit.

– Ei, acolo unde-i distracția mai mare! Eu rămân tot aici deocamdată, să păzesc licuricii, nu altceva!

Artinom lăsă să i se schițeze un zâmbet timid.

– Leonid, dar tu nu ai treabă, adaugă el, pe tine nu te vor vâna gloanțele și nici bombele nu te vor căuta!

– Ei, vezi tu, începe Leonid entuziasmat. Asta e că tu ai șansa de a merge acolo să faci o schimbare, să devii erou și poate dacă faci ceva măreț te-or și trimite acasă!

Artinom își ridică privirea și simți un firicel de speranță infiltrându-se prin crăpăturile sufletului său oropsit de atâta război.

– Acasă… repetă el temător, ca și cum ar fi fost un cuvânt sacru.

Soldatul stătu un pic pe gânduri, iar apoi încuvință ca pentru sine murmurând:

– Ai dreptate, Leonid, ai dreptate.

– Numai ia aminte, dragă prietene, adăugă Leonid. Războiul să-l ții mereu aproape de inimă, ca pe o binecuvântare, și nu te teme de nicio încercare a acestuia ci înfruntă totul cu un elan spiritual fabulos, urmându-ți mereu obiectivul căci doar așa vei răzbi și ca recompensă vei lăsa în urmă frontul!

– Am să țin seamă de cuvintele tale, Leonid, răspunse Artinom, acum cu un nou entuziasm evident în vocea sa. Sper să ne revedem cu bine!

Leonid îi zâmbi tovarășului său apoi îl bătu prietenește pe umăr.

Razele zorilor scrutară norii de fum care se învolburau deasupra câmpului de luptă și îi lumină fața murdară a lui Artinom. Un zâmbet real i se așternu acum pe buze, iar în ochi îi sclipea speranța reunită cu o bucurie pe care demult nu a mai simțit-o.

Evelin BATIZI
studentă, Centrul Universitar Nord Baia-Mare – UTCN

Ai putea spune că viața a intrat în comă. Șoselele sunt pustii, în urmă cu doar două săptămâni zburdau mașinile pe ele. Pe cer nu mai vezi nici urmă de avioane, iar în preajmă e o liniște mormântală, nu se mai aude zumzetul vieții, al zarvei activității omenești. Parcă totul a înghețat precum timpul în orașul Prâpeat după avaria de la Cernobâl. Iar acum, eu și Aris călcăm cu frica-n dinți de-a lungul acestei lumi încremenite, o lume care odată ne era atât de familiară.
– Nu mi-am închipuit niciodată că lumea ar putea deveni așa ciudată, zic eu într-un târziu în timp ce trecem peste asfaltul unui drum național.
Aris tace. Privirea îi e ațintită spre orizont, dincolo de câmpul peste care trecem alene, amândoi cu măștile de gaz, iar eu cu ranga strânsă zdravăn în mână – zici că mergem la un război post-apocaliptic.
– Totul se întâmplă cu un scop, începe Aris deodată pe același ton solemn pe care l-a folosit când am vorbit despre speranță.
– Suferința? întreb eu oarecum confuz, suferința are și ea un scop? Asta crezi tu? Știi cât de dor îmi e de viața din timpul liceului… de dl. Walter… de tot…
– Știu Thomas, mi-o taie dintr-o dată. Dar trebuie să înveți cum să înțelegi viața. Trebuie să înțelegi că suferința e necesară.
Îmi aruncă o privire, apoi buzele ei se arcuiesc într-un zâmbet timid, apoi mă întreabă:
– Mai știi când la șapte ani ți-ai dat întâlnire cu asfaltul, julindu-ți rău genunchiul?
Un râset reușește să mi se strecoare afară din gât și simt un strop de fericire înviind înăuntrul meu.
– Da, îi răspund eu. A curs mult sânge… dar acum văd situația amuzantă…
– Ei, mai știi că după ce ți s-a vindecat ai început să te mândrești că acum ai o cicatrice și că ești mai puternic! Erai fascinat de pielea dură care s-a format după vindecare…
– „Uite, mi s-a făcut piele de rinocer!” ziceam eu.
Râdem. Pentru prima dată de ceva vreme văd o scânteie de veselie în ochii lui Aris. Cred că și ea vede același lucru la mine.
– Ce voiam să spun prin amintirea asta, continuă ea, este că suferința ne șlefuiește, ne face mai puternici. Crezi că eu nu tânjesc după doamna Birmingham, și după ai noștri? După casa noastră? Și eu sufăr. Nu ești singur. Dacă îmi permiți, am să-ți explic cum să percepi lucrurile dintr-un alt unghi, unul mai luminos.
– De acord, zic eu, zâmbetul fiindu-mi încă pe buze. Dar hai să facem un popas.
Fac un gest cu bărbia spre un copac la vreo 40 de metri. Timpul e favorabil. Soarele e sus pe un cer senin, însă vântul a început să bată destul de strașnic.
– O idee bună, zice Aris luănd-o către copac.
Decidem să ne dăm jos măștile pentru a inspira un pic din aerul curat al naturii netulburate de activitatea umană. În plus, fiind departe de zonele urbane și nefiind niciun Viciat prin zonă nu sunt expuși riscului infestării.
– Ziua asta îmi amintește de multe clipe frumoase din liceu, spun eu odată așezat în iarba înaltă de la baza trunchiului copacului. Știu că par obsedat de liceu, dar cum poți să nu fii obsedat de gustul unei fărâme de rai? De locul care te-a făurit mental, dar mai ales spiritual? În liceu mă simțeam pe culmile lumii… cu atâția oameni valoroși în preajmă… mă simțeam ca un rege al unui regat nepământesc…
Aris îmi aruncă o privire, după care se uită în zare, către o colină îndepărtată, dintre munți.
– Liceul, zice ea ca pentru sine. Regatul pierdut al unui prinț și a unei prințese… Vezi stația de comunicare de pe vârful muntelui acela?
– Da, zic eu, cu privirea gânditoare fixată asupra grupului de antene care răsare pe unul dintre vârfurile colinei, depărtarea la care sunt situate și culoarea albă a stâlpilor dând iluzia că ar fi turnurile unui castel misterios.
– Arată ca și un regat din vise, continuă Aris. E minunat să ai propriul tău regat, simți că ai o familie de valoare și puternică lângă tine. Dar, Thomas, te-ai gândit vreodată cum e să clădești un asemenea regat? Un regat care să dureze pentru totdeauna și să domnească doar binele în el?… doar fericirea?
Mă uit la ea, ea își întoarce privirea spre mine și mă fixează cu o seriozitate profundă, apoi continuă cu multă demnitate și solemnitate:
– Crezi că, construirea unui asemenea regat, poate fi înfăptuită fără suferință? Fără un adevărat caracter? Crezi că unul care nu e puternic din punct de vedere al caracterului, al minții, ar merita un astfel de regat? Thomas, viața noastră de pe pământ este precum o luptă, un război unde fiecare trebuie să primim „botezul focului” pentru a fi pregătiți pentru a merita un regat de genul ăsta. Dar niciodată nu trebuie să lasăm suferința să eclipseze speranța. Asta să o ții minte! Suntem niște soldați, cu toții, soldați care fără speranță și credință se prefac în praf și pulbere și dispar în abisul nimicniciunii în loc să reușească să-și ducă pregătirea la capăt, pregătire pentru a se alătura unui regat pe care noi de atâtea ori l-am comparat cu liceul. Nu vreau ca tu să te pierzi pe parcursul probelor vieții…
Rămânem în tăcere câteva clipe, uitându-ne unul la altul, privirea lui Aris parcă arzându-mă în interior.
– Ai dreptate, cad de acord eu într-un târziu.
– Situația curentă, continuă ea, Virusul care-i transformă pe oameni în niște… boli umblătoate țăcănite, lipsa acelor vremuri de vis… toate sunt parte din testul vieții. Probe pe care trebuie să le trecem…
– În cazul ăsta, zic eu ridicându-mă, ar fi cazul să o pornim către Vissenbjerg, sperând că îi vom găsi pe ai noștri teferi.
Sora mea se ridică și ea la rândul ei și ne punem amândoi măștile, pregătindu-ne de odisea noastră prin lumea presărată de DMR30 și bântuită de zombalăii Viciați care amenință să ne iasă în cale oricând dacă nu suntem prudenți.
– Trebuie să-mi fac rost și eu de o armă, zice Aris luând-o din loc, apoi se întoarce către mine, în ochi îi scapără o flacără de entuziasm, și adaugă:
– Hai să ne întoarcem la liceu!

Evelin BATIZI

studentă, engleză – română

Odată ca niciodată, a existat un regat,
Un regat care a fost al meu,
Un loc pe care l-am numit „acasă”,
Un loc unde magia mă înconjura din toate colțurile,
Un loc unde valorile mele erau apreciate,
Un loc care îmi insufla o ambiție nemuritoare.
Dar, apoi secera necruțătoare a timpului a venit,
Iar regatul a fost cotropit
Visele alungate mi-au fost,
Nici nu am realizat când acestea în noapte s-au pierdut,
Spulberându-se în mii de amintiri dureros de plăcute,
În timp ce eu cădeam într-o lume străină esenței mele
Unde spiritul meu nu era binevenit.
Acesta a început să se stingă pe zi ce trecea,
Iar ambiția și inspirația de altă dată se risipeau și ele,
Strecurându-se precum cioburile prin singurătatea ce parte îmi ținea
Și lăsându-mă rece și pierdută într-o lume mare și întunecată,
Dar acum amintirile fantomatice a acelor vremuri de diamant
Continuă să se întoarcă
Purtând fețe dragi sufletului meu,
Dar pe care nu le mai pot întâlni;
Toate acestea se scufundă încet în abisul necruțător al timpului,
Iar toate senzațiile și bucuriile create putrezesc
Precum un cadavru pe malul unui râu
Lăsându-mă de nerecunoscut față de ceea ce am fost odată,
Ratăcind în această versiune a unui prezent hain
Unde cei de nădejde sunt puțini
Iar grijile și vrăjmașii amenință să îmi corupă sufletul;
Totuși, încă mă aflu în căutarea unui loc fermecat
Care să îmi ofere aceeași atmosferă de familiaritate
Un loc care să readucă aceleași trăiri teribil de plăcute,
Dar speranța că voi găsi vreodată locul mult râvnit
Este doar o iluzie deșartă,
Dar, o voce lăuntrică îmi șoptește
Că regatul meu nu e pierdut pentru totdeauna
Și că în lumină îl voi regăsi
Fiind de zece ori mai măreț și mai strălucit
Și pe vecie o să rămân acolo,
Căci ce am trăit aici pe pământ, nu a fost decât o mică bucățică de rai
Și pe care acum întreaga mea ființă vrea să o retrăiască
Nefiind încă sigură dacă ceea ce a fost, a fost realitate sau fantezie.
Greu este să mergi înainte
Când întreaga ta ființă este bântuită de amintirile
Acelor vremuri de vis apuse
Și ale oamenilor de valoare care acum prea departe sunt
Și prea încărcați de sarcini
Ca să poată se te binecuvânteze cu încântătoarea lor prezență;
Dar, în ciuda acestora, precum un soldat,
Trebuie să-mi car povara
Mărșăluind într-un viitor necunoscut
Alături de cei ce sipiritul mi-l disprețuiesc.
De-a lungul acestei căi dificile
Singura mea consolare este că într-o zi
Îmi voi vedea regatul răsărind din nou,
Într-un loc mai bun,
Departe de tărâmul acesta artificial.

Evelin BATIZI
studentă, Universitatea de Nord, Baia Mare

sursă foto: google images

Liniște. O liniște profundă se așterne în urma impactului, iar un nor de praf se strecoară în tunel. Aud respirația întretăiată a lui Alex. Silueta lui e ca o umbră întunecată pe fondul întunericului liniștit din canal.
– Sunteți în regulă amândoi? glasul Ulanei poartă o urmă de îngrijorare. Silueta ei se ridică încetișor.
– Da, răspund aruncându-i o privire lui Alex, care acum are ochii ațintiți asupra mea. Parcă pot să-i văd strălucirea bizară a ochilor chiar și în întunericul acesta de nepătruns.
– Am reușit, spune el pe un glas răgușit încercând să se ridice. Suntem în viață!
Ulana dă din cap dezaprobator în timp ce ne ajută să ne ridicăm.
– Mă tem că acesta nu e decât începutul, spune ea pe un ton stins.
Adrenalina se risipește, lăsând loc unei groaze profunde care parcă mă paralizează, lăsându-mă fără aer. Kievul tocmai ce a fost lovit de o rachetă nucleară. Orașul în care am crescut, în care am copilărit și ne-am format încă de la vârsta de cinci ani… este acum în ruine. Imediat după moartea mamei, Ulana ne-a adus în acest oraș pentru a ne lua în grijă, ca pe urmă să ne devină precum o mamă… iar acum nici nu vreau să mă gândesc la ce se află la suprafață…
– Cum e posibil așa ceva? întreabă Alex pe un ton îngrozit, trezindu-mă din gânduri. De ce ar vrea cineva să pornească un război împotriva noastră?
Ulana îi pune o mână protectoare pe umăr și îl privește compătimitoare.
– Nu am răspuns la întrebările acestea, și nici nu cred că vom găsi vreunul prea curând. Acum tot ce contează este supraviețuirea… spune ea pe un ton ferm, dar și blând în același timp.
Alex dă din cap dezaprobator și chiar și în întuneric, pot să-i văd fața schimonosită de deznădejde și groază insuflate de stafiile trecutului, stafii care ne-au bântuit toată viața și continuă să ne bântuie. Dar acum nu e momentul să ne lăsăm pradă groazei și fricii. Trebuie să mă adun.
– Dacă vrem să supraviețuim, încep eu fixându-l pe Alex cu privirea, trebuie să lăsăm deoparte sentimentele și tragediile trecutului și să ne concentrăm asupra prezentului.
– Bine spus, Yana, Ulana îmi aruncă o privire aprobatoare. Trebuie să ne mișcăm, poate reușim să dăm peste un adăpost. Nu putem rămâne aici la nesfârșit, nu avem suficiente provizii.
Arunc o privire îngrijorată către sacoșa agățată de antebrațul Ulanei. Abia dacă avem două conserve și trei sticle cu apă… în mod clar mâncarea nu ne ajunge decât pentru maxim două zile, și asta doar dacă flămânzim.
Ulana ne face semn către tunelul care se întinde în stânga nostră și o ia hotărâtă în direcția respectivă. Eu și Alex o urmăm în tăcere. Mirosul care plutește în aer este o combinație între umezeală și deșeuri care mă face să strâmb din nas. Este clar că nu mă simt în largul meu. Dar pe cine păcălesc? Lumea de afară sigur arată ca și cum tocmai ar fi venit apocalipsa, sigur nimeni nu se mai simte în largul său.
– Totuși, este atât de straniu, începe Alex, vocea sa făcând ecou de-a lungul tunelului umed și întunecat. Cum am ajuns sa stăm din nou față în față cu ceea ce ne-a luat familia și șansa la o viață normală.
– Este ca un blestem, spun eu într-un târziu.
– Un blestem din raze și energie, completează Ulana.
Alex își ridică privirea către Ulana.
– În cazul acesta, detest razele și energia, spune el pe un glas stins.
– În cazul ăsta înseamnă că te detești pe tine însuți și tot ce te înconjoară, îi replică Ulana pe un ton ferm.
Continuăm să mergem, pașii noștri plescăind în apa murdară și făcând ecou.
– Energia există peste tot și în toate, inclusiv în creierul și țesuturile umane, continuă Ulana pe un ton serios. Razele soarelui sunt cele care dau naștere vieții, ele asigură existența plantelor, iar fără plante oamenii și animalele nu ar avea hrană. Cu toate acestea, razele soarelui pot să și ardă și să distrugă țesuturi, pot provoca incendii de proporții. Radiumul, unul dintre cele mai radioactive elemente care apar în natură, există în crusta terestră, în același sol care cultivă plantele și ne asigură, precum soarele, hrana de zi cu zi.
Alex și cu mine o ascultăm atenți, așa precum am ascultat-o și în copilărie când ea ne-a dezvăluit pentru prima dată secretele acestor misterioase elemente care produc energie de la sine. Și, ca de fiecare dată, suntem uluiți și fascinați de cât de contradictorii pot fi calitățile acestora.
– Astfel se explică de ce anumite plante sunt într-o oarecare măsură radioactive, continuă Ulana, acum tonul ei căpătând o urmă de fascinație.
– Cum ar fi bananele și cartofii? adaugă Alex schițând un zâmbet.
– Vezi că mai ții minte? îi răspunde Ulana, aruncând un zâmbet fad peste umăr.
– Cum aș putea să uit ceva ce am fost învățat cu atâta iubire și entuziasm de către cea mai bună profesoară de fizică? spune Alex, tonul său devenind copilăros.
Auzind acestea, îmi aduc aminte de câte ori Ulana m-a ajutat cu lecțiile la fizică pe care nu le înțelegeam niciodată, cel puțin nu de la profesorul de la clasă. Însă, când ajungeam acasă, ea era mereu pregătită să mă ajute de fiecare dată când mă vedea chinuindu-mă cu materia. Țin minte că eram în a cincea și mă întorsesem târziu de la școală, iar îndată ce am ajuns acasă, m-am încuiat în dormitorul meu, am aruncat afară toate caietele și manualele pe care le aveam în ghiozdan, și m-am apucat să studiez fizica din răsputeri. Corigența mă amenința, și nu din cauza faptului că nu eram silitoare, din contră, învățam foarte bine, ci din cauza faptului că nu puteam pricepe nimic din ceea ce ne preda domnul Pendasky. În ciuda eforturilor mele, nu reușeam să pricep nimic, astfel că seara târziu, pe la 9, m-a podidit plânsul la gândul că nu voi reuși să trec clasa a cincea doar din cauza unei materii pe care nu o înțelegeam. La un moment dat, am auzit ușa dormitorului crăpându-se, iar chipul îngrijorat al Ulanei a apărut la ușă.
– Ce-i în neregulă, Yana? m-a întrebat ea calm, după care a dat buzna lângă patul meu burdușit cu caiete și cărți de fizică. S-a pus jos și m-a luat în brațe.
– Nu pricep… i-am spus eu printre lacrimi. Nu voi pricepe niciodată și nu voi termina a cincea!
Ea m-a strâns mai tare în brațe.
– Nu îți face griji, am eu o soluție, mi-a spus ea liniștit.
Mereu avea o soluție. Doar era un om de știință strălucit, exact ca și modelul ei în viață, Marie Curie.
Ziua următoare s-a învoit de la laboratorul din cadrul Institutului Național de Cercetare, unde lucra, și m-a luat în laboratul ei de acasă – o cameră mică plină cu fel și fel de echipamente și instrumente de fizică – a luat câteva foi de hârtie și m-a întrebat la ce lecții am probleme. Restul zilei și-a petrecut-o alături de mine explicându-mi fizica într-un mod cu totul diferit de cel al lui Pendansky, arătându-mi fiecare reacție în aplicare cu ajutorul echipamentului și instrumentelor ei. Aceea a fost ziua în care am descoperit o altă latură a fizicii, o latură pe care am înțeles-o și am ajuns să o îndrăgesc. Această latură, plină de experimente fascinante și reacții uluitoare a fost cea care m-a ajutat să-mi găsesc rostul în viață, și anume cel de fizician atomic. În anii care au urmat am fost binecuvântată să petrec ore în șir alături de Ulana, făcând cercetări și experimente. Până la urmă, domeniul radioactivității este o tradiție de familie.
O cotim la dreapta, aici tunelul devine mai larg, iar un pârâu de deșeuri se scurge la picioarele noastre, umplând locul cu un susur slab.
Brusc, se aude o bubuitură înfundată de undeva din josul tunelului.
– Se pare că e cineva pe aici, remarcă Alex.
– Să sperăm că e companie bună, adaugă Ulana.
Continuăm să mergem, râușorul începe să se lățească.
– Stați așa, zice deodată Alex, oprindu-se brusc. Auziți asta?
Ulana și cu mine înțepenim, ascultând cu atenție. De undeva din depărtare parcă se aud voci, însă sunetul este extrem de slab, abia perceptibil.
– Voci, spun eu.
– Mergem înspre ele? întreabă Alex.
– Nu avem încotro. Nu avem suficiente provizii ca să supraviețuim pe cont propriu, ne amintește Ulana.
Înaintăm, încercând să ne dăm seama de unde vin vocile. La un moment dat, ajungem la o mică intersecție, iar acum la stânga noastră se deschide un mic coridor, mult mai strâmt decât restul tunelului. O dâră de apă iese din micul coridor și se varsă în pârâu.
– Pare că ar veni de aici, spune Alex.
– Păi, hai să vedem! Ulana o ia în față pe coridor.
În timp ce ne deplasăm, observ că pe pereți există mici becuri încadrate în cuști de metal. Arată ca niște lumini de urgență, dar de ce ar plasa cineva așa ceva în canal? Poate în mod normal ar trebui să funcționeze, însă explozia de afară a distrus orice rețea de electricitate, astfel că pe o bună bucată de distanță curentul nu mai există, și nici nu va exista prea curând.
Vocile încep să se audă mai clar pe măsură ce înaintăm.
– Credeți că e vreun buncăr? se interesează Alex.
– Dacă e vreunul, sigur nu e de civili, răspunde Ulana. De obicei acelea sunt plasate la baza blocurilor și au numai o singură ieșire, iar aceea e la suprafață, nicidecum în subteran.
– Parcă țin minte să fi citit ceva despre buncăre militare de urgență amplasate strategic cu ieșire în subteran pentru asigurarea deplasării unităților, spun eu.
– Dacă e un buncăr militar s-ar putea să fim salvați, adaugă Ulana.
Intensitatea vocilor continuă să crească, ducându-ne din ce în ce mai aproape de sursă. La un moment dat, remarc niște guri de aerisire minuscule amplasate de-a lungul peretelui.
– Priviți aici! le spun Ulanei și lui Alex. Aceștia se opresc și se întorc spre mine, lanterna Ulanei luminând micile guri de ventilație.
– Sunt guri de aerisire, spun eu. Trebuie să fie ceva prin apropriere.
– Păi, se pare că ne paște norocul, zice Ulana, încercând o nuanță de umor.
– Hai să vedem dacă dăm și de intrarea în acest posibil buncăr, completează Alex.
Ne punem în mișcare din nou, acum mult mai vigilenți asupra micilor detalii care ar putea semnala existența vreunui adăpost. Ulana scrutează cu lumina lanternei pereții din stânga noastră, și deodată dăm de o nișă întunecată din perete care este abia vizibilă dacă nu arunci toată lumina lanternei asupra ei.
– Posibil să fie o intrare secretă, remarc eu.
– Nu știm până nu vedem, îmi replică Ulana.
Nișa este mai scundă decât înălțimea unui om obișnuit, astfel că pentru a intra trebuie să ne ghemuim. Vocile nu se mai aud așa de tare aici, dar noi deja am găsit locația unui posibil adăpost. Micul tunel dinăuntrul nișei înaintează câțiva metri, apoi o cotește la dreapta unde dăm de câteva trepte care duc în sus. În capul treptelor, lumina lanternei se revarsă pe o ușă etanșă de oțel acoperită de rugină.
– Eu zic că arată ca o intrare într-un buncăr, spune Alex.
– Un buncăr bine ascuns de privirea curioșilor, completează Ulana, luând-o în sus pe trepte.
Lumina lanternei pâlpâie semmnalând că mai e puțin și bateria moare.
– Ce noroc pe noi că am ajuns aici înainte să rămânem fără baterie! remarc eu.
– Și ce mai noroc am avut cu Ulana că a luat lanterna, completează Alex. Altfel, și acum am fi bâjbâit prin întuneric.
Un bubuit înfundat se aude când Ulana bate cu pumnul în ușa etanșă.
– Lasă-mă pe mine, mătușă, se oferă Alex, împingând-o blând mai la o parte. Ușile astea sunt, de obicei, groase.
Bubuitul se repetă, însă mult mai tunător, când pumnul lui Alex lovește oțelul de trei ori cu putere. Abia acum îmi dau seama că s-ar putea ca dincolo de ușă să nu dăm de siguranță și salvare, ci din contră, de o haită de huligani care să ne ia chiar și puțina mâncare pe care o avem. În situații cumplite precum în cea în care ne găsim, oamenii renunță la omenie pentru a supraviețui. Și nici nu pot să-i judec. Până la urmă, instinctul de supraviețiure există în fiecare dintre noi.
Secundele trec, iar liniștea este singurul răspuns la bătăile lui Alex.
– Poate e abandonat, șoptește Ulana cu ochii ațintiți asupra ușii.
– Așa noroc să avem? zice Alex, vocea lui fiind cuprinsă de o urmă de dezamăgire. Fratele meu își ridică din nou pumnul ca să bată, însă chiar în momentul când atinge oțelul, se aude o supapă ruginită de dincolo de ușă.
Inima îmi tresare, neștiind la ce să mă aștept. Arme nu avem în caz că ceva urât urmează să se întâmple, astfel că în momentul de față suntem la mila celui, sau celor, de dincolo de ușă.
Scârțâitul supapei continuă, făcând ca așteptarea noastră să se prelungească la nesfârșit. Simt cum mușchii mi se încordează, ca și cum m-aș pregăti de luptă. Alex îmi observă încordarea de pe chipul acoperit pe jumătate de bretonul blond. Îmi zâmbește încurajator.
– Va fi în regulă, îmi șoptește el.
Brusc, supapa atinge punctul maxim de rotație, iar ușa se crapă făcând un sunet ascuțit metalic. Acum e acum.
Cineva deschide ușa mai larg și înăuntru zăresc un chip masculin plin de curiozitate și o sursă de lumină care se revarsă din spatele acestuia.
Pentru câteva clipe, ne uităm unii la alții fără să suflăm o vorbă.
– Cum ați ajuns aici? întreabă bărbatul din spatele ușii.
– Prin canal, îi răspunde Ulana. Având în vedere ușa etanșă din oțel și amplasarea subterană, bănuiesc că acesta este un buncăr.
Ochii ei căprui, care de obicei sunt încărcați de căldură și compasiune, au acum o scânteie de severitate autoritară în ei.
– Nu e pentru civili, vine răspunsul scurt din partea bărbatului. Nu pare a fi în vârstă, i-aș da cam vreo 25-30 de ani, are părul maroniu, tuns scurt și ciufulit.
O clipă de liniște trece înainte ca Alex să facă un pas în față, chipul lui devenind deodată furios.
– Ascultă aici, scuipă el către tip, o rachetă nucleară tocmai a lovit Kievul, afară-i iadul de pe pământ, iar tu stai aici și îmi spui că nu ne primești înăuntru doar fiindcă nu ținem de armată? Militari sau nu, suntem cu toții oameni și avem dreptul la viață!! Lasă-ne să intrăm!
– Tacă-ți fleanca și vezi cum vorbești! i-o întoarce tipul.
Alex își întoarce privirea spre Ulana, parcă cerându-i acordul de a-l bate pe tip. Ulana se uită înțelegător la fratele meu, însă nu-i aprobă intenția, în schimb își întoarce privirea spre tip.
– În situația de față, începe ea pe un ton cumpătat și cu o privire pătrunzătoare, statutul social nu mai poate fi luat în considerare deoarece societatea… a căzut. Prin urmare, ar trebui să ne adunăm forțele și să cooperăm pentru a supraviețui fără să mai ținem cont de fostele nostre ranguri sociale.
Înainte ca tipul să poată spune ceva la replica Ulanei, o voce veselă răsună din buncăr.
– Ei, care-i șmecheria Leonida? Avem oaspeți?
Mi se pare oarecum cunoscută vocea asta, mai ales tonul vesel din ea. Îmi amintește de…
Înainte să îmi pot pune gândurile laolaltă pentru a descifra familiaritatea vocii, un chip foarte cunoscut apare în spatele tipului care ne-a deschis ușa. Același păr blond lins, aceași ținută constituită dintr-un tricou negru și pantaloni militari, și, bineînțeles, zâmbetul rebel mereu prezent.
Numele lui îmi este furat de pe buze de către Alex, care este la fel de uimit ca și mine.
– Zach? întreabă el năucit. Ce cauți aici? Parcă ai dezertat acum cinci luni?
Vărul nostru se uită lung la noi, nevenindu-i nici lui să creadă cu cine stă față-în-față. Apoi un zâmbet larg i se arcuiește pe față, dezvelindu-i câțiva dinți de argint sclipitori. Numai el știe câte bătăi a încasat de și-a pierdut atâția dinți.
– Alexei Zhernakov! strigă el încântat în timp ce iese din buncăr și bate pumnul cu Alex. Și dacă am dezertat asta înseamnă că nu mai pot fi considerat soldat? Aptitudinile contează, nu statutul oficial! i-o aruncă înapoi Zach.
Apoi ochii săi de un cenușiu deschis se opresc asupra mea și a Ulanei. Privirea-i întârzie asupra Ulanei și își coboară rușinos capul.
– Bună ziua, o salută el respectuos înainte să vină să mă îmbrățișeze.
Ulana nu l-a plăcut niciodată datorită caracterului său de rebel. De mic era bătăuș și niciodată nu i-a plăcut să meargă la școală, așa ca s-a lăsat de carte în clasa a 10-a și s-a înrolat în armată.
– Ce faci, puștoaico? Cum merge? îmi spune el după ce îmi dă drumul. Surprind un miros înțepător de alcool venind dinspre el. Încă nu s-a lăsat de vodkă…
– Zach, Kievul tocmai ce a fost lovit de o rachetă nucleară, iar tu mă întrebi cum merge? i-o întorc eu.
Se încruntă, apoi dă dezaprobator din cap afișând un alt zâmbet prostesc.
– Și? Asta înseamnă că nu pot să te întreb cum merge? Catastrofă sau nu, viața continuă, scumpo!
Leonida încă stă în cadrul ușii, uitându-se confuz la noi. Alex îi aruncă o căutătură urâtă, iar apoi își întoarce atenția spre Zach.
– Ajunge cu vorbăreala, fratelo! Ne primești înăuntru sau nu? întreabă Alex făcând un semn cu bărbia spre ușă.
Zâmbetul se scurge de pe fața lui Zach pentru o secundă, dar revine în forță după scurt timp.
– Da, desigur! Cu siguranță locotenentul Volesenkov o să vă adore! zice el și o ia înspre ușă, făcându-ne semn să îl urmăm.
Schimb o privire bănuitoare cu Ulana, apoi o luăm și noi după Zach, Alex mergând în fața noastră. Nu uită să-l măsoare din privire pe Leonida când trece pe lângă el, care acum își pierduse toată autoritatea de dinainte și nu îndrăznea să scoată niciun sunet.

Evelin BATIZI

Primii mei ani de educație nu s-au dovedit a fi foarte luminoși. În clasele I-IV am urât școala și abia așteptam vacanțele, să nu mai pomenesc de faptul că în examenele de la finalul clasei a IV-a am obținut niște note deplorabile, urmând să fiu repartizată la orele cu predare de după masă. Viitorul meu arăta sumbru, dar mie nu prea îmi păsa. Însă, lucrurile aveau să se schimbe în clasele V-VIII, unde am înțeles, în final, că educația era importantă pentru viitorul meu, cu toate că habar nu aveam ce voiam să devin.

Apoi a urmat liceul și absolut totul a luat o întorsătură neașteptată. Colegiul Național „Dragoș Vodă” este locul unde viața mea s-a schimbat radical deoarece aici am întâlnit legende vii. Și când spun legende nu mă refer la cele din cărțile cu povești. Nu. Mă refer la legendele care trăiesc printre noi, deghizate în oameni obișnuiți, dar care, prin „scânteia” lor, schimbă lumea în fiecare zi. Este vorba de cei șase eroi din “Făuritorii” (cartea mea), profesorii Gabriela Ilieș, Oanță Brîndușa, Marius Voinaghi, Nodiș Simona, Burcuș Andrea și Colopelnic Luminița. Ei sunt „profii” care, prin felul lor de a fi, prin iubirea, dedicația și pasiunea cu care își săvârșesc meseria m-au învățat faptul că viața nu înseamnă fuga după bani, stres și griji. Tot de la ei am învățat și faptul că în viață cu toții avem un scop care, dacă îl găsim și îl dezvoltăm, poate aduce roade nu atât pe plan personal, cât și pe plan global! Acum, poate că unii vor crede că exagerez folosind un cuvânt cu o asemenea rezonanță – global – dar dacă stăm să analizăm situația, meseria de profesor, dacă este făcută așa cum trebuie, chiar făurește lumea de mâine, modelând și formând viitoarele generații, generații care vor conduce și vor decide viitorul lumii de mâine. În acest context, putem observa deja imensitatea importanței acestei meserii care, dacă este de proastă calitate așa va fi și viitorul rasei umane.

Tocmai din acest motiv avem nevoie de cât mai mulți profesori precum „Făuritorii” mei. Probabil pentru mulți dintre voi cuvântul „profesor” desemnează o persoană plictisită de viață, închisă la minte, care vă sâcâie cu materia sa pe care nici nu știe să o predea ca lumea. Însă acești șase profi, pe care nu întâmplător i-am selectat drept eroii cărții mele, sunt cu totul diferiți și unici. Ei nu intră la clasă cu gândul să bage cât mai multă materie în elevi, pentru ca apoi să își încheie ora și să plece, fără ca măcar să schimbe două vorbe cu elevii, în afara materiei. Nu. Ei când vin la oră își propun să lege mai întâi o prietenie cu elevii, să aibă o discuție open-minded cu aceștia, să le dea sfaturi, să râdă împreună cu ei astfel că elevii ajung să-i placă și prin urmare, îi determină să le iubească și materia. De asemenea, meseria de ”prof’” nu este o meserie pe care o faci de dragul banilor ci, ca să fii un profesor de succes, trebuie să ai pasiune, devotament și iubire pentru meseria ta. Și asta este exact ceea ce fac acești șase profi – își iubesc meseria, iar acest lucru se resimte din momentul în care intră în clasă. Cu toții sunt senini și zâmbitori, transmițând această stare și elevilor. Iar odată ce elevii văd acești adulți împliniți și pasionați de munca lor, ei efectiv ajung să îi vadă pe acești profi drept modele și sunt determinați de conduita acestora să înceapă să își caute propria vocație și să o dezvolte.

În plus, „Făuritorii” sunt implicați nu doar în predare, ci și în viețile extrașcolare ale elevilor lor; le pasă de aspirațiile noastre, de talentele nostre și de dezvoltarea noastră personală. Toate aceste calități, atât spirituale cât și profesionale fac din acești șase profesori modele demne de urmat de către toate cadrele didactice din această țară, dar și din întreaga lume. Avem nevoie de cât mai mulți profesori precum „Făuritorii” pentru a crea un viitor mai bun, mai educat și mai plin de viață și bunătate.

Datorită acestor șase profesori am reușit să îmi descopăr vocația și puterea lăuntrică. Am ajuns să mă descopăr pe mine. E drept că în acest sens trebuie să îi mulțumesc în primul rând „profei” mele de engleză, Gabriela Ilieș, pe care încă din clasa a IX -a am văzut-o drept un model, iar în timp, după ce ne-am cunoscut mai bine, am ajuns să o văd ca pe un părinte spiritual care mi-a luminat calea și continuă să o lumineze. Ea a fost cea care mi-a deschis ochii prin „scânteia” ei și m-a ajutat să îmi descopăr vocația. Cea de profesor. Iar acum sunt pregătită să mă alătur „Făuritorilor”, care pentru mine sunt cei șase profi magnifici de la CNDV, dar sunt sigură că mai sunt mulți alți profesori „făuritori” în țara asta care își fac meseria din pasiune și devotament și cu ajutorul cărora, prin educație, vom reuși să făurim un viitor mai luminos pentru țara aceasta și, de ce nu, pentru întraga rasă umană.

P.S. – (către Făuritorii mei) sunteți o binecuvântare în viața mea! Vă respect și vă ador pe toți șase! 🙂

Evelin BATIZI,
clasa a XII F, CNDV