După apariția actelor normative privind acordarea titlului de „Cetățean de Onoare” și Consiliul local Sighet – primul nostru Consiliu local ales în martie 1992 – a procedat la acordarea acestei distincții unor personalități a căror existență a marcat istoria locului.

La Simpozionul „Ioan Mihalyi de Apșa – 150 de ani de la naștere”, organizat de Muzeul Maramureșului în 25 – 26 ianuarie 1994, Mihai Dăncuș, directorul acestuia, primarul orașului, G. Filipciuc și subsemnatul, în calitate de secretar al Comisiei de cultură, am convenit să facem demersurile necesare pentru a acorda titlul de „Cetățean de Onoare al Sighetului” domnișoarei Lucia Mihalyi de Apșa care, la vârsta de 91 de ani, era unica supraviețuitoare a familiei istoricului Ioan Mihalyi de Apșa și locuia în casa părintească, donată de aceasta Muzeului și devenită Casă memorială. În felul acesta, se fixa în mod tacit și un anumit standard, privind „înălțimea” la care urmau să se ridice viitorii beneficiari ai  onorabilei distincții. Am pregătit (pe baza fișei biografice redactată de Mihai Dăncuș) documentația necesară și domnișoara Lucia a devenit primul Cetățean de Onoare al orașului nostru. A fost, în primul rând, un modest semn de recunoștință pentru tatăl ei, Ioan Mihalyi, cel care a stabilit fără echivoc și probând cu documente incontestabile locul Maramureșului în istoria medievală a românilor și a României și care, de-a lungul întregii sale vieți, a luptat pentru drepturile politice și culturale ale românilor maramureșeni. Dar a fost, în același timp, și o recompensă morală care i-a produs domnișoarei Lucia o mare bucurie și mulțumire sufletească, pentru că, așa cum ne-a mărturisit atunci, a doua jumătate a vieții ei a fost un adevărat calvar. Ea, una dintre cele 8 fete (și 4 feciori) ai familiei Ioan Mihalyi, purtată la școala călugărițelor catolice și apoi la Liceul de fete „Domnița Ileana”, învățată de mama ei să brodeze și să cânte la pian și care, alături de surorile sale era prezentă în viața culturală a orașului, a fost, după 1947, deposedată de toate bunurile și nevoită șă-și câștige existența, o bună bucată de vreme, ca muncitoare la o fabrică de lăzi pentru fructe și legume. Și câte multe alte suferințe și umiliri îndurate în timpul dictaturii comuniste. Nu în ultimul rând, titlul atribuit s-a vrut a fi și un semn de recunștință și mulțumire din partea administrației locale pentru valoarea inestimabilă a Casei Mihalyi, cu tot ce adăpostește ea. Pentru că da, familia Mihalyi ne-a lăsat o casă, o valoare de care – după cum bine se vede! – nu suntem în stare să avem grijă cum se cuvine. Este clar că Muzeul, cu posibilitățile sale financiare, nu poate face acest lucru! Dar cum se face că, de peste 30 de ani, la fiecare 1 Decembrie, „toată floarea cea vestită” a orașului (și nu numai!) ne adunăm în fața Monumentului de marmură al ilustrului nostru înaintaș, Academician Ioan Mihalyi de Apșa, ținem discursuri și spunem rugăciuni, cântăm și jucăm Hora Unirii și-apoi, „urmăriți” de privirile sale dojenitoare, îi trecem pragul casei fără a simți nici o mustrare de cuget pentru felul cum arată aceasta, mai cu seamă pe dinafară și, ajunși înlăuntru, iar vorbim și comentăm și admirăm… fala și mândria Maramureșului de altă dată (sau ce-a mai rămas din ea), dar n-am văzut niciodată un om de afaceri, prosper și puternic (și să nu-mi spuneți că nu există!) care să zică: Hai să dăm mână cu mână vreo câțiva dintre cei care pot și să facem casa asta, să arate așa cum se cuvine!

A trecut mai mult de un secol de la moartea lui Ioan Mihalyi și un sfert de secol și de la dispariția Domnișoarei Lucia și tot ce putem face noi, sighetenii, este să le cinstim cum se cuvine memoria. Mai ales prin fapte.

Și, pentru ca „Cetățenii de Onoare” ai orașului nostru să nu rămână consemnați doar în „memoria” unor dosare ale Primăriei, promitem să revenim și cu alte re-amintiri de felul acesta.

Ioan Ardeleanu-Pruncu

P.S.: Aflăm de la Muzeul Maramureșean că există un proiect pentru reabilitarea Casei Mihalyi, care are toate șansele să demareze în anul acesta. Așa să fie!

Bine – venite și considerate firești sunt, în general, onorurile și recunoașterile oficiale aduse post-mortem unor personalități. Atunci când motivele pentru care nu au putut fi acordate în timpul vieții sunt de ordin obiectiv. Când însă aceste motive țin de alte rațiuni, gestul de recunoștință pierde substanțial din valoarea sa. Rândurile care urmează își propun să aducă (pentru unii să readucă) în actualitatea atenției noastre atât de bulversată de tot ce se întâmplă în jur, chipul și viața unui maramureșean, unul care ar putea fi considerat drept model de urmat, un martor (încă) viu al unui veac de istorie și care leagă, în povestea vieții sale, satul maramureșean Strâmtura, de pe Valea Izei de… Institutul de Fizică Nucleară de la Măgurele, al cărui director a fost prin anii 1993-1995 și în cadrul căruia a lucrat din 1957, de la absolvirea facultății și până la pensionare, ocupându-se, cum el însuși mărturisește, „timp de 55 de ani de studiul stării condensate: magnetism, semiconductori clasici, supraconductori de temperatură înaltă, biofizică și biologie”.

Dintr-o relatare cu caracter autobiografic, aflăm că Alexandru Glodeanu s-a născut în 15 nov. 1931, la Strâmtura, în familia unor țărani gospodari dar neștiutori de carte și a urmat primele 6 clase primare cu învățătorul Ion Brumaru, „căruia îi datorez tot ce am învățat în școala din sat”. Au urmat câțiva ani în care „am fost permanent cioban la oile noastre, cu excepția sărbătorilor de Crăciun și de Paști. În toamna anului 1946, la dorința fierbinte a mamei, ca măcar un copil din familie să învețe carte, m-am înscris în clasa întâi la Liceul „Dragoș-Vodă” din Sighet. Tata nu s-a opus. Mi-a spu doar: Du-te, da să nu ne faci de rușine! Și vorbele lui m-au urmărit toată viața. Aveam 15 ani și colegii mei doar 11 dar, cu aprobarea Ministerului Învățământului, am putut urma și absolvi câte două clase într-un an, absolvind cele 8 clase în 1951. În toți anii de liceu am fost îmbrăcat în haine țărănești și, în primii ani chiar încălțat cu opinci”.

În toamna anului 1951 a intrat la Facultatea de matematică-fizică a Universității București, absolvită în 1955, printre profesorii săi numărându-se nume de referință precum: Miron Niculescu, Horia Hulubei, Șerban Țițeica. „Pentru mine, anii studenției au fost cei mai grei și mai neplăcuți din viața mea. Părinții mei au fost declarați chiaburi și, în consecință, n-am fost primit la cămin și nici la cantină, trebuind să-mi găsesc locuință în oraș. Dar lemnele de foc fiind pe cartelă, 4 ani am dormit fără foc și nu aveam nici unde să mănânc. Masa de prânz o mai mâncam pe la o cantină, dimineața nu mâncam nimic, iar seara un sfert de pâine cu zahăr. La facultate eram izolat de frica de a nu fi exmatriculat; de aceea am avut puțini prieteni. Hainele, mai ales cele de iarnă, erau tot cele de acasă, făcute de Ion Luca, croitorul din sat și prietenul meu.

După absolvire, din cauza originii „nesănătoase”, tânărul Alexandru Glodeanu a fost repartizat profesor de fizică la o școală profesională din Hunedoara, dar, la intervenția fericită a profesorului Hulubei, a ajuns la Institutul de Fizică Atomică de la Măgurele, la care acesta era director. Originea „nesănătoasă” l-a urmărit și aici și după doi ani de muncă i se spune de către securistul de la serviciul de cadre că se poate transfera oriunde, dar la Măgurele nu mai poate rămâne. S-a transferat la Institutul de Fizică al Academiei, care tocmai se desprinsese din cel de la Măgurele, rămânând însă într-o strânsă colaborare.

Primele rezultate remarcabile le-a obținut în 1960, cu o lucrare publicată în „Physical Review Letters”, din SUA. „Era prima lucrare de fizică experimentală din România, care se publica în prima revistă de fizică din lume”. În 1965 și-a luat doctoratul. Au urmat alte studii și articole publicate (Physics Letters (Olanda), Physica Status Solidi (Germania) etc) și alte colaborări de mare nivel și prestigiu științific, stagii de lucru și specializare în Franța, la Centrul de Cercetări de la Orsay – Paris și SUA, la Universitatea Stanford din California, timp de un an de zile. A avansat parcurgând toate treptele, de la cercetător stagiar, la principal, director științific, director adjunct, director general, cadru universitar și conducător de doctorate.

În relatarea mai sus amintită Alexandru Glodeanu remarcă faptul că din rândul pruncilor de țărani asemeni lui s-au ridicat mulți dintre cercetătorii de frunte ai fizicii românești și dă o serie de exemple demne de cunoscut, de admirat și de ținut minte, încheind înșiruirea cu Alexandru Berinde, „unul dintre cei mai buni fizicieni nucleariști… omul din România care cunoaște cel mai bine fizica reactoarelor nucleare, indiferent de tip”. Dar nu uită să amintească și de consăteanul lui, Petru Botizan, ajuns specialist de talie internațională în domeniul construcțiilor civile, care a proiectat și construit Facultatea de Construcții din Oran (Algeria), al cărei decan a fost apoi mulți ani, dar și expert UNESCO pentru Africa, chiar dacă, după ce a ajuns la internatul liceului și pedagogul i-a spus să stingă lumina, Petrică s-a urcat pe masă și, spre deliciul colegilor de dormitor, a început să sufle în becul de deasupra sa, care nu voia nicidecum să se stingă. Dintre profesori l-a avut ca model pe „profesorul (părintele greco-catolic) Grigore Balea, care mi-a călăuzit primii pași în matematică. A fost un strălucit profesor și un pedagog cum rar întâlnești. M-a ajutat să înțeleg logica matematicii, m-a încurajat tot timpul și m-a îndemnat să-mi îmbogățesc cunoștințele. Influența Domniei sale asupra mea a făcut să rămânem toată viața în legătură, să ne vizităm, să ne consultăm, să ne împărtășim gândurile și preocupările. Dumnezeu să-l odihnească acolo unde este!”.

Alexandru Glodeanu, căsătorit cu brașoveanca Doina, născută Banciu, cu ambii părinți deținuți politic, doctor în fizică și specializată în meteorologie, nu are urmași direcți, dar se mândrește cu nepoata Ioana, „fiica fratelui Ștefan, țăran cu 3 clase primare, un exemplu excelent de copil născut la sat și cu un parcurs de succes. A devenit doctor în biochimie la doar 25 de ani, iar în prezent este profesor-asistent la Universitatea Emory din Atlanta (SUA), unde implementează în farmaceutică și agricultură brevetele sale de invenții”.

În ceea ce ne privește, ne-am străduit ca acest text să fie cât mai scurt și concis cu putință, chiar dacă cei peste 90 de ani de viață și de muncă ai domnului Alexandru Glodeanu puteau fi un motiv suficient pentru a nu recurge la acest lucru și portretul pe care am încercat să-l schițăm acestui Fiu al Maramureșului, rămas cu sufletul pe Valea Izei, la Strâmtura natală, ar putea fi un model pentru tânăra noastră generație și, de ce nu!, ar putea onora lista cetățenilor de onoare ai Maramureșului. La mulți ani, Domnule Alexandru Glodeanu și mulțumirile noastre pentru lecția de viață predată!

Ioan Ardeleanu-Pruncu

În atenția domnului primar, a doamnelor și domnilor consilieri locali precum și a locuitorilor municipiului Sighetu Marmației,

Onorați decidenți și cetățeni,

Deși străvechiul oraș Sighet a avut încă din anul 1576 o stemă pe care erau gravate însemnele sale distinctive și simbolice, semnul heraldic aflat azi în uz nu este unul oficial, recte aprobat printr-o Hotărâre de Guvern.
Acest lucru încalcă prevederile H.G. 25/2003 și nu mai poate continua, adoptarea urgentă a stemei localității fiind imperios necesară.

În continuare, vă propun spre lecturare câteva considerații pe acest subiect:

1. Evoluția stemei

Sighetul, cea mai avansată colonie regală germano-maghiară implantată de către Ungaria în voievodatul Maramureșului, probabil avea deja o stemă în anul 1383, însă primul sigiliu indubitabil ne parvine din 1576 (Balogh), când însemnele orașului erau un cap de zimbru cu cruce între coarne, flancat de patru stele, respectiv de crinul angevin (foto 1, Tiron).

Primul sigiliu păstrat al comunității celor 5 orașe de coroană (foto 2, Tiron) dovedește că în 1701 stema Sighetului era mobilată cu același cap de zimbru cu cruce, crin și (acum trei) stele, celelalte așezări având: bourul cu semilună și stea (Câmpulungul), cerbul alergând (Vișcul), două săgeți încrucișate cu vârful în sus (Hustul) și acvila cu aripile desfăcute (Teceul).

Tot în anul 1701, Sighetul a adoptat stema rămasă în vigoare până în 1902 (foto 3, Ivanciuc): zimbru bărbos, cu cruce cu brațe egale între coarne, cu stea și două cruci inferior senestra și lujer de crin angevin inferior dextra, scutul (cu forme variind de-a lungul istoriei) fiind timbrat cu o coroană cu cinci colțuri. Stema istorică avea următoarele culori: zimbrul – negru, scutul – roșu, coarnele și crinul – de argint, iar crucea și stelele – de aur (foto 4).

Ultima variantă a stemei istorice, utilizată, din câte știm, între anii 1902-1918, este vizibilă în corpul II al fostei Primării a Sighetului (azi, „Casa Armatei”): zimbru negru, acum pe scut despicat, roșu (senestra), respectiv azur (dextra), mobilat cu cruce și trei stele de aur, respectiv cu crini de argint (foto 5).

În anul 1931 orașul a primit o nouă stemă: bovideu hibrid, negru (zimbru bărbos cu coarne de bour, v. mai jos), văzut din semi-profil. Celelalte simboluri au fost anulate, scutul, azuriu, fiind timbrat cu o coroană murală cu cinci creneluri, de argint (foto 6).

După ani buni de pauză, în 1972 a fost adoptată stema socialistă: scut scartelat, având în mijloc armele republicii aplicate peste drapelele P.C.R. și R.S.R., iar în cartiere: cap de bovideu hibrid (zimbru bărbos cu coarne de bour) auriu, în câmp de fascii roșii-negre; ferăstrău circular (!) negru suprapus peste un stâlp de poartă maramureșeană (!), cu rozetă și arborele vieții; „vârtelniță” (!) stilizată, negru-alb, respectiv Palatul culturii, auriu, pe fascii roșii-negre (foto 7)…

Rămas iar fără stemă în 1990, Sighetul a stat astfel până prin 2005, când a reînceput să utilizeze, neoficial, vechiul blazon interbelic.

2. Cum ar putea arăta noua stemă

La Sighet ar exista, temporar, minim trei variante de lucru, fiecare transmițând anumite mesaje:

2.1. Reînvierea tradiției heraldice multiseculare, cu zimbrul autohton și crinii regali, ca o dovadă de continuitate și de împăcare, lipsită de frustrări, cu istoria.

Acele orașe vechi care își respectă și acceptă trecutul, și-au păstrat până azi elementele de bază ale stemei din secolele XIV-XVI: Sibiul, Brașovul, Mediașul, Sebeșul etc.

Cu cât o stemă are vechimea și continuitatea mai ridicate, cu atât este mai respectabilă.
Iar zimbrul a fost marca Sighetului dintotdeauna; cât despre crini, localitatea a intrat în istoria scrisă (în 1326) și a devenit oraș (în 1352) sub regii angevini, de origine franceză, care au condus, în diverse perioade dintre secolele X-XV, regatele Franței, Angliei, Navarrei, Siciliei, Neapolelui, Ungariei și Poloniei.

Crinii acestora au stat și pe stema Moldovei și pe blazonul lui Ștefan cel Mare, fiind prezenți astăzi, printre multe altele, pe stemele Parisului, Florenței, Spaniei, Marii Britanii ori a jumătate din Franța. Orașul slovac Košice, cu care am împărtășit aceeași soartă (și evoluție demografică!), trecând prin regatul Ungariei, imperiile austriac și austro-ungar, prin horthysm și comunism, folosește exact aceeași stemă începând din anul 1502, fără să-i fi adus „îmbunătățiri” (foto 8).
Prin vechii crini, putem fi „înfrățiți”, simbolic, cu o mare parte din Europa.

2.2. Adoptarea stemei interbelice hibrid (zimbru-bour), aflată azi în uz neoficial, care abandonează tradiția și istoria heraldică locală (dovedită prin sigiliile oficiale folosite de oraș vreme de secole, pe care, pe toate!, apar zimbrul frontal, crini, cruci și stele), copiind însă modelul apărut prima dată într-un album heraldic vienez din anul 1885 și nepăstrând nimic din herbul vechi (până și poziția bovideului fiind modificată), contravenind, astfel, Metodologiei în uz (v. mai jos).

2.3. Respingerea a tot ce a fost în vechime (cu excepția crucii) și adoptarea unor noi simboluri, conform unui proiect de stemă propus de C.L. în anul 1994, dar nefinalizat (v. poziția dl. Ioan Ardeleanu-Pruncu în două articole de presă: 1 și 2; mulțumesc, dl. Marius Voinaghi, pentru semnalarea inexistenței stemei), astfel:

– Mobila centrală a noii steme să fie bourul, nu zimbrul, pentru că, printre altele, anumiți istorici au zis că bourul a fost sighetean ori pentru că bourul apare pe Columnă, lângă daci, nu zimbrul.
Nenumărați istorici și heraldiști, însă, atât vechi cât și noi, au confundat capul de zimbru (Bison bonasus), caracterizat prin coarnele puternic arcuite spre interior (uneori ilustrat și cu barbă), cu cel de bour (Bos primigenius), totdeauna imberb și cu coarnele deschise, uneori numai la vârf, către exterior (Van Vuure, Bercu).

Heraldica înseamnă întâi ilustrație doveditoare și abia apoi, text descriptiv: degeaba s-a scris despre bourul Sighetului, aspectul acestuia de pe toate stemele vechi a fost cel al unui zimbru…

Iar zimbrul, simbolul legăturii orașului cu „glia strămoșească”, este la fel de străvechi autohton (și dacic, dacă insistăm – doar apare pe scutul din dava Piatra Roșie!) precum bourul.

Din moment ce semnul legal al Sighetului (nu discutăm reprezentările artistice, neoficiale și neverificabile) a fost permanent, timp de cel puțin 346 de ani, zimbrul, ce motiv plauzibil am avea să îl transformăm, acum, în bour (ori, în hibrid zimbru-bour)?!

– Ca elemente secundare s-au propus crucea, soarele, luna conturnată și, mai ales, roza bogdaniană.

Însă, luna și roza lui Bogdan nu pot avea nici o logică pe stema Sighetului (și nici soarele), ci pe cea a județului Maramureș, respectiv cea a Moldovei, locuri unde, de altfel, se și află azi!

Bogdăneștii au fost voievozi ai Maramureșului, dar Sighetul nu a fost niciodată „capitală” voievodală (așa cum s-a indus ideea, eronată, pe baza unui act din 1349, lecturat greșit), orașul medieval, colonie liberă regală, fiind subordonat numai și numai coroanei Ungariei (cu o singură excepție, v. la final)…

Apoi, este imposibilă reținerea, ca probă științifică, a prezenței rozei Bogdăneștilor pe o biserică sigheteană construită în anul 1892, ori pe Tropaeum Traiani (Iuga)! Roza a apărut acum 4000 de ani, în India, Mesopotamia, Egipt, ajungând apoi la minoici, greci și romani, desigur, dar, ce legătură are aceasta cu heraldica maramureșeană?! Mai ales că roza în cauză pare să fi fost pur și simplu concedată Bogdăneștilor de către familia maghiară Pok (Tiron)…

Iată ce prevede Metodologia Comisiei Naționale de Heraldică, Genealogie și Sigilografie a Academiei Române pentru elaborarea si avizarea stemelor localităților si județelor, adoptată în 2002 și completată în 2021, care este obligatorie: ”4) Se va respecta cu prioritate tradiţia heraldică locală, dar cu obligaţia de a se revizui eventualele compoziţii greşit alcătuite în perioadele anterioare. 5) Se pot introduce elemente heraldice noi, acolo unde evoluţia comunităţii a înregistrat o transformare de însemnătate majoră, de interes național.”

Cu tot respectul și stima pentru dl. Ardeleanu și susținătorii ideilor transmise de dânsul, însă stema istorică a Sighetului nu are compoziția greșită și nu cunoaștem nici vreo transformare de interes național care să poată justifica înlocuirea zimbrului cu bourul (dacic…), ori substituirea crinilor și stelelor cu soarele, luna și roza cu cinci petale (presupus neaoșă și romană…)…
Oricum, pe teritoriul Sighetului nu se cunoaște nici o așezare dacică ori romană (v. Repertoriul Arheologic Național), care să justifice această matrice…

Acum, rezolvarea problemei, incluzând consultarea locuitorilor cu privire la variantele de stemă ce urmează a fi propuse, cade în sarcina autorităților municipale, care, pentru a evita erorile ori respingerea dosarului, vor trebui să contacteze, în prealabil, experții Comisiei Naționale de Heraldică, Genealogie și Sigilografie.

Așadar, stimați aleși, vă rog să faceți ceea ce trebuie, știind că am primit cu toții Sighetul moștenire de la urmașii fondatorilor săi, indiferent ce etnie ori religie vor fi avut aceștia, care l-au refăcut de fiecare dată după incendii, inundații, cutremure ori devastatoare epidemii de ciumă și care și-au dat sângele în luptele de apărare a sa contra tătarilor, turcilor, austriecilor, rușilor ș.a., pentru ca noi să putem să ne mândrim azi că suntem cetățeni ai săi.

Vă mulțumesc,
Teofil Ivanciuc

P.S.: De vrem neapărat să accentuăm că Sighetul contemporan are caracter predominant românesc, am putea utiliza heraldica singurei familii românești legată de Sighetul medieval, Drăgoșeștii Balc și Drag, ultimii voievozi maramureșeni, orașul fiind proprietate a lor între anii 1392-1404 (dar fără să-l aibă „capitală” și fără să locuiască aici), adică semiluna și săgeata flancată de stele (foto 9).

Bibliografie selectivă

– A. Balogh, Evoluția sigiliilor folosite de autoritățile administrative din Comitatul Maramureș, sec. XV-XVIII, „Revista Arhivelor”, 4, 1982
– I. Bercu, Stema Țării Moldovei: cap de bour sau cap de zimbru?, „Historia est Magistra Vitae: Valori, paradigme, personalități”, Chișinău, 2019
– N. Iuga, Maramureșul – floarea cu cinci petale, Cluj-Napoca, 2019
– T. Ivanciuc, Sighetul Marmației. Ghid cultural-turistic, Sighet, 2007
– R. Popa, Țara Maramureșului în veacul al XIV-lea, București, 1970
– T.-R. Tiron, Noi ipoteze referitoare la originile stemei Moldovei, în lumina informațiilor oferite de către sigiliul din 1701 al celor cinci orașe privilegiate din Comitatul Maramureș, „Marmația”, 16-17, 2019-2020 (cu întreaga bibliografie a problemei)
– C. Van Vuure, Retracing the Aurochs: History, Morphology and Ecology of an extinct wild Ox, Sofia, 2005

În 29 decembrie 2021 a apărut („Salut, Sighet!”) articolul profesorului Marius Voinaghi, „Cât de istoric este Maramureșul Istoric… în heraldică”, atrăgându-ne atenția că orașul nostru nu are încă o stemă aprobată oficial. Cunoscând oarecum problema, în articolul „Stema Sighetului nostru drag” (publicat în 08 ianuarie 2022 tot în „Salut, Sighet”), mi-am permis un punct de vedere, cuprinzând câteva precizări, bazate pe documente din care reieșea că, în perioada 1993-1996, Consiliul local, prin Comisia pentru învățământ și cultură, din care am făcut și eu parte și căreia îi revenea sarcina stemei, a făcut toate demersurile legal necesare pentru a o avea aprobată în mod oficial. Am făcut acest lucru și gândindu-mă că în arhiva Prefecturii s-ar putea găsi dosarul stemei noastre și repune în discuție de la faza la care a rămas atunci.

La articolul meu a fost postat un comentariu punctual, în care domnul Teofil Ivanciuc are păreri diferite despre chestiunea în discuție. Considerând că orice schimb de păreri, mai cu seamă când ele sunt argumentate și fomulate decent, este îndeobște benefic, și convins că domnul Teofil Ivanciuc, pe care îl cunosc de mulți ani și îl stimez sincer! este un elevat partener de frecvente discuții pe teme de istorie locală, îmi permit să-i răspund la comentariul respectiv, cu speranța că vechea și cordiala noastră relație nu va avea de suferit. În ceea ce mă privește, promit!

Așadar, o luăm și noi punctual:
1. „Stema veche a Sighetului a fost un zimbru, nu un bour. Cea mai veche stemă a orașului pe care o cunoaștem integral, cea din 1576 (…) reprezintă un taur heraldic de tip zimbru…” declară, fără a avea vreo îndoială, T. Ivanciuc. După cunoștințele noastre însă, într-o stemă (poate!?) și mai veche, cuprinzând cele cinci orașe ale Coroanei, Sighetul este reprezentat de un cap de bour (vezi fig 1).
Cercetători dintre cei mai credibili sunt de părere că Bogdan a dus cu el în Moldova, ca semn al familiei, capul de bour devenit stemă și apărut apoi, pentru prima dată, pe groșii lui Petru I. Mușat (1375-1391), bătuți în anul 1387 (fig. 2) și fiind reprezentat așa – timp de peste cinci veacuri – până în vremea lui Grigorie Al. Ghica (1850), când coarnele aceluiaș „străvechi cap de bour văzut din față și fără gât” au fost curbate spre interior, rezultând așa-zisul cap de zimbru. Așa susține și Dan Cernovodeanu în „Știința și arta heraldică în România”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977, pag. 84 și următoarele. Cu toate acestea, și deși îl citează în comentariul său, Teofil Ivanciuc susține că bourul n-a fost bour ci zimbru și, în consecință, noi ar trebui să înțelegem și să acceptăm că n-a existat nici o legătură/atingere/influență între stema Bogdăneștilor, devenită a Moldovei, și cea a Sighetului, acesta având de la bun început capul de zimbru.
Depășind puțin domeniul strict al heraldicii și ca o paranteză: nu pot să înțeleg de ce consideră unii că bourul ar fi, pentru noi românii, mai puțin nobil și reprezentativ ca zimbrul?… și le recomand călduros, să citească memoriile lui Cezar, care descrie bourul cu admirație pentru calitățile lui de neîntrecut luptător, și nu pot să nu le reamintesc faptul că pe Columnă, alături de Daci și lângă cerb, a fost așezat bourul, nu zimbrul, și exemplele ar putea continua.
2. Nici „rozeta Bogdăneștilor (zice T. Ivanciuc n.n.) nu poate avea sens pe stema Sighetului (…) orașul nu a fost niciodată al lor ci al regelui Ungariei (…) și a aparținut (rozeta n.n.) încă din 1277 magnaților Pok, voievozi ai Transilvaniei și comiți ai Maramureșului și împrumutată (de la aceștia n.n.) de familia lui Bogdan de Cuhea…”. Aici, după părerea noastră, „cestiunea la ordinea zilei” devine și mai complicată. Recunosc, nu am argumente să contrazic „împrumutul” respectiv, dar afirmația cum că rozeta cu pricina aparținea Pok-eștilor încă din 1277 nu se poate susține din moment ce, iată!, aceeași floare cu cinci petale a fost descoperită, în 1977, și pe celebrul monument de la Adamclisi, numit Tropaeum Traiani, realizat prin anii 106-109 era noastră. Și nu putem să nu ținem cont și de aserțiunea conform căreia rozeta Bogdăneștilor ar putea fi interpretată și ca o floare de margaretă stilizată, dat fiind faptul că Bogdan a avut o fată care se numea Margareta, de i se zicea în Moldova Mușata, și care a fost întemeietoarea vestitei dinastii a Mușatinilor. (Vezi Nicolae Iuga, „Maramureșul – floarea cu cinci petale”, Edit. Limes, 2019, pag.71) Și, exemplele de felul acesta fiind numeroase, mai amintim doar unul: Pe turla Bisericii Greco-Catolice (acum Ortodoxă) ridicată de Tit Bud între anii 1890-92, pe frontoanele celor 6 turnulețe, pentru a fi văzute de departe și din toate direcțiile, se găsesc 6 astfel de rozete, ale căror semnificație s-ar putea să nu fi fost străină ctitorilor respectivului sfânt lăcaș. Și ne oprim aici.
3. „Cui folosește să ne aruncăm acum la gunoi certificatul de naștere?” Mă întreabă apoi (evident retoric) T. Ivanciuc, știind bine că există și dintr-acei cărora le „folosește”. Îl asigur însă, cu toată sinceritatea, că mie NU!, dar voi continua să consider că, pe undeva pe lângă „crinul angevin”, ar putea sta și rozeta Bogdăneștilor.
4. „Stema folosită în prezent este de zimbru, nu de vacă și nu a apărut din neant, ci este reprodusă după lucrarea „Stoedte Wapen von Osterrech-Ungarorum”, de K. Lindt, Viena, 1885, de unde a fost preluată de Dan Cernovodeanu în „Știința și arta heraldică în România”, afirmă sentențios și categoric, la ultimul punct al comentariului său, domnul Teofil Ivanciuc. Trimiterea sa la Dan Cernovodeanu este corectă. Am căutat în cartea lui – un valoros tratat de specialitate – și, la pag. 503, am găsit reproducerea respectivă, menționată ca stemă a orașului Sighet, și am fotografiat-o (vezi fig. 3) (constatând că, după poziția coarnelor, invocată de T. Ivanciuc la începutul comentariului său, ea reprezintă mai degrabă un cap de bour). Dar întrebarea care vine de la sine este: de unde și de ce a luat-o K. Lindt, prin anii aceia (1885) Sighetul având o cu totul altă stemă, pe care, de altfel, o recunoaște și T. Ivanciuc drept oficială, o stemă în adevăratul înțeles al cuvântului.
Și chiar dacă ar fi fost aceea stema de atunci a orașului nostru, tot nu înțeleg motivul pentru care trebuie adoptată acum, și, mai ales, nu o consider reprezentativă pentru Sighetul de astăzi care a avut, de-a lungul secolelor, câteva steme net superioare din punct de vedere heraldic.

Ioan Ardeleanu-Pruncu

De curând (29 decembrie 2021) a apărut pe „Salut, Sighet!” articolul „Cât de istoric este Maramureșul istoric… în heraldică”, în care, profesorul de istorie Marius Voinaghi aduce în discuție – și în atenția celor responsabili! -problema stemei orașului, declarându-se (pe bună dreptate!) „surprins să afle că orașul drag” al dumisale (și al nostru) nu are încă, în mod oficial, stemă. Simțindu-mă (de bunăvoie și nesilit de nimeni) vizat, fac următoarele precizări.
Între anii 1992-1996, am făcut parte, ca independent politic, din primul consiliu local, fiind secretarul Comisiei pentru învățământ, cultură și sănătate. Primele două proiecte ale acestei comisii au vizat elaborarea noului statut al municipiului și, respectiv, al noii sale steme. Lipsa unor acte normative, privind elaborarea noilor steme a determinat din partea consilierilor și a specialiștilor consultați două alternative: 1. Revenirea la stema folosită înainte de 1946; 2. Organizarea unui concurs pentru elaborarea uneia noi. Apariția Legii nr.102/1992, prin care se aproba noua stemă a țării și care preciza la Art.10 că „stemele județelor, municipiilor, orașelor și comunelor se aprobă de Guvern, la propunerea consiliilor județene sau a celor locale, cu avizul Institutului Național de Heraldică și Genealogie” nu cuprindea însă nici un detaliu de ordin tehnic. Abia după apariția H.G. nr.64/15 febr. 1993, referitoare la metodologia elaborării stemelor, dar mai cu seamă în urma unei întâlniri de lucru cu doamna Maria Dogaru, de la Institutul Național de Heraldică, ținută la Baia Mare, am avut toate elementele necesare pentru organizarea concursului. Noile cerințe stabileau ca obligatorie forma scutului roman, având deasupra coroana murală cu un număr variabil de creneluri (în cazul municipiilor șapte), iar pentru mobilarea scutului se recomanda folosirea – în forme stilizate! – unor elemente heraldice tradiționale precum: elementele cosmice (soare, lună, stele) ca simbol al stabilității și echilibrului sau crucea ca simbol al creștinismului, dar și unele elemente mai recente, considerate ca fiind reprezentative. În cazul nostru, am recomandat concurenților, ca elemente heraldice tradiționale, capul de bour (nu de zimbru!), întâlnit frecvent în ornamentația noastră veche și rozeta cu cinci petale, însemnul heraldic al bogdăneștilor, lăsându-le libertatea de a folosi și alte simboluri și însemne. După perioada necesară mediatizării, în 12 dec. 1993 a fost lansat concursul, iar la finalul acestuia, în 31 martie 1994, în urma jurizării, comisia a înaintat Consiliului local rezultatele. În ședința din 24 aprilie 1994, acesta a hotărât prin vot deschis, să fie înaintate spre aprobarea Comisiei județene de heraldică următoarele trei variante: 1. Vechea stemă, cea folosită înainte de 1946, adaptată noilor cerințe: cu coroana schimbată și fără elementele ornamentale laterale, dar cu crucea între coarnele bourului; 2. Proiectul realizat de concurentul prof. Gabriel Cociuba: scut albastru celestin având în mijloc capul de bour cu rozeta între coarne, soarele și luna în laterale, în partea de jos, pe axa celor două astre, două cruci, iar sub acestea, pe orizontală, trei linii șerpuite, simbolizând cele trei râuri care înconjoară orașul (Tisa, Iza, Mara); 3. Proiectul realizat de Aurel Dan – considerat de noi ca fiind cel mai reușit – avea scutul împărțit vertical în roșu-purpuriu și albastru-celestin, în centru capul de bour cu crucea între coarne, laterale acestuia soarele și luna conturnată, iar în partea de jos rozeta bogdăneștilor (floarea cu cinci petale) avînd deasupra inscripționat 1326, ca dată a primei atestări documentare a localității. Cele trei variante, în original, Hotărârea de consiliu și un memoriu însoțitor au fost duse de subsemnatul la Comisia județeană de heraldică, aflată în subordinea Prefecturii, și care a tot tergiversat trimiterea la Comisia Națională, invocând tot felul de observații. După ce s-a revenit de două ori asupra proiectului de stemă realizat de Aurel Dan, pe care și Comisia județeană l-a considerat ca fiind cel mai reușit și s-a ținut cont de sugestiile făcute, în data de 09.12.1994, am predat dosarul stemei noastre Comisiei județene, însoțit de memoriul Consiliului local al municipiului Sighetul Marmației, scris și semnat de subsemnatul și înregistrat cu nr. 181/9.XII.1994. Urma ca aceasta, conform prevederilor H.G.nr.64/1993, să-l înainteze Comisiei Naționale de Heraldică, dar nu s-a întâmplat acest lucru și ori de câte ori am cerut explicații, mi s-a răspuns că trebuie să mai așteptăm, să-și termine proiectele și Baia Mare și alte localități, ca să trimită mai multe. Realitatea era alta: adevărata cauză o constituia relația foarte tensionată a prefectului de atunci cu primarul Sighetului și în bună măsură și cu consiliul local de aici, pe motive asupra cărora nu doresc să mă opresc, având în vedere că cei doi adversari nu mai sunt în viață.

După alegerile din 1996, am trimis noii Comisii pentru învățământ și cultură un memoriu, în nume personal, în care i-am adus la conoștință câteva dintre proiectele vechii comisii, rămase nefinalizate și primul nominalizat a fost cel referitor la stema orașului. Citez din memoriu: „Pentru stema orașului s-a organizat concurs, iar lucrările selectate de Comisie au fost puse în dezbaterea Consiliului. Au fost alese trei variante și trimise la Comisia județeană de heraldică. La varianta propusă de aceasta și ținând cont de observațiile făcute s-au realizat din nou alte trei variante, care s-au înaintat Prefecturii spre trimitere la Comisia Națională. (…) S-a lucrat foarte greu cu Prefectura (…) Proiectul existent, executat conform tuturor cerințelor legale în vigoare, ar trebui dus sau trimis direct doamnei Maria Dogaru, la Comisia Națională și urmărită obținerea vizei Guvernului. În caz contrar, peste un an sau doi, va trebui reluată întreaga procedură, cu alți bani și alți ani de așteptare”. În buna noastră tradiție, n-am primit nici un răspuns de la noua Comisie și nu știu dacă s-a întreprins ceva în acest sens.
Și iată cum, nici după aproape 20 de ani, orașul nostru drag (de dragul căruia au „murit” atâția politicienii locali în campaniile electorale!!!) nu are, în mod oficial, o stemă!

Ioan Ardeleanu-Pruncu

P.S.: Stema folosită în prezent nu este cea mai reușită variantă, nu face parte dintre cele trimise de noi Comisiei județene și, personal, nu cred că ar putea fi aprobată de comisiile de specialitate, pentru simplul motiv, că elementul central, capul de bour, nu este stilizat*, ci reproduce un cap bovin ce seamănă mai degrabă cu al unei vaci, decât cu al unui bour. Vezi stema folosită între 1659-1902 și prezentată la articolul lui Marius Voinaghi.

*Stilizat = reprodus în linii simplificate, esențiale, în scop decorativ.

Tit BUD – Scrieri Istorice, Editura Valea Verde, Sighetu Marmației, 2021, volum aniversar (175 de ani de la nașterea lui Tit Bud), coordonat de prof. Ioan Ardeleanu – Pruncu,  Volumul are 560 de pagini și a apărut sub egida Asociației „Firul Vieții”.

Volumul cuprinde patru secțiuni: I. DISERTAȚIUNE  DESPRE  EPISCOPII  ȘI  VICARII  ROMÂNI DIN  MARAMUREȘIU; II. ÎNSEMNĂRI  ȘI  DATE  DESPRE  ÎNFIINȚAREA  PAROCHIEI GRECO-CATOLICE  ROMÂNE  DIN  SIGETUL MARAMUREȘIULUI; III. DATE ISTORICE DESPRE PROTOPOPIATELE, PAROCHIILE  ȘI MÂNĂSTIRILE ROMÂNE DIN MARAMUREȘIU DIN TIMPURILE VECHI PÂNĂ ÎN 1911; IV. ISTORIA  COMUNEI  SATU–SIUGATAGU  (MANUSCRIS).  Primele trei părți au mai fost publicate, ultima parte se găsea în manuscris.

Vă oferim mai jos câteva fragmente – reper despre fostul Vicar al Maramureșului, Tit Bud, extrase din studiul d-lui Ioan Ardeleanu – Pruncu („Tit Bud – Omul și cărturarul, preotul și întemeietorul de biserici și școli”) cel care a realizat și îngrijit această ediție aniversară, studiu inserat în volumul aniversar.

[…] Istoricul Marius Câmpeanu a afirmat de curând că Tit BUD „a fost unul dintre cei mai mari oameni de cultură ai Maramureșului din toate timpurile” și tânărul istoric băimărean nu este singurul care face astfel de afirmații. Folcloristul clujean, prof. univ. Dr. Dumitru Pop a afirmat acum 50 de ani că, „după revenirea sa în Maramureș, Tit Bud desfășoară o vastă activitate socială și culturală, care îl ridică în rândul celor mai mari cărturari pe care i-a dat în cursul timpului această provincie”. 

Încă din 1882, ca membru al Asociațiunii pentru Cultura Poporului Român din Maramureș, îl găsim implicat în organizarea Adunării generale a Societății pentru Teatru Românesc, ținută la Sighet în zilele de 7 și 8 august din acel an, și care a avut un frumos ecou în rândul intelectualilor români din Maramureș. În discursul rostit – în limba română! – cu această ocazie, Tit Bud a afirmat printre altele că „renașterea românismului abia a început și românii trebuiește să fie mândri de numele de „daco-valah” – cu care erau etichetați intelectualii români naționaliști – … și nu merită titlul de om acela care se rușinează de neamul din care face parte”. Și a fost aplaudat frenetic de tinerii prezenți la manifestare. […]

În 1887 a devenit Vicar general al Maramureșului, dar Decretul guvernamental de numire avea să-l primească abia în 1893, autoritățile vremii folosind în mod curent tactica amânărilor cât mai lungi, când trebuia numit în vreo demnitate publică un român. […]

În 1889 și-a stabilit reședința vicarială la Sighet. A fost o stabilire mai mult strategică, fiindcă nu avea nici sediu, nici casă parohială, nici biserică, dar s-a apucat de treabă, așa cum îi era obiceiul, temeinic și gospodărește și, în iunie 1890, a sfințit locul și a pus piatra de temelie a noii biserici, apoi a alergat neobosit în toate părțile după bani, a adus o echipă de 10 constructori italieni pricepuți și serioși, și, cu sprijinul neprecupețit al lui Ioan Mihalyi de Apșa – care, la un moment dat și-a ipotecat propria avere – a reușit, ca în 1892 biserica să fie terminată și sfințită la hramul „Adormirea Preacuratei Fecioare Maria”. Așadar, biserica pe care sighetenii ultimelor generații o numesc, evident greșit!, „Biserica lui Man”, este, de fapt și de drept „Biserica lui Tit Bud”. […]

În  anii care au urmat, au fost construite: Casa parohială, Școala și locuințele pentru cantor și învățător. În „Însemnări și date despre înființarea Parochiei Greco-Catolice române din Sigetul Maramureșului” (Gherla, 1905) el relatează mai amplu despre toate acestea. […]

Greu de imaginat, dar, până la începutul secolului XX, în orașul Sighet nu a existat o școală primară în limba română, deși Parohia Sighetului cuprindea peste 3.000 de credincioși greco-catolici români. […]

În timpul vicariatului său, care a durat până în august 1917, s-au ridicat în Maramureș 12 biserici de piatră și clădirile trainice ale Mânăstirii de la Moisei – unde era doar o bisericuță de lemn – și au fost construite sau reconstruite 22 de clădiri pentru școlile confesionale sătești, într-unele dintre acestea implicându-se direct și efectiv, precum în cea de la Budești, pentru care a realizat chiar planul construcției, iar fondul vicarial rămas după moartea sa, de 40.000 florini, a fost o adevărată avere. […]

Salut, Sighet!

NR: Volumul poate fi achiziționat de la Asociația „Firul Vieții” (mobil: 0742-126567; 0745-428769).

De Luminații sau Ziua Morților/ Ziua Tuturor Sfinților (01 noiembrie) câțiva membri ai Asociației „Firul Vieții” (președinte Ioan Ardeleanu – Pruncu) s-au deplasat în Cimitirul Central din Sighet pentru a depune coroane de flori la mormintele unor personalități importante ale Maramureșului.

Asociația „Firul Vieții” din Sighet este preocupată de „identificarea, protejarea și îngrijirea mormintelor și monumentelor funerare aparținând unor personalități marcante ale Maramureșului, înhumate în cimitirele Sighetului sau în alte localități din țară sau străinătate și cinstirea memoriei acestora prin diverse manifestări specifice (medalioane, simpozioane, diverse expoziții comemorative, editarea sau reeditarea unor lucrări etc.)”.

La fel ca și în anul 2020 și-n acest an au fost depuse coroane de flori la mormintele lui Simion Balea de Ieud (1863 – 1938), fost deputat și senator de Maramureș în Parlamentul României interbelice, dr. Ioan Mihalyi de Apșa (1844 – 1914), membru corespondent al Academiei Române, autorul celebrei lucrări „Diplome maramureșene din secolul al XIV – lea și al XV – lea” și dr. Titu Doroș (1880 – 1934), redactor al „Sfatului”, prima gazetă românească din Maramureș apărută la sfârșitul anului 1918.

Asociația „Firul Vieții” pregătește și alte acțiuni prin care dorește: „Să ne amintim mereu, să nu ne uităm personalitățile luminate care au contribuit la ridicarea Țării Maramureșului!”

Salut, Sighet!

Foto: Ion Mariș

Luni, 24 mai 2021, de la ora 16:00, în sala de spectacole a Centrului Cultural din Sighet s-au întâlnit, într-o atmosferă caldă, cordială, prietenii fostului dansator și fost sighetean Gheorghe Mihăiescu, activ în binecunoscutul Ansamblu Folcloric Mara în perioada 1978 – 1992. Nu s-au întâlnit pentru  a exersa pași de dansuri „populare” și nici pentru a propune un nou spectacol ci, pur și simplu pentru a se bucura de amintirile  „deconspirate” de Gheorghe Mihăiescu, autorul cărții „Dincolo de scenă” (apărută la Editura Valea Verde, la sfârșitul lunii aprilie a.c.).

„Dincolo de scenă”, cartea mult așteptată, a fost motivul esențial al întâlnirii la care s-au depănat multe și frumoase amintiri, toate în conexiune cu performanțele atinse de Ansamblul Folcloric sighetean Mara în special la sârșitul secolului XX. S-au întâlnit – unii după foarte mulți ani! – dansatori, instrumentiști, conducători de foste instituții, iubitori ai folclorului dar și ai… culturii.

Au fost rostite cuvinte frumoase, cuvinte de apreciere, de către managerul interimar al Centrului Cultural Sighet, Ioan Tivadar, de către prefațatorii cărții, Ioan Ardeleanu – Pruncu, Echim Vancea, Ion Mariș, lectorul de carte, Brîndușa Oanță, dar mai ales de către spectatorii – prieteni ai autorului volumului „Dincolo de scenă”.  Au mai vorbit – incitați de dragostea pentru Ansamblul Folcloric Mara – Gheorghe Mihai Bârlea, Ioana Dăncuș, Marius Julean, Anton Rohian, Marin Slujeru, Gigi Sârbu, Mariana Șimon,  Emil Berczi, Ghiță Rednic.

Momentul cel mai emoționant a fost interpretarea melodiei „De-ar fi mândra-n deal la cruce” o rememorare a unui „popas” solemn petrecut în Catedrala din Soller (Insulele Baleare – Spania, 1980).  Interpretarea a aparținut actualilor continuatori ai Ansamblului Mara, Ileana Matus – voce, Mihai Chișu – vioară și Adi Bența – zongoră, fiind urmată și de un scurt moment de reculegere, în memoria membrilor ansamblului, plecați mult prea devreme la ceruri.

Finalul întâlnirii a aparținut autorului volumului lansat, Gheorghe Mihăiescu, iubitor al dansului și al tradițiilor nepervertite care, după ce a menționat câteva amănunte din derularea nașterii „alesei scriituri”, a împărțit „la liber” cartea și a ostenit plăcut caligrafiind autografe numeroșilor participanți.

Întâlnirea a fost moderată de coordonatorul Editurii Valea Verde, într-o după amiază plăcută, agreabilă, care a mai spulberat un pic din „prea multul colb” (vorba fostului prefect al Maramureșului, A. Rohian) de pe imaginea Sighetului.

Ion Mariș

Foto & video: Brîndușa Oanță

Există oameni și există cărți care-ți marchează pur și simplu existența, devenirea… Despre oameni las pe altă dată, despre cărți spun acum, fiindcă o astfel de carte a fost, pentru mine, „Istoria Maramureșului”, de Alexandru Filipașcu. Da, cărțile, ca și autorii acestora, au destinul lor, viața lor, liniștită, adică obscură, sau agitată și plină de evenimente de tot felul, precum cea despre care vorbim.

După o muncă titanică de cercetare („vreo opt ani și… vagoane de documente”) în arhivele județului, la sfârșitul lunii August 1940 profesorul sighetean Alexandru Filipașcu a trebuit să-și ia în mare grabă manuscrisul ultimei sale lucrări („bătută de el la mașină pe ambele fețe”) și să plece la București („Du-te, Alexandre, că altfel o pățești!”). Aici, în redacția ziarului „Universul”, al cărui corespondent era, face, mai mult din memorie, ultimele completări, recitește, corectează și, spre sfârșitul anului, reușește să-și vadă cartea ieșită de sub teascurile tipografice ale „Universului”. Se întâmpla exact acum 80 de ani! Este evident că marele ziarist Stelian Popescu, directorul ziarului și fondatorul „Ligii Antirevizioniste” își prețuia cu adevărat corespondentul, care era și unul dintre membrii cei mai activi ai filialei maramureșene a Ligii și publicase de curând, sub egida acesteia lucrarea – manifest „Revizionismul maghiar și drepturile noastre asupra Daciei”.

România Mare, ciuntită, schilodită în 30 August 1940 de Nordul Ardealului, sângerândă mai cu seamă prin partea sfârtecată și înstrăinată, a primit cartea ca pe o mult prea amară consolare. La ce bun să mai citești despre vitejii descălecători din Maramureșul de altădată, dacă Maramureșul de-acum era iarăși înstrăinat… Nu mulți vor fi fost acei care au avut atunci răgazul și mai ales liniștea să o citească și să o înțeleagă, iar difuzarea ei „Acasă”, unde ar fi fost un adevărat balsam, era absolut imposibilă, noua stăpânire ar fi ars-o pe rug în piața centrală a Sighetului. Așa se și explică puținătatea exemplarelor aflate în Maramureș. Dar și anii de după, mulți, foarte mulți la număr, au fost nedrepți cu cartea și neîndurători cu autorul ei. Deși în 1941 a fost premiată de Academie, în 1947 a fost interzisă, epurată și, câțiva ani mai târziu, autorul ei avea să sfârșească la Canal. Cărți și cărturari de care noua orânduire nu avea nevoie. Deci, trebuiau să dispară.

*******
Cu foarte mulți ani în urmă, ca să o am, a trebuit pur și simplu să o fur de la cineva care refuza să o restitue proprietarului, un prieten al meu, de la care urma să o primesc. Aventura s-a terminat cu bine și animozitățile s-au estompat cu timpul. Apoi, ani la rând, de la mine cartea a circulat, incognito, pe la mulți prieteni. Unii dintre ei și-au notat, alții au copiat-o, pagină cu pagină, la mașina de scris. La un moment dat a ajuns la Blaj, la un bun și vechi prieten, stabilit acolo dar cu sufletul rămas în Maramureșul natal. Mi-a restituit-o după aproape un an (și oarecari insistențe) legată frumos.

Bucuros de recuperare, nu i-am cerut explicații. Mi le-a dat el, recent, într-una din lungile noastre convorbiri telefonice, deci după aproape 50 de ani! Și aflu că, ne prea având timp să citească acasă, o lua cu el le serviciu și mai citea pe apucate, dar citea și în microbusul care ducea și aducea funcționarii la combinat, și uneori le citea celor de lângă el fragmente care-i dădeau dreptul să fie mândru de originea sa maramureșeană. Numai că, într-un moment ca acesta s-a așezat lângă el un ins pe care nu-l cunoștea și nu știa de unde răsărise, s-a arătat interesat de carte și de „ce scrie acolo” și, după câteva minute de discuții – în care s-a dovedit a fi bine informat cu privire la interlocutorul său – s-a recomandat – inclusiv gradul de ofițer – și a cerut cartea pentru câteva zile, să „o răsfoiască”, lăsându-i amicului meu un număr de telefon.

„După câteva săptămâni, mi-am luat inima-n dinți și l-am sunat la numărul lăsat. Mi-a răspuns amabil dar scurt, că mai are nevoie de carte. Amintindu-mi că-i spusesem că am împrumutat cartea de la Muzeul din Sighet, după alte câteva săptămâni am sunat iar și i-am spus că cei de la muzeu mă somează să le trimit cartea. După o altă îndelungată așteptare, m-a căutat la combinat, mi-a adus cartea, frumos împachetată, și mi-a spus: Cartea aceasta a fost trimisă la București, a fost studiată de istoricii noștri și s-au făcut după ea trei copii. Te sfătuiesc, să o trimiți cât mai repede la muzeu și să nu mai faci lecturi publice, dacă vrei să nu ai, iarăși!, probleme (*). Am desfăcut grăbit și îngrijorat pachetul rămas pe biroul meu. Cartea era întreagă dar desfăcută în fascicole. În zilele următoare, a trebuit să caut un legător de cărți serios și demn de încredere și am avut norocul să-l găsesc”.

********
După întârzierea de la Blaj, parcă simțind că ceva, totuși, s-a întâmplat, n-am mai împrumutat-o decât în condiții de maximă siguranță, mai cu seamă că, la scurt timp după aceea valoarea ei, pentru mine, a crescut mult, în urma unei alte întâmplări.
Profesorul (și bunul meu prieten) Alexandru Țiplea era în 1977 președintele Comitetului de cultură. De la el am aflat că Alexandru Filipașcu are urmași direcți și trăiesc la Cluj, și că pe fiul său, tot Alexandru (pentru cei apropiați Ducu), îl cunoaște foarte bine.

Absolvent al Facultății de biologie din Cluj, tânărul Alex. Filipașcu era, într-adevăr, o minte strălucită, mobilată cu o cultură bogată, extrasă selectiv din varii domenii, mai cu seamă dintre cele de factură umanistă. A făcut un doctorat strălucit, a lucrat o perioadă la filiala clujeană a Academiei, avea deja publicate la Editura „Dacia” câteva cărți, în care biologul se exprima beletristic, într-un stil original, îndrăzneț și captivant. Era pescar și vânător de elită și cunoștea, la pas, România Verde (nu cea a aglomerărilor urbane), cum puțini alții în vremea aceea. L-am rugat să-l invite la Sighet și, după o expunere în cadrul Universității populare, am petrecut împreună o seară, pentru mine memorabilă, într-un separeu de la restaurantul de la Grădina Morii, cu discuții în jurul Istoriei Maramureșului și a autorului ei. A fost plăcut surprins, că aveam cartea tatălui său și că-mi era atât de prețioasă, și mi-a scris pe ultima filă („forțat”) următoarele câteva rânduri:

„La o masă voevodală, fiind rugat să scriu rânduri care nu-mi sunt de drept și de faptă, scriu, totuși, un îndemn pentru plaiurile maramureșene; îndemn fără folos pentru că fiecare dintre noi le slujim pe măsura puterilor noastre. Este numai un gînd pentru fapte viitoare de care toți avem și vom avea (**) nevoie mîine.
Cu dragoste, azi, în Sighetul natal, 17. X. 1977.”

Ne-am mai întâlnit apoi de câteva ori prin Cluj și mi-a dat câteva din cărțile sale: „Expediții la noi acasă”, apărută în 1981 și micul roman autobiografic „Salonul”, o mică bijuterie. Da, Alexandru Filipașcu-junior putea să fie un prozator de forță, pe linia lui Alex. Ivasiuc (din „Corn de vânătoare”). Ar fi putut…
Prin anii 90 a inițiat realizarea unui film documentar despre frumusețile Maramureșului. Apoi, la un moment dat ceva s-a rupt și… încet, (și trist) a dispărut. Întâi din lume și-apoi din viață.

În 1997, Editura „Gutinul” din Baia Mare, cu acordul urmașilor legali ai autorului (Prof. dr. Alexandru Filipașcu, fiul, și artist plastic Livia Piso, fiica) a tipărit o nouă ediție a Istoriei, în 2.000 de exemplare, dar în condiții foarte, foarte modeste, din toate punctele de vedere, deși sponsorii au fost și mulți și generoși (Ministerul Culturii, Prefectura și Consiliul județean Maramureș etc.) și cartea ar fi meritat o ediție mai deosebită, mai cu seamă că se împlineau 95 de ani de la naștere și 45 de la moartea autorului.
Cunoscând destul de bine pe șeful editurii respective, dar cunoscând și mai bine cât de necesară este scoaterea la lumină și cunoașterea ei, în vara anului următor am distribuit în zona Maramureșului Istoric peste 500 de exemplare (cu 25.000 lei/buc.). Și cred că bine am făcut. Și cărții și celor cărora le-am dat-o. Dar și memoriei profesorului Alexandru Filipașcu, orgolioasa odraslă de Boier de Dolha și de Petrova, cel care a izvodit-o din colbul arhivelor și ne-a lăsat-o moștenire și datorie, o datorie de care nu avem dreptul să uităm. Fiindcă așa cum este, cu toate tarele ei (arătate cu degetul de unii specialiști), Istoria lui Alexandru Filipașcu este, pentru noi, maramureșenii, o mare istorie.

Am scris aceste rânduri și dintr-o sinceră și acută nevoie de a mărturisi, că pentru mine, Istoria lui Filipașcu a fost cartea care m-a marcat și m-a îndreptat în mod decisiv spre studiul Istoriei Maramureșului.

Note:

* Se impune o scurtă explicație despre „problemele” amicului meu: Născut la Ieud, în 1932, și susținut cu o bursă a Fundației Ilie Mariș, a ajuns elev la Liceul „Dragoș Vodă” din Sighet, dar în clasa a X-a a fost arestat, anchetat, bătut și închis, și, după anii de temniță și de Canal, a avut tăria să-și croiască o viață normală. Și-a întemeiat o familie, a terminat liceul și Facultatea de științe economice din Cluj și a ajuns, treptat și pe merit, economistul-șef al Combinatului de industrializarea lemnului de la Blaj. Iar în ultimii 20 de ani, și-a legat numele de câteva cărți, care-i aureolează pe merit cei în curând 90 de ani de viață. Numele lui este Ioan Bizău și este cunoscut în oraș ca maramureșeanul care a plantat cu mâna lui sute de puieți de nuc în jurul Câmpiei Libertății.
** Cuvântul „avea” l-a îngroșat și l-a subliniat de două ori, ca pe o premoniție pentru cuvântul „mâine” de la finalul textului.

I. Ardeleanu-Pruncu

Cu o zi mai devreme decât ziua Luminațiilor, Ziua Morților sau Ziua Tuturor Sfinților (01 noiembrie), reprezentanții Asociației Firul Vieții (constituită la începutul acestui an) au trecut ieri, 31 octombrie 2020, prin Cimitirul Central al Sighetului pentru a depune coroane de flori la mormintele unor personalități  remarcabile ale Maramureșului.

Un obiectiv important al Asociației Firul Vieții este „identificarea, protejarea și îngrijirea mormintelor și monumentelor funerare aparținând unor personalități marcante ale Maramureșului, înhumate în cimitirele Sighetului sau în alte localități din țară sau străinătate și cinstirea memoriei acestora prin diverse manifestări specifice (medalioane, simpozioane, diverse expoziții comemorative, editarea sau reeditarea unor lucrări etc.)”.

O parte dintre membrii Asociației  (Ioan Ardeleanu Pruncu – președinte, Rodica Gheorghiu, Alexandru Țiplea, Vasile Hotico, Marius Vișovan, Ion Mariș) au participat la depunerea de coroane de flori la mormintele lui Simion Balea de Ieud (1863 – 1938), fost deputat și senator de Maramureș în Parlamentul României interbelice, dr. Ioan Mihalyi de Apșa (1844 – 1914), membru corespondent al Academiei Române, autorul celebrei lucrări „Diplome maramureșene din secolul al XIV – lea și al XV – lea” și dr. Titu Doroș (1880 – 1934), redactor al „Sfatului”, prima gazetă românească din Maramureș apărută la sfârșitul anului 1918.

Această primă activitate va fi urmată, până la sfârșitul anului, de alte acțiuni care vor contribui la păstrarea, conservarea și promovarea patrimoniului cultural al Maramureșului.

Salut, Sighet!

Foto: Ion Mariș