În Cimitirul Săracilor din Sighet (îngrijit și amenajat cu o simbolistică specială de către echipa Muzeului Memorial) există un monument aparte, care ar putea fi numit „Crucea Albă” (după culoarea părții superioare) sau „Crucea celor fără mormânt” (după specificul celor cărora le este dedicat monumentul) și a fost realizat cu peste două decenii în urmă de către foștii detinuți politici din Maramureșul istoric, la ora aceea președinte de filială fiind Ioan Ilban (1930-2021), președinte de onoare Aurel Vișovan (1926-2002).

Monumentul este dedicat maramureșenilor din rezistența anticomunistă uciși în lupte, lagăre și închisori și care au fost aruncați din ordinul Securității în gropi comune sau locuri ascunse fără posibilitate de identificare până în prezent și care, pe lângă suferința și moartea îngrozitoare, nu au avut parte de rugăciune, cruce și lumânare la căpătâi și nici măcar de o inscripție care să le menționeze numele.

Osemintele lor continuă să zacă necunoscute în diverse colțuri ale țării, puncte fierbinți pe harta României însângerate – Aiud, Gherla, Oradea, Cluj, Tg. Ocna, Brașov, Botoșani… și desigur, Sighet. Crucea albă restituie cu demnitate, memoriei maramureșene și naționale numele acestor eroi martiri, alături de anul decesului și localitatea de origine.

Cel mai cunoscut nume de pe monument este evident studentul Vasile Popșa din Sighet, liderul partizanilor din zona Ieud – Dragomirești (1948-1949) cea mai numeroasă grupare armată anticomunistă din Maramureș, un tânăr de o profunzime sufletească și o noblețe de caracter impresionantă, supranumit pe bună dreptate „eroul Maramureșului”. După mărturiile neoficiale care au parvenit la ora aceea familiei, trupul său a fost aruncat de Securitate chiar într-o groapă de la Cimitirul Săracilor, undeva aproape de intrare. Deci în cazul lui cel puțin, Crucea albă îi ține loc de mormânt.

Dar și biografiile celorlalți conțin fapte eroice și jertfe emoționante, care merită interesul și recunoștința românilor de azi și de mâine. Fiecare nume de pe cruce ne cheamă, ne vorbește…
În fața lui Dumnezeu, a neamului și a istoriei, martirii Maramureșului răspund: Prezent!

Foto & text: preot prof. Marius Vișovan

Un profund și respectuos omagiu la trecerea în veșnicie a camaradului nostru Ioan Ilban (1930-2021), unul dintre ultimii maramureșeni supraviețuitori ai generației temnițelor comuniste, mărturisitor al idealului creștin și național, apărător al libertății și demnității neamului românesc și președinte mai bine de două decenii a Asociației Foștilor Deținuți Politici din Maramureșul istoric.

Dumnezeu să-l odihnească cu sfinții și drepții Săi iar nouă să ne dea puterea să-i urmăm exemplul!

Asociația Foștilor Deținuți Politici
Maramureș

………………….

Ioan Ilban s- a născut la 25 septembrie 1930 la Dragomirești, a urmat cursurile Liceului „Dragoș-Vodă” din Sighet și a fost arestat și condamnat făcând parte din „lotul Vișovan” (organizația anticomunistă maramureșeană formată din elevi și studenți conduși de profesorul de chimie Aurel Vișovan). A fost închis la Sighet, Satu Mare, Cluj, Jilava, Târgșor – jud. Prahova (închisoarea pentru minori), apoi Gherla unde suportă câteva luni teroarea reeducării, continuarea celei de la Pitești. Este eliberat în 1951, se întoarce la Dragomirești, ulterior se stabilește la Sighet unde va locui tot restul vieții. A trecut la Domnul la 9 iulie 2021.

Un amplu și luminos interviu (de acum doi ani) cu domnul Ioan Ilban pe „Salut, Sighet!” sub titlul „Memorialul Sighet – Spirit al Patriei, Patrie a Spiritului ” îl puteți citi aici.

Înmormântarea va avea loc duminică, la ora 14,00 la capela romano-catolica din cimitirul central din Sighet.

Preot prof. Marius VIȘOVAN

Foto: Ion Mariș

N.r.: Un alt interviu cu domnul Ioan Ilban puteți citi aici.

Au trecut 72 de ani de la prima condamnare a tinerilor ce au făcut parte din „lotul Vișovan”. Opozanți ai regimului comunist – regim ce-și insinua brutal prezența în viața unei Românii foarte vulnerabile, după sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial -, neobișnuiți cu egalitarismul de „cantină” și cu ideologia bazată pe lupta de clasă ce a dus la dispariția intelectualității române, tinerii elevi ai Liceului „Dragoș – Vodă” au cutezat să NU tacă. Și au căzut pe mâna unor analfabeți plini de ură, mulți crescuți în creuzetul internaționalei socialiste, oameni fără sentimente ce au spulberat categorii socio – profesionale așezate, distrugând nu doar segmentul intelectual – progresist al țării, ci și spiritul – religiile care nu erau de partea tăvălugului roșu.

Dintre cei 18 tineri arestați în august 1948 au mai rămas printre noi doar 4. Unul dintre cei 4, domnul Ioan Ilban, împlinește azi, 25 septembrie, venerabila vârstă de 90 de ani.

Mi-am permis să-l tulbur cu întrebările mele pe domnul Ioan Ilban, sigheteanul de lângă noi, tăcut și liniștit, ce-și dorește sincer o Românie curată, fără discriminări, fără turbulențe, o Românie peste care să domnească legea și mai ales legea bunului simț.

Ion Mariș: Domnule Ioan Ilban, anul acesta s-au împlinit 72 de ani de la momentul arestării dumneavoastră. De fapt, semnalele unor schimbări tragice pentru România au apărut imediat după anul 1944. Haideți să discutăm puțin despre atmosfera din acei ani, de la Liceul „Dragoș – Vodă”. Cum era școala în acei ani? Ce restricții ați… suportat?
Ioan Ilban: Mă întorc cu gîndul în urmă cu 76 de ani pentru a relata desfășurarea unor evenimente din acea perioadă. După vacanța de vară din 1944, anul școlar a început cu întîrziere, cam spre sfârșitul lunii octombrie, în condiții foarte dificile. Îmi amintesc drumul făcut cu căruța de la Dragomirești la Sighet. Eram cam 6-7 elevi , am plecat cu toții împreună seara și am ajuns a doua zi dimineața, ne-am prezentat la cazare în internat și apoi la cursuri. Elevii erau relativ puțini, aproximativ 100 la Liceul „Dragoș Vodă” – liceu de băieți- și cam 50-60 de fete la Liceul „Domnița Elena”. Și profesorii erau foarte puțini, cei mai tineri erau în război, la catedră funcționând în principal profesori în vârstă și doamne profesoare. Așa a început anul școlar 1944-1945, când eu eram în clasa a treia de liceu, echivalentul de azi al clasei a șaptea. Până la vacanța de Crăciun ne-am descurcat greu, cu alimente aduse de acasă și pregătite la cantina internatului.

După vacanța de Crăciun am revenit la școală, pe 8 ianuarie, de data aceasta cu sania trasă de cai și îmi amintesc că era o iarnă grea, cu zăpadă multă și drumul a fost foarte anevoios. Am găsit o atmosferă încordată în Sighet, se instalase ca prefect un obscur avocat pe nume Odoviciuc, orașul era plin de trupe sovietice, așa că ni s-a interzis să mai părăsim internatul. Dar a venit ziua de 24 ianuarie, pentru noi era o sărbătoare mare – Unirea Principatelor – pe care nu doream să o lăsăm să treacă neobservată. Elevii din clasele mai mari au avut inițiativa și ne-au mobilizat pe toți băieții și împreună cu elevele de la liceul de fete am încins o mare Horă a Unirii în parcul din centrul orașului. Când hora noastră era în toi, când toți cântam cu voce tare Hora Unirii, au apărut gărzile lui Odoviciuc cu bastoane în mână și au început să ne lovească. Am fugit spre internat și ne-am baricadat în curtea liceului. După câteva zile clădirea liceului a fost dată armatei sovietice pentru a organiza acolo un spital militar, iar pe noi ne-au evacuat la Palatul Cultural.

A urmat apoi, în luna februarie, episodul cu așa-zisa conferință pentru pace susținută de Odoviciuc în sala cinematografului. Am fost încolonați și duși pentru a audia conferința, dar scopul lor era să adune semnături pe care Odoviciuc intenționa să le trimită la Moscova drept dovadă mincinoasă că populația Maramureșului dorește alipirea Maramureșului la Ucraina Subcarpatică. La îndemnul elevilor mai mari am refuzat să semnăm, am rupt listele, am aruncat creioanele, am bătut din picioare, ne-am îndreptat spre ușă, am înpins gărzile care încercau să ne țină cu forța în interior și am fugit spre internat. Am aflat ulterior că acest gen de liste au circulat și pe văile Maramureșului. Satele noastre aveau la acea vreme intelectuali care erau respectați și ascultați de oamenii locului, ei au fost cei care au îndemnat țăranii să nu cadă în capcana semnăturilor „pentru pace”.

Părinții noștri erau îngrijorați pentru soarta noastră, în contextul acelui climat atât de nesigur privind viitorul acestui colț de țară, așa că au decis să vină la Sighet și să manifeste în favoarea păstrării statutului de pământ românesc al acestui ținut. S-au organizat în vederea deplasării la Sighet și au decis că ruta cea mai favorabilă este pe Valea Izei pe unde să vină și grupul de la Borșa, care era condus de primarul Ștrifundă, a cărui fiică era colega noastră, fiind de aceeași vârstă cu mine. S-a stabilit ca grupul de pe Iza să se întâlnească cu grupul de pe Mara la Vad și împreună să intre în Sighet. Odoviciuc, prinzând de veste, a trimis armata sovietică la Vad pentru a împiedica intrarea în oraș a manifestanților. Grupul de pe Mara a ajuns primul, s-a apropiat de pod unde armata care îi aștepta a deschis focul, iar un om și-a pierdut viața. În aceste condiții grupurile de oamneni neînarmați au decis să se retragă pentru a evita vărsarea de sânge.

La 2-3 zile după acest eveniment Odoviciuc a îndrumat armata sovietică la Palatul Cultural unde eram noi cazați, au intrat în timpul nopții în sălile de meditație, ne-au luat toate cărțile și caietele și le-au dat foc în curte. Dimineață ne-au scos afară și pe noi și s-au instalat ei în locul nostru. În acea zi, spre seară, am părăsit orașul, pe lângă o sanie a unui ieudean și am călătorit toată noaptea pe jos, până a doua zi când am ajuns acasă, fără nici un bagaj, doar cu hainele de pe noi, dar bucuroși că am scăpat cu viață. Am reușit să revenim la școală abia după fuga lui Odoviciuc și instaurarea administrației românești, după 6 martie 1945.

Ion Mariș: În acei ani, se schimba dramatic soarta României, era deturnat cu sprijin „frățesc” drumul democrației. Totul era – pentru elevul de atunci – sumbru, grav?
Ioan Ilban: Voi continua relatarea mea evocând o amintire frumoasă, legată de vacanța de vară din anul 1945, pe care o pot numi cea mai frumoasă vacanță, plină de bucuria reîntâlnirii cu cei plecați în refugiu, după Diktatul de la Viena din 1940. A fost vacanța bucuriilor și a farmecului tineresc, în care noi, elevii și studenții din Dragomirești, veniți din toată țara, ne-am organizat în mod plăcut petrecerea timpului liber, pregătind programe artistice și petreceri tinerești, precum și făcând vizite la colegii și prietenii noștri din localitățile învecinate Dragomireștiului. Cele mai plăcute zile le petreceam împreună cu prietenii din Ieud, în restul localităților erau mai puțini tineri studioși.

Anul școlar 1945-1946 a început în aceeași atmosferă plăcută, de speranță și bucurii prin faptul că la catedră reveniseră profesorii noștri întorși din război și refugiu. Ne străduiam cu toții să studiem și să recuperăm cât mai mult din materia pierdută in anii anteriori.

În primăvara lui 1946 a reînceput o intensificare a activității politice, prin pregătirea alegerilor ce urmau să aibă loc în luna noiembrie a acelui an. Am simțit acest lucru prin încercarea de introducere în școală a ideilor pro-sovietice, ceea ce ne-a determinat să ripostăm mai organizat, având în memorie amintiri neplăcute din perioada anilor precedenți. În această situație a apărut ideea înființării unor societăți, atât în liceul nostru, cât și în alte școli din țară, în care tinerii își manifestau apartenența la adevăratele valori, în buna tradiție, promovând iubirea de Dumnezeu și de țară, ca o replică la propaganda comunistă. În special, după alegerile din 1946, falsificate de comuniști, rezistența noastră s-a intensificat, prin refuzul de a participa la acțiunile propagandistice organizate de blocul partidelor comuniste. De exemplu, cele organizate duminica, cu scopul de a încerca să ne împiedice să mergem la biserică.

Ion Mariș: Dați-ne, vă rog, detalii despe clasa dumneavoastră, despre profesorii pe care i-ați avut!
Ioan Ilban: În ciuda greutăților și lipsurilor de tot felul rămase în urma războiului, amintirile legate de școală sunt luminoase. Eram o clasă unită, încercam să ne ajutăm unul pe altul, ne străduiam să ne ridicăm la nivelul pretențiilor profesorilor noștri. Sigur, eram foarte tineri pe atunci, treceam cu veselie peste toate și mai făceam și câte o șotie. Dar profesorii noștri erau exigenți, verticali și au sădit în noi principii care ne-au jalonat toată viața.

Vreau să relatez un episod care reliefează calitatea umană a dascălilor pe care i-am avut. În ziua următoare arestării mele, mama mea a venit la Sighet, în speranța de a afla ce se întâmplă cu mine, pentru că în noaptea arestării cei care m-au ridicat nu au dat nici o explicație. Așa că mama se afla pe strada liceului, clădirea Siguranței fiind în vecinătatea clădirii liceului. Pe stradă a trecut, mergând spre liceu, directorul din aceea perioadă, profesorul Mihai Tomoiagă. La clasă era extrem de sever și distant. O vede pe mama și o întreabă ce face acolo, având în vedere că era vacanță. Mama, cu lacrimi în ochi, îi spune pe scurt ce s-a întâmplat. Directorul o ia de mână, o conduce în clădirea liceului și îi spune secretarei să îi plătească mamei bursa mea, cuvenită pentru anul școlar încheiat, bursă ce nu a fost plătită pentru că liceul nu avusese banii necesari. A fost un gest de mare risc, având în vedere contextul politic și cu atât mai mult – un gest de mare omenie!

Ion Mariș: Ce s-a întâmplat cu „lotul Vișovan”? Cu ce a greșit de fapt „lotul” celor condamnați, grupul celor 18 tineri arestați din Liceul „Dragoș Vodă”?
Ioan Ilban: În activitatea noastră, până în 1948, am avut mai multe acțiuni de genul celor menționate anterior, care probabil au fost înregistrate de serviciul de Siguranță și, în 1948, când au început arestările, organizația noastră, condusă de profesorul Aurel Vișovan, a fost descoperită. În 19 august 1948 primul arestat a fost profesorul Vișovan, după care, în noapte de 19/20 august 1948 o mașină a Siguranței a plecat de la Sighet pe Valea Izei până la Săliște de unde a fost ridicat colegul Coman Găvrilă, apoi s-au oprit la Dragomirești și m-au arestat și pe mine. Am fost aduși în acea noapte la Sighet și am fost depuși în beciul Siguranței, câte unul singur în celulă. În zilele următoare au continuat arestările, aproape toți membrii au fost ridicați, doar câțiva dintre noi au reușit să fugă. Unii dintre cei care au fugit au ajuns până la Țibleș sau chiar în Lăpuș. Noi, cei arestați, am fost trimiși la Tribunalul Militar Cluj și condamnați pentru delict de uneltire la ordinea socială, cu pedepse de la 2 la 10 ani.

Ion Mariș: Revolta din acele timpuri ați plătit-o scump, cu ani mulți și grei de închisoare. A meritat sacrificiul dumneavoastră?
Ioan Ilban: M-am întors acasă în 1951 unde am găsit familia noastră distrusă, tata arestat și el, bunurile noastre confiscate, iar eu am fost trimis cu domiciliu obligatoriu la Sighet, unde nu aveam locuință și nici loc de muncă. Nu mi s-a permis nici să-mi continui studiile. Deci, sacrificiul a continuat și după ieșirea din închisoare și pot spune că a meritat, mi-am păstrat și respectat principiile creștine în care credeam.

Ion Mariș: Ce este patriotismul, domnule Ilban?
Ioan Ilban: A trăi zi de zi cu gândul că, pe lângă drepturi, mai ai și obligații.

Ion Mariș: Ați fost până în 1989 obligat la tăcere, v-ați dus suferința cu discreție. Credeți că a fost – sincer – recunoscut sacrificiul dumneaoastră după revoluția ce a (re)adus democrația în țară?
Ioan Ilban: Vorbim de sacrificiul unei generații întregi, generație care este încă marginalizată. Niciodată nu ne-am dorit recunoaștere, glorie, vizibilitate, poate doar un strop de recunoștință.

Ion Mariș: Oare schimbarea de mentalitate și conjunctura socio – economică democratică de azi, din țară, ne mai lasă să privim cu „mânie” spre trecut?
Ioan Ilban: Privesc înapoi – cu siguranță – fără mânie și spre viitor – cu speranța spre mai bine. Și dacă ar fi să o iau de la început aș merge, fără ezitare, pe același drum.

Ion Mariș: În contextul globalizări și-al „omogenizării” mondiale, mai are vreo relevanță… națiunea, istoria națiunii?
Ioan Ilban: Națiunea trebuie să-și cunoască trecutul, să nu își uite istoria. Identitatea națională a fost câștigată cu jertfe și trebuie să ne cinstim înaintașii. Istoria noastră ține de un tezaur care nu poate fi uitat sau neglijat. Este una dintre resursele importante sădite în mintea și sufletul nostru de către iluștri profesori pe care i-am avut.

Ion Mariș: Capul plecat sabia nu-l taie?… sau… sunt de preferat demnitatea și respectul de sine?
Ioan Ilban: Categoric – demnitatea și respectul de sine onorează ființa umană!

Ion Mariș: I-ați iertat sau i-ați putea ierta pe torționarii, pe ticăloșii care v-au trimis – niște tineri adolescenți nevinovați – pe nedrept, după gratii?
Ioan Ilban: Iertăm dar nu uităm.

Ion Mariș: Mă întreb și vă întreb, nu doar retoric: oare istoria, cu părțile sumbre, dramatice, se poate repeta?
Ioan Ilban: Sigur că da, mai ales atunci când istoria este uitată și falsificată.

Ion Mariș: Ce vă doriți pentru România?
Ioan Ilban: Să-și recapete frumusețea de altădată și… la trecutu-i mare, mare viitor!

Ion Mariș: Vă mulțumesc, domnule Ioan Ilban, vă doresc multă, multă sănătate!… și evident…. LA MULȚI ANI!
Ioan Ilban: Și eu vă mulțumesc.

Ion MARIȘ

La Sighetu Marmației, ca în fiecare an la 29 august, a avut loc întâlnirea anuală a supraviețuitorilor „lotului Vișovan”, tinerii din Maramureș arestați în 1948, elevi și studenți, trecuți cu toții prin ani mulți de temniță comunistă.

Seniorii prezenți și urmașii lor au urcat în celula 74 de la etajul doi al Muzeului Memorial (unde fuseseră „cazați” în iarna ’48 -’49 ) pentru un moment de rugăciune condus de părintele Marius Vișovan. Alături de cei 2 membri prezenți ai „lotului Vișovan” – Ioan Ilban și Nistor Man, au mai participat membri ai familiilor și persoane apropiate. Ulterior s-au rugat în celulă și un grup de preoți și tineri de la Oradea și Zalău.

Cei 4 supraviețuitori (din cei 18 cât totaliza „lotul Vișovan”), ajunși deja la vârste venerabile sunt: Ioan Ilban (90 ani) și Petru Codrea (89 ani) – ambii cu domiciliul în Sighet, Ioan Dunca (88 ani) – Vișeu de Sus, și Nistor Man (91 ani) – Tg. Mureș. În afara celor din „lotul Vișovan” mai sunt în viață 7 deținuți politici din Maramureșul istoric.

preot prof. Marius Vișovan

După arestarea și anchetarea tinerilor elevi sigheteni în august 1948, a urmat o perioadă de așteptare, până la finalizarea documentelor pentru procesul ce va avea loc la Cluj în mai 1949. În această perioadă, relativ mai calmă, când la Sighet mai rămăsese încă o parte din vechiul personal al închisorii, încă ne-ideologizat, deținuții mai puteau primi pachete de acasă, obicei „burghez” care va fi în curând desființat. Pe lângă îmbunătățirea alimentației dezastruoase, această minimă legătură cu familia aducea o mică mângâiere în sufletele celor întemnițați și uneori aveau loc gesturi impresionante…

Eram închis la Sighet în luna februarie 1949 în așteptarea procesului. Eram în celula 74 toți cei 18 membri ai grupului, ce va fi numit mai târziu „lotul Vișovan”, după numele profesorului nostru. Am fost anunțați că putem scrie acasă pentru un pachet de 3 kg pe care familia urma să ni-l aducă într-o zi precizată, până la ora 12:00. Pentru cei din oraș sau din satele apropiate, problema era destul de simplă. Familia mea însa era la Dragomirești, la peste 40 de km distanță.

Părinții mei neputând veni (murise chiar atunci bunica) au trimis-o cu pachetul pe sora mea, Anuța. Pe vremea aceea singurul mijloc de transport pe valea Izei era un camion care pornea de la Săcel – la extremitatea de sus a văii și apoi cobora luând satele la rând până la Sighet. La ora 6 dimineața, Anuța era prezentă în drum așteptând camionul, dar acesta umplându-se cu călători încă din primele sate, la Dragomirești șoferul n-a mai oprit. Anuța nu s-a descurajat și a luat-o la fugă după camion, sperând că acesta va mai opri pe traseu și mizând pe viteza de deplasare destul de înceată. Cu toate strădaniile ei nu l-a prins din urmă până în prima comună – Bogdan Vodă, dar nici înapoi nu s-a întors. A continuat drumul spre Sighet, când la pas, când alergând și așa a parcurs cei 40 de km cu prețul unui efort incredibil. Harul lui Dumnezeu și dragostea ei față de mine i-au dat puteri nebănuite. Pe când a ajuns era trecut de ora 12, dar administrația n-a obiectat (se pierduse oricum timp cu verificarea celorlalte pachete) și așa am primit și eu pachetul adus de sora mea. Era total epuizată și mama unui camarad a luat-o acasă la ea, a găzduit-o și a îngrijit-o până a doua zi.

Mulțumesc lui Dumnezeu pentru această minunată soră, trecută la cele veșnice acum câțiva ani și căreia îi port mereu dragoste și recunoștintă. (întâmplare istorisită de Ioan Ilban)

preot prof. Marius VIȘOVAN

La Sighetu Marmației, ca în fiecare an la 29 august, a avut loc ieri întâlnirea anuală a supraviețuitorilor „lotului Vișovan”, tinerii din Maramureș arestați în 1948, elevi și studenți, trecuți cu toții prin ani mulți de temniță comunistă.

După participarea la liturghia pelerinilor conduși de preoții catolici din „Congregația Don Orione” celebrată pe celularul închisorii – Memorial, în cadrul căreia a luat cuvântul domnul Nistor Man, seniorii și urmașii lor au urcat în celula 74 (unde fuseseră „cazați” în iarna ’48 -’49) pentru un moment de rugăciune condus de părintele Marius Vișovan.

Alături de cei 3 membri prezenți ai „lotului Vișovan” – Ioan Ilban, Petru Codrea și Nistor Man, au mai fost prezenți foștii deținuti politici Vasile Măgurean (Baia Mare) și Melania Rițiu (București)

Cei 4 supraviețuitori (din cei 18 cât totaliza „lotul Vișovan”), ajunși la vârste venerabile sunt: Ioan Ilban (89 ani) și Petru Codrea (88 ani) – ambii cu domiciliul în Sighet, Ioan Dunca (87 ani) -Vișeu de Sus, și Nistor Man (90 ani) – Tg. Mureș.

În afara celor din „lotul Vișovan” mai sunt în viață 11 deținuți politici din Maramureșul istoric.

Salut, Sighet!

În urmă cu cinci ani, la Colegiul Național „Dragoș Vodă” a avut loc o întâmplare „stranie”. După ce conducerea de atunci a CNDV – ului a acceptat în mod firesc să fie amplasată – la data de 18 iunie 2014 – o placă ce marca locul de unde a pornit calvarul așa numitului „lot Vișovan” (și al elevilor arestați ulterior), după câteva zile, inofensiva bucățică de marmură este îndepărtată intempestiv.

Să vedem, pe scurt, ce înseamnă „lotul Vișovan”. Un grup de 17 tineri având între 15 – 23 ani, elevi ai Liceului „Dragoș Vodă”, alături de profesorul lor de chimie Aurel Vișovan, aveau să fie arestați în 1948 de pe băncile liceului pentru activități… anticomuniste. Au primit ani grei de închisoare, pedepsele fiind cuprinse între 3 și 17 ani de pușcărie. Toți erau elevi foarte buni ai Liceului „Dragoș Vodă”, fii de maramureșeni, iubitori de neam și țară.

Zilele trecute am purtat o mică discuție pe tema plăcii (în prezența unei jurnaliste din Franța) cu doi dintre supraviețuitorii lotului Vișovan, Petru Codrea (88 ani) și Ioan Ilban (89 ani). Amândoi și-au exprimat nedumerirea și totala dezamăgire produsă de îndepărtarea plăcii din incinta liceului care a dat al doilea grup, din țară, ca număr de elevi arestați de regimul comunist (după Liceul „Radu Negru” din Făgăraș).

Încercăm să clarificăm unele detalii ale acestei „ciudate” întâmplări și discutăm cu preot prof. Marius Vișovan, fiul prof. Aurel Vișovan (cel care a dat numele lotului de tineri arestați).

Salut, Sighet!: Stimate părinte Marius Vișovan, se pare că nu ați renunțat la ideea de a vedea placa în memoria „lotului Vișovan”, ce a fost amplasată în incinta Liceului „Dragoș Vodă”, repusă pe poziția inițială. De ce?
Marius Vișovan: Nu am renunțat și nu voi renunța, pentru că eroii anticomuniști au salvat demnitatea neamului românesc în cel mai îngrozitor moment al istoriei sale – ocupația sovietică și instaurarea brutală a regimului comunist cu tot valul de teroare ce a durat decenii. Ei au dovedit că românii au valori în care cred și au curajul să riște și să se sacrifice pentru ele. Iar aceste valori sunt în primul rând credința creștină și dragostea de patrie. Eliminarea plăcii exprimă clar o interdicție – tinerii de azi nu au dreptul să-și cunoască istoria recentă. Dovada e simplă – Aurel Vișovan a mai trăit 12 ani după Revoluție, a dat interviuri la televiziune, presei române și străine, l-a întâmpinat pe regele Mihai în numele sighetenilor în 1997 dar… nu a fost niciodată invitat la liceul „Dragoș Vodă” să vorbească elevilor!

Salut, Sighet!: Care credeți că a fost rațiunea/ mobilul îndepărtării plăcii?
Marius Vișovan: Personalități de anvergură ale culturii naționale, Radu Gyr, Mircea Vulcănescu, Petre Țuțea, Vintilă Horia etc. sunt „vânate” prin toată țara, Institutul „Elie Wiesel” (președinte Alexandru Florian) „presând” autoritățile locale să le elimine numele din spațiul public – să nu mai fie străzi, școli, licee, instituții cu numele lor, să fie demontate statuile lor și plăcile comemorative, să le fie retrase titlurile de „cetățean de onoare” acordate în trecut etc… prevalându-se de interpretarea forțată a unor texte de lege din 2015. În unele locuri presiunea a reușit, în altele autoritățile locale au rezistat, dar de fiecare dată a ieșit scandal, opinia publică simțindu-se umilită și agresată de asemenea abordări. A fost de notorietate atitudinea primarului Clujului, Emil Boc, care a refuzat să schimbe numele străzii „Radu Gyr”, sau – mai aproape de noi – dârzenia comunei Bârsana, unde primarul, preoții, intelectualii și sătenii s-au solidarizat și școala se numește în continuare „Mircea Vulcănescu”. În cazul „Dragoș Vodă” din 2014, domnul Alexandru Florian știind că nu are nicio bază legală a recurs doar la „subtile” mesaje telefonice, apelând la intermediari, fără niciun document scris. „Presiunea” a reușit fiindcă sighetenii nu au fost uniți.

Salut, Sighet!: În ce stadiu se află demersul dumneavoastră de reamplasare a plăcii?
Marius Vișovan: Pot să afirm că există actualmente pe plan local un plus de bunăvoință în rezolvarea problemei și acest lucru mă bucură, dar ezitările nu au fost încă depășite. Am fost sfătuit să fac o cerere la Oficiul Național pentru Cultul Eroilor de unde am primit un răspuns foarte cald și respectuos dar… dânșii se ocupă doar de cei morți în războaie! Asta e… până la urmă e o problemă de „voință politică”. Când autoritățile orașului și liceului (care azi nu mai sunt cele din 2014 iar mâine nu vor fi cele de azi) vor înțelege dramatismul situației, placa va fi pusă firesc înapoi.

Salut, Sighet!: Am discutat cu doi dintre supraviețuitorii „lotului Vișovan” (Petru Codrea și Ioan Ilban), care nu-și puteau explica decizia îndepărtării plăcii. Credeți că reamplasarea acestei simple și modeste plăci le mai poate aduce vreo „satisfacție” celor care au supraviețuit?
Marius Vișovan: Cu siguranță! Eliminarea plăcii a fost în primul rând pentru dânșii o imensă jignire! Mai sunt în viață 7 elevi ai liceului „Dragoș Vodă” care au suferit în temnițele comuniste, dintre care 4 din lotul Vișovan. Dar a fost o mare jignire și pentru soțiile celor deja decedați, care participaseră la sfințirea plăcii cu câteva zile înainte! Și nu în ultimul rând, o mare durere pentru mama mea, care a predat peste 30 de ani la Liceul „Dragoș Vodă”! Credeți că aniversarea Centenarului liceului este deplină, în aceste condiții?

Salut, Sighet!: Atât fascismul cât și comunismul au generat multă suferință și nu în ultimul rând numeroase victime nevinovate. Dacă ne gândim și la Holodomorul din Ucraina putem avea o imagine globală a tragediei produse de “implementarea” comunismului în Estul Europei. Și totuși, de ce oare comunismul este considerat mai… uman?
Marius Vișovan: E simplu, propaganda de stânga e mai tare! Dar dacă în Occident prinde pe fondul naivității celor care nu au cunoscut efectiv comunismul, la noi așa ceva este aberant! A lăuda sau relativiza regimul comunist este o mare minciună și o batjocorire a milioanelor de români care au suferit având caracter și ținută verticală! Și a urmașilor acestora care au suferit indirect prin șicane și marginalizare socială!

Salut, Sighet!: Grupul/ „lotul Vișovan”, care și-a asumat lupta și rezistența anticomunistă pornită într-un liceu dintr-un nord invizibil de țară, a fost recunoscut și onorat oficial de către autoritățile/ instituțiile democrate românești. Dacă este așa, o placă în memoria luptei lor poate să stârnească anumite sensibilități?
Marius Vișovan: Amplasarea acestei plăci nu a deranjat pe nimeni în Sighet. Așa cum v-am spus, presiunile au venit din altă parte!

Salut, Sighet!: Un psalm din Biblie ne spune că… “Nimeni nu este drept înaintea lui Dumnezeu”. Păi dacă nu avem șansa de-a fi drepți în fața Creatorului, ce sens mai au… faptele noastre insesizabile?
Marius Vișovan: Nu suntem perfecți, este evident. Dar este esențial să vrem să fim mai buni, să ne respectăm și să ne ajutăm între noi. Și când avem modele de frați ai noștri care pentru Dreptate și Adevăr și-au jerfit tinerețea și chiar viața, trebuie sa le cultivăm memoria și să-i urmăm, cu toate slăbiciunile noastre. Dacă liceenii sigheteni de azi ar cunoaște frumusețea sufletească a tinerilor arestați în 1948 ar fi… fascinați! Să nu ne lamentăm ipocrit… noi, românii, avem valori, avem modele! Să le scoatem în față, dacă vrem o țară cu oameni cinstiți și curați!

Salut, Sighet!: Există unitate de credință în… credință?
Marius Vișovan: O unitate de măsură a credinței are numai Dumnezeu… noi, oamenii, putem măsura doar practica religioasă, care reflectă parțial credința, dar nu se confundă cu ea. Dacă vrem însă să evaluăm în profunzime credința, avem totuși un indicator. Indicatorul este capacitatea de jertfă pentru idealul îmbrățișat. Cât despre unitatea în credință, este clar că există religii și confesiuni diferite, dar asta nu trebuie să ne facă să cădem în relativism. Cu toții căutam fericirea, cu toții avem nevoie de comuniune. Respectul față de demnitatea persoanei umane e un reper de la care trebuie să plece orice dialog religios sau filosofic.

Salut, Sighet!: Revenind la subiectul discuției noastre, când credeți că va fi reamplasată placa în memoria „lotului Vișovan”?
Marius Vișovan: Nu știu… dar eu nu voi înceta niciodată lupta, și dacă va fi cazul, o vor continua copiii mei! Dar ar fi rușinos pentru Sighet și pentru România ca ultimii eroi anticomuniști să plece din această lume dezgustați de batjocura la care (a câta oară?) au fost supuși…

Salut, Sighet!

Dragoste de soră – Pe jos de la Dragomirești la Sighet

„Eram închis la Sighet în luna februarie 1949 în așteptarea procesului. Eram în celula 74 toți cei 18 membri ai grupului, ce va fi numit mai târziu „lotul Vișovan” , după numele profesorului nostru. Am fost anunțați că putem scrie acasă pentru un pachet de 3 kg pe care familia urma să ni-l aducă într-o zi precizată, până la ora 12.00. Pentru cei din oraș sau din satele apropiate, problema era destul de simplă. Familia mea însa era la Dragomirești, la peste 40 de km distanță.

Părinții mei neputând veni (murise chiar atunci bunica) au trimis-o cu pachetul pe sora mea, Anuța. Pe vremea aceea singurul mijloc de transport pe valea Izei era un camion care pornea de la Săcel – la extremitatea de sus a văii și apoi cobora luând satele la rând până la Sighet. La ora 6 dimineața Anuța era prezentă în drum așteptând camionul, dar acesta umplându-se cu călători încă din primele sate, la Dragomirești șoferul n-a mai oprit. Anuța nu s-a descurajat și a luat-o la fugă după camion, sperând că acesta va mai opri pe traseu și mizând pe viteza de deplasare destul de înceată.

Cu toate strădaniile ei nu l-a prins din urmă până în prima comună – Bogdan Vodă, dar nici înapoi nu s-a întors. A continuat drumul spre Sighet, când la pas, când alergând și așa a parcurs cei 40 de km cu prețul unui efort incredibil. Harul lui Dumnezeu și dragostea ei față de mine i-au dat puteri nebănuite. Pe când a ajuns era trecut de ora 12, dar administrația n-a obiectat ( se pierduse oricum timp cu verificarea celorlalte pachete) și așa am primit și eu pachetul adus de sora mea. Era total epuizată și mama unui camarad a luat-o acasă la ea, a găzduit-o și a îngrijit-o până a doua zi.” (Ioan Ilban -interviu 2015 )

La vârsta de 93 de ani, Anuța a trecut la cele veșnice în luna august anul acesta, având alături copiii, nepoții, strănepoții și nu în ultimul rând, pe fratele său Ioan.

preot prof. Marius VIȘOVAN

La mulți ani domnului Ioan Ilban, președintele Asociației Foștilor Deținuți Politici din Maramureșul Istoric, la împlinirea venerabilei vârste de 88 de ani. Multă forță și putere de muncă în continuare!

Vă invităm să citiți un interviu cu dl. Ioan Ilban, realizat de preot prof. Marius Vișovan.

Memorialul Sighet – patrie a Spiritului, spirit al Patriei

– interviu cu domnul Ioan Ilban, președinte AFDP Maramureșul istoric –

Sub denumirea oficială “Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței”, Muzeul amenajat și patronat de Fundația Academia Civică în incinta fostei închisori comuniste de la Sighetu Maramției este recunoscut azi ca un obiectiv de anvergură europeană, cu un prestigiu științific și moral incontestabil, vizitat anual de un numeros public din țară și străinătate, de la oameni politici, savanți, diplomați și jurnaliști până la elevi de școală conduși de învățători și profesori, fără a omite pelerinajele cu motivație religioasă. Scopul acestui demers de proporții este unul esențialmente creștin exprimat în motto-ul Memorialului (scris în câteva zeci de limbi pe celularul principal), cuvintele Mântuitorului Isus Cristos: “Veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face liberi “(Ioan 8,32). Societatea românească actuală nu se poate trezi din coșmarul comunist fără o masivă și constantă infuzie de adevăr – Memorialul de la Sighet reușește să fie un început serios al acestei treziri a conștiinței naționale. Iar pentru opinia publică internațională – o carte de vizită a demnității românești. Cei care mai afirmă cu dispreț că “mămăliga nu explodează” să treacă mai întâi pe la Sighet… Titlul acestui articol este inspirat dintr-o frumoasă meditație a regretatului Romulus Rusan, căruia îi aducem pe această cale un respectuos omagiu. (M.V.)

Red: Stimate domnule Ioan Ilban, sunteți președintele filialei Asociației Foștilor Deținuți Politici din Maramureșul istoric. Ce amintiri aveți din perioada de început a Asociației?
Ioan Ilban: În 1990 s-a constituit AFDP în toată țara, ca reprezentant legitim al rezistenței anticomuniste ce putea în sfârșit să se manifeste și să se organizeze liber. Noi am constituit o filială autonomă în granițele istorice ale județului Maramureș, unul dintre principalele focare ale rezistenței din România. Erau încă în viață mulți camarazi de luptă și suferință. Ca președinte a fost ales Ștefan Minică, iar ca președinte de onoare Aurel Vișovan – șeful nostru din 1948, deja mult slăbit fizic. Eu, având o sănătate mult mai bună pe atunci m-am implicat foarte mult de la început, iar după moartea lui Ștefan Minică am preluat oficial conducerea filialei.

Red: Cum s-a născut Muzeul Memorial ?
Ioan Ilban: În 1990, clădirea fostei închisori era de mult dezafectată și aflată într-o stare avansată de degradare. Nici statutul juridic al clădirii nu era clar. Noi, foștii deținuți politici din Sighet, am început să ne interesăm ce s-ar putea face pentru reabilitarea ei. Din câte îmi amintesc, prima activitate în incinta închisorii a fost un parastas în memoria lui Iuliu Maniu, pe 5 februarie 1991. Apoi, Primăria mi-a încredințat mie cheia (locuiesc foarte aproape) și am început să venim mai des, cu Aurel Vișovan și cu ceilalți camarazi, având ocazional și vizitatori din alte părți. Am organizat, tot în 1991 cred, și un parastas pentru camarazii noștri maramureșeni căzuți în prigoană, în închisori și munți, celebrat de părintele greco-catolic Vasile Hotico, și el trecut prin temnițele comuniste.

Am început să ne interesăm cum s-ar putea obține fonduri pentru repararea clădirii. Unul dintre cei cu care am discutat a fost cunoscutul scriitor Laurențiu Ulici, care venea foarte des în Sighet având părinții originari din zonă; acesta a promis ca se va interesa la București. În această perioadă de început am beneficiat și de sprijinul primarului Gheorghe Filipciuc, proaspăt ales în februarie 1992 din partea PNȚCD. Undeva spre finele anului 1992 m-am întâlnit prima dată cu doamna Ana Blandiana, președinta Fundației Academia Civică. Dânsa a preluat oficial clădirea în 1993 și cu fondurile obținute a demarat lucrările de reabilitare și de transformare în Muzeu Memorial, proiect asumat moral (nu și financiar) de Consiliul Europei. Din acel moment am colaborat constant, pe toată durata amenajării Muzeului; eu personal am deținut și funcția de administrator până în 2001. Ca semn de mare apreciere, doamna Blandiana îi oferea lui Aurel Vișovan cuvântul de deschidere la mai toate simpozioanele care au avut loc aici în anii ’90. Într-un cuvânt, colaborarea între AFDP Maramureșul istoric și Academia Civică a fost și este deplină, chiar dacă noi suntem astăzi mult mai puțini.

Red: Rezistența anticomunistă din Maramureș este bine reflectată în cadrul Muzeului?
Ioan Ilban: Da, în special în celula 74 intitulată chiar “Rezistența în Maramureș “. Se alocă un spațiu important ”lotului Vișovan” și pe bună dreptate, căci noi am fost închiși în acea celulă în iarna ’48-’49 și acolo s-a compus și Rapsodia Maramureșului, dar se vorbește, cu date și fotografii și despre celelalte loturi de deținuți politici maramureșeni, luptătorii din munți – organizați în mai multe grupuri, din care cel mai important a fost grupul condus de eroul sighetean Vasile Popșa – adevărat simbol al credinței și dârzeniei maramureșene. Sunt prezentate și figuri ale eroismului feminin – călugărițe, dar și soții, mame, fiice ale luptătorilor anticomuniști prigonite și ele de către Securitate, dar și preoți greco-catolici persecutați etc.

Red: Câți membri ai “lotului Vișovan” mai sunt în viață?
Ioan Ilban: Din 18 am mai rămas 4: Nistor Man, Petru Codrea, Ioan Dunca și cu mine, cu toții trecuți de 80 de ani. Mulțumim lui Dumnezeu că dragostea și fraternitatea dintre noi au rămas statornice până azi, la 70 de ani de când ne-am înfrățit în lupta pentru libertatea și demnitatea neamului românesc.

Red: Sunteți născut în Dragomirești, pe Valea Izei, care ar merita titlul de “localitate martiră”….
Ioan Ilban: Da, de la noi din sat au suferit foarte mulți… Condamnări politice au avut peste 40 de consăteni, dar prigoniți au fost și mulți alții. Alături de Ieud, Dragomireștiul este, fără îndoială, unul din centrele rezistenței anticomuniste maramureșene.

Red: Vă mulțumim cu respect și vă dorim mult succes în activitatea pe care o desfășurați!

Comemorarea anuală a „lotului Vișovan” a avut loc pe 29 august în celula 74 a închisorii Sighet cu participarea seniorilor Nistor Man, Petru Codrea și Ioan Ilban, a doamnei Melania Rițiu și a unor membri ai familiilor.

Foștii deținuți politici au stat de vorbă și cu tinerii greco-catolici veniți în pelerinaj de la Șimleu Silvaniei la Sighet, îndrumați de călugării din Congregația don Orione. La agapa fraternă ce a încheiat comemorarea, seniorii noștri au depănat amintiri din închisori și au dezbătut unele probleme actuale.

preot prof. Marius Vişovan