#CNDV100 – PROMOȚIA 1954 de la Liceul „Dragoș Vodă”, la întâlnirea de 20 de ani

Până în zilele noastre, obișnuitele întâlniri ale absolvenților constituie, pentru cei care le onorează, momente de profundă emoție, dar și de bilanț. „Ce am mai făcut, câți am mai rămas, pe unde suntem, în ce lume/lumi mai trăim…” și nelipsita fotografie de grup-singurul document care rămâne. Un astfel de document este și fotografia de mai jos, făcută în anul 1974, la întâlnirea de 20 de ani a promoției din anul 1954, an în care au fost declarați absolvenți elevii claselor a X-a și a XI-a. Director al liceului a fost în anul acela profesorul Liviu Frunză.

Iată o succintă prezentare a celor care au participat:

Profesori: 1. Cu bastonul care i-a însoțit o bună parte a ultimilor ani de activitate și cu un buchet mare de flori în mână, o revedem în primplan pe Domnișoara Aurelia Chindriș, profesoara de istorie, calmă și răbdătoare, locuia peste drum de liceu și o vedeam uneori, prin ferestrele de pe coridor, traversând strada sprijinindu-se în baston și urcând anevoie treptele liceului.

2. În rândul următor, primul din stânga este profesorul de istorie, Vasile Petreuș. Pedant, mărunțel, firav și delicat, când se enerva pe câte un vlăjgan, intona amenințător: „Băieteee! Nu uita că eu am fost boxeeeer!”, făcându-ne să pufnim în râs. Avea însă una dintre cele mai valoroase biblioteci din oraș, din care împrumuta uneori și elevilor care-i câștigau încrederea. La el am văzut pentru prima dată „Diplomele” lui Ioan Mihalyi de Apșa. Și-a petrecut aproape întreaga carieră didactică la liceul nostru, al cărui elev a fost și el .

3. Profesoara de limba română (în primii ani a predat limba rusă), Eusebia Negrea, născută Rebreanu, este, a fost, un alt slujitor devotat al liceului. Promoțiile cărora le-a fost profesoară și dirigintă îi păstrează și acum o imagine deosebită.

4. Alexandrina Năstase a predat muzica. A fost o neobosită activistă culturală a timpului, a cântat romanțe și muzică populară, a jucat teatru, a predat canto popular și teorie muzicală. Târziu, după pensionare, împreună cu soțul său, învățătorul Marin Năstase, s-a stabilit la fiica sa, la Bucurști, dar a rămas cu Maramureșul în suflet, deși veniseră în tinerețe de pe meleaguri oltene.

5. Din spatele profesorului Petreuș ne zâmbește figura atât de bine cunoscută a profesorului de literatură Ioan Șuteu, unul dintre cei mai iubiți dascăli ai liceului. Cu o solidă cultură literară clasică, stăpân incontestabil pe gramatică și bun cunoscător al limbii latine, avea mereu ceva nou și interesant de spus despre subiectul/autorul predat. Venit de pe meleaguri transilvane, el a rămas legat de Sighet și de Liceul „Dragoș Vodă” până la sfârșitul carierei.

6. Din centrul fotografiei ne privește distinsa doamnă Cornelia Circa, profesoară de limba franceză și foarte mulți ani directoare a liceului, avându-l în dreapta, ca invitat, pe tov. Nicolae Roman, primsecretar PCR al orașului, iar în stânga pe (7) Dumitru Paraschiv, profesor de matematică și fost, în mai multe rânduri, director al liceului.

8. Aproape ascunsă printre foștii săi elevi, Maria Miron, descendentă din marea și nobila familie Coman de Moisei, o femeie de o frumusețe și o distincție aparte, a fost profesoară de limba germană. Mereu pe bicicleta cu care venea la liceu sau umbla prin oraș la cumpărătruri până nu demult, cu o ținută de amazoană, bucuroasă de orice salut primit, Doamna Medy Miron, la 91 de ani!, mai poate fi găsită – cu o floare și cu un zâmbet – în aceeași casă de lângă gară, în care locuiește de-o viață.

9. Din ultimul rând – chiar în fața ușii – ne privește prin ochelarii cu nenumărate dioptrii profesorul de psihologie Eracle Titircă, cu o ucenicie de mare folos făcută (înainte de a ajunge la Sighet) în Cercul Literar de la Sibiu (Negoițescu, Stanca, Doinaș etc.), cu vaste și rafinate lecturi din marea literatură, cu un simț critic deosebit și, mai ales, cu o mare bunătate sufletească a marcat formarea și devenirea intelectuală a multora dintre elevii săi. Pentru semnatarul acestor rânduri, „Domnul profesor” a rămas una dintre cele mai dragi imagini dintre dascălii acelor ani.

Din rândul elevilor revedem pe: 10. Gheorghe Iura, fost mulți ani inspector școlar la Baia Mare; 11. Vasile Mircea, contabil; 12. Ioan Bozai, fost procuror-șef la județ; 13. Gheorghe (Ghiuri) Codrea, contabil-șef la BCR Sighet; 14. Ion Corbescu, profesor de limba română; 15. Alexandru Țiplea, profesor de biologie și fost director al liceului, posesorul fotografiei și cel care ne-a ajutat la identificarea participanților; 16. Vasile Bologa, din Bârsana, inginer geolog cu prestigioase studii și cărți în domeniu, dar și cu vaste conexiuni în alte domenii (o peșteră din Munții Maramureșului îi poartă numele); 17. Gheorghe Deac, finanțist cu funcții de răspundere în administrația locală; 18. Gheorghe Dumitrașcu (ajuns arhitect); 19. Vasile Țicală, finanțist; 20. Liviu Marina, inginer; 21. Gheorghe Codrea, finanțist, fost, mulți ani, director la BCR Sighet; 22. Mihai Roman, inginer minier, fost director la Baia Borșa; 23. Ioan Pop, profesor de limba română, fost director al Școlii din Nănești; 24. Gheorghe Lazăr, inginer în industria alimentară, cu studii la Sofia; 25. Maria Bozai, funcționară; 25. Elisabeta Feltner, stabilită în Ungaria.

Foarte mulți dintre ei nu mai sunt printre cei vii. Și cei „plecați” și cei „rămași” reprezintă însă file și ani din istoria centenară a prestigiosului nostru Liceu și, amintindu-ne de ei și pomenindu-i, ne facem o firească datorie.

prof. Ioan ARDELEANU – PRUNCU

foto: arhiva dlui profesor Alexandru Țiplea




În memoria doamnei profesoare Aurelia Vișovan (1933-2019)

Azi, 29 iulie 2019, a trecut la cele veșnice doamna profesoară Aurelia Vișovan, soția cunoscutului luptător anticomunist Aurel Vișovan. Doamna profesoară Aurelia Vișovan a predat matematica și fizica, cea mai mare parte a activității desfășurând-o la Liceul „Dragoș Vodă” din Sighet. În ultimii ani, a fost colaboratoarea site-ului www.salutsighet.ro, unde i-au apărut câteva articole interesante. 

Condoleanțe colegului nostru de redacție, preot prof. Marius Vișovan, fiul doamnei profesoare, precum și familiei îndoliate! 

*

Prezentăm mai jos o scurtă biografie a regretatei doamne profesoare Aurelia Vișovan (n. Chindriș).

Aurelia Vișovan s-a născut la 23 iulie 1933 la Sighetu Marmației, fiică a învățătorilor  Ioan Chindriș (originar din Ieud) și Ana, n. Iusco (originară din Dragomirești), români greco-catolici. A avut 3 frați mai mici – Valentin, Alexandru și Mircea.

Până în 1938 a copilărit la Dragomirești unde lucrau părinții ca învățători, tatăl fiind și directorul școlii în două mandate – a condus demersurile de construire a noii școli.

La vârsta de aproximativ  3 ani recită o poezie în prezența episcopului  dr. Alexandru Rusu, unul dintre viitorii martiri ai Bisericii Greco- Catolice (recent beatificat de către Papa Francisc), aflat în vizită  pastorală  la Dragomirești.

În 1938 familia se mută la Sighet unde va locui până la cedarea Ardealului de Nord, în 1940. Casa unde locuiau fiind în zona Cămara (pe malul Tisei), asistă cu ochi de copil, în martie 1939, la retragerea autorităților cehoslovace din Ucraina Subcarpatică.

După Diktatul de la Viena (30 august 1940), familia ia drumul refugiului; tatăl, acuzat de spionaj pentru România se ascunde o săptămâna în pădure apoi își urmează în secret familia; la Salonta vor trece cu mari emoții granița în România.

După câteva zile la Arad părinții primesc posturi și locuință în comuna  Socodor (40 km de Arad) unde familia va locui până în 1944; tatăl va face frontul de Răsărit până în Caucaz.

În perioada 1943 – 1944 urmează primul an de liceu greco-catolic la Beiuș, în internatul călugărițelor asumpționiste.

În septembrie 1944 – în fața ofensivei germano- maghiare, familia se refugiază la Vulcan, pe Valea Jiului, unde se retrăsese unitatea de care aparținea tatăl ei. Aurelia Vișovan va continua un an liceul la Petroșani.

În anul 1945 familia se întoarce la Sighet, unde Aurelia va termina liceul în 1951.

În anul 1948, tatăl, Ioan Chindriș este judecat și condamnat la 6 luni de închisoare, pe care  le va executa la Timișoara,  în urma unui proces înscenat pentru “refuz de serviciu”. După eliberare nu i se va mai permite să lucreze în învățământ; va lucra o vreme la șantierul Salva -Vișeu, perioadă în care sănătatea i se va înrăutăți. Va muri în 1958 la 50 de ani neîmpliniți

În 1953 Aurelia Vișovan devine profesoară de matematică și fizică, (absolvind la Cluj Institutul de doi ani), predând la catedră până în 1990 (facultatea de 5 ani o va termina la fără frecvență în 1958). Cea mai mare  parte a activității o va desfășura la Liceul “Dragoș Vodă” din Sighet unde va îndruma peste 1.000 de elevi.

Fiind reclamată că frecventează biserica romano-catolică în anul 1955 este mutată disciplinar la țară, la 30 km de Sighet; protestând că are frați mai mici în întreținere i se găsește un post la o școală mai mică din Sighet; i se va permite revenirea la “Dragoș Vodă” doar după câțiva ani.

A participat activ, de-a lungul anilor, la numeroase activități culturale sighetene, în special spectacole de teatru.

În anul 1966 se căsătorește cu fostul deținut politic Aurel Vișovan, deși fusese avertizată din toate părțile că își compromite cariera; în 1967 se naște Marius și în 1968 Flaviu, cei doi copii  ai lor  (cel mic moare în 1973 după multă suferință).

Obține gradul didactic I în anul 1976.

După 1980 când soțul se pensionează de boală în urma agravării sănătății, devine aproape unică întreținătoare  a familiei (pensia soțului fiind infimă, având foarte puțini ani lucrați după cei 16 ani de închisoare).

Fiul Marius și nora Magdalena (căsătoriți în 1989) termină în anul 1990 Facultatea de Matematică din Cluj și primesc repartiții la marginea Sighetului.

Aurelia Vișovan se pensionează exact în ziua în care devine bunică (30 iunie 1990). Cei 6 nepoți (în ordine cronologică) sunt: Aurelia, Cristina, Iuliu, Mihai, Liviu, Aurel.

În anul 1991 moare mama Aureliei Vișovan, înv. Ana Chindriș, membră a ordinului terțiar franciscan.

La 22 mai 1994 fiul Marius este hirotonit preot greco-catolic prin punerea mâinilor episcopului Lucian Mureșan (actualul cardinal) și a episcopului mărturisitor Ioan Ploscaru.

La 7 august 2002, trece la cele veșnice Aurel Vișovan, liderul rezistenței anticomuniste din Maramureș.

Din anul 2002 până în 2019 Aurelia Vișovan a continuat să fie prezentă în viața socială sigheteană, la evenimentele familiei sale, la reuniunile aniversare ale foștilor absolvenți ai Liceului “Dragoș Vodă” la care a participat cu bucurie atât timp cât sănătatea i-a permis precum și prin articolele publicate pe site-ul nostru.

Prof. Aurelia Vișovan s-a stins din viață înconjurată de dragostea familiei și de respectul foștilor elevi. Înmormântarea va avea loc joi, 01 august 2019, de la ora 12.00 la capela cimitirului romano-catolic.

Dumnezeu să o odihnească în pace!

Salut, Sighet!




#CNDV100 – Promoția 1969 – Liceul „Dragoș Vodă”  – jumătate de secol de la absolvire!

La sfârșitul acestei săptămâni (vineri și sâmbătă) absolvenții Liceului „Dragoș Vodă”, promoția 1969, s-au întâlnit pentru a sărbători 50 de ani de la terminarea liceului. Au participat absolvenți din toate clasele promoției 1969, inclusiv de la clasa maghiară și ucraineană, dar, cei mai numeroși au fost cei din fosta clasă a XII – a A, organizați și „impulsionați” de colegul lor, prof. Csillik Zoltan.

Anul 2019 are dublă semnificație pentru promoția 1969: jumătate de secol de la absolvire și un secol de existență remarcabilă a Liceului „Dragoș Vodă”.

 

La mulți ani absolvenților promoției 1969 și tuturor celorlalți absolvenți!

La mulți ani, CNDV (Colegiul Național „Dragoș Vodă”)!

La mulți ani profesorilor activi și/sau pensionari!

 

Salut, Sighet!

 Foto: Tomi HOFFER

 




„Să ne faceți o vizită în Arizona – SUA, că n-o să vă pară rău!”

prof. Gheorghe Bărcan

Un arc peste timp. Ne aflam în Cluj, când am primit un telefon de la un fost elev al soției, Oniga Aurel. A foat prima comunicare cu fosta dirigintă a lui, atunci prof. Tăut Maria, după absolvirea Liceului din Cavnic, în anul 1967. Au trecut de atunci 50 de ani și elevul și-a format o profesie și a părăsit zona, diriginta lui s-a transferat la Liceul din Vișeu de Sus, după căsătoria noastră, cu numele de Bărcan Maria, unde a funcționat împreună cu mine, soțul ei, până la pensionare, ca profesori de matematică. Ne mai spunea că el se află în Arizona, în SUA, de mai mulți ani, cu familia, cu soția lui Paulina, pe care nu o cunoșteam și cu trei băieți și o fată, alții doi fiind în țară, cu activități de succes; în componența familiei se mai aflau 24 de nepoți! Dar, surpriză: ne invită să-i facem o vizită în Arizona, că n-o să ne pară rău! I-am mulțumit pentru invitație, fără a ne pronunța în vreun fel și i-am spus că și noi facem vizite pe la copii, anual, în Anglia și în State (Minnesota). În anul următor, am primit un nou telefon, fiind în America, prin care reînnoiește invitația și atunci am decis să o onorăm în acest an și am plecat spre Arizona.

În continuare, dorim să împărtășim câteva gânduri, câteva imagini despre un timp de care ne aducem aminte foarte des și cu mare drag, unde am petrecut câteva zile împreună cu prietenii noștri maramureșeni, într-un mediu familial extrem de plăcut; în vizitele făcute am întâlnit prezențe și imagini de o frumusețe excepțională, magnifice.

fam. Oniga (Aurel și Paulina)

În săptămâna mare, între 02 și 07 aprilie 2018, eu cu soția, împreună cu fiica noastră Ana-Rodica și nepoțelul Samuel, am luat avionul și am zburat spre destinație, unde am pus piciorul după trei ore de zbor; am plecat cu ninsoare și frig și am ajuns acolo în noapte, într-un mediu de basm și o atmosferă caldă de +30 de grade C. Ajunși la aeroport, am luat mașina pe care fiica noastră o închiriase mai înainte și ne-am îndreptat spre adresa dată. Din mers, i-am contactat și i-am avertizat: «am sosit!»; răspunsul a fost prompt și hotărât: veniți, vă așteptăm cu drag! În circa o jumătate de oră am abordat strada «Paradise», din localitatea Phoenix, acolo unde gazdele noastre aveau locuința, domiciliul. Ne-au așteptat cu o bogată pregătire: supă, salate și mulțime de alte bunătăți, nelipsind nici sarmalele și nici cârnăciorii, cum numai în Maramureș se fac așa de buni. Toate cele prezente arătau calitățile de atât de bună gospodină a Paulinei; a fost și Aurel complice la aceste preparate, cu mulțime de fructe și sucuri, din grădina proprie. Într-o seară, ne-a oferit și o cină cu păstrăvi deosebit de gustoși și bine pregătiți, recolta proprie adusă din munți. Era o familie așezată, credincioasă, cu relații interumane deosebit de agreabile. Paulina spunea rugăciuni de toată frumusețea înainte de fiecare masă, pe care le repeta și la plecările nostre în drumeții. În această frumoasă atmosferă «familială», plăcută, cu multe istorisiri, orele treceau, noaptea se tot micșora și graba spre odihnă și culcare părea adormită. Ne-am culcat până la urmă și ne-am odihnit confortabil, urmând ca în prima zi să începem vizitarea obiectivelor fixate ceva mai târziu.

Noi plecam «pe teren» de la 10 dimineața și eram duși până spre seara zilei, nesătui de toate ce vedeam. Într-una din seri ne-au invitat să vedem «un colț» al unei camere, unde era expus un «Trei Culori» românesc, alături de prosoape, «talgere» și alte obiecte tradiționale românești, maramureșene; un colț mic, care pentru ei era mare cât întreaga Americă!

Chiar și pe plăcile de înmatriculare ale mașinilor a înregistrat pe una «Cavnic» și pe alta «Paulina».

«Eram atât de departe de țară și atât de aproape de ea; sunt destui de mulți în țară, care sunt foarte departe de aceasta»!

«O Zonă aridă și secetoasă, prin Vestul Statului». Am văzut locuri de toată frumusețea în cele 4 zile petrecute în Arizona, în prima zi, făcând o incursiune în zona Vestului Sălbatic. Am plecat printre perdele de palmieri maiestuoși, înalți și doar cu o coroniță de frunze la vârf, printre care se vedeau alte multe varietăți din această specie arboricolă cu bogății coronariene, continuând spre zonele mai înalte, aride și secetoase, cu cactuși de toate formele și varietățile diforme, care urcau pe versanții înălțimilor până spre vârful lor, ca adevărate păduri; mulți păreau a fi trunchiuri retezate de copaci, cu una sau mai multe ramuri, îmbrăcați în «spini». Se mai vedeau și alte specii arboricole, dar dominante erau formațiunile de palmieri și mai ales cele de cactuși.

La întoarcere, am vizitat frumoasa Grădină Botanică, cu o largă reprezentare a varietăților de palmieri și cactuși, cu o floră măruntă printre aceștia, de la care câte o păsărică colibri, mică cât o libelulă, părea neobosită în recoltarea nectarului. Am văzut acolo sute de specii de cactuși, de diferite forme, culori și mărimi, dezvoltați pe verticală sau orizontală, în forme sferice, mai mici sau mai mari, unii cu frunze masive, late, groase și ghimpoase, cu flori și fructe, alții fiind dezvoltați în lungime, cu trunchiuri groase, masive, cu două, trei ramuri; erau și prezențe filiforme, unele izolate sau adunate în corciuri, «tufe».

Într-o documentație pe internet («Despre Cactuși») se spune că ar fi până la 2.500 de specii de cactuși; 80% din compoziția lor este apă și au suprafață groasă, ceroasă, iar aceasta, împreună cu spinii lor («frunzele»), împiedică evaporarea apei, conservă umiditatea și favorizează condensarea. Rezistă în zonele aride și secetoase, având rădăcinile adâncite în pământul uscat, la mai mulți metri, iar acestea se dezvoltă și pe orizontală, pentru a «sugativa» apa atunci când plouă. Animalele care mănâncă cactuși (mai mici, filiformi) mor după aceea, spinii lor perforându-le stomacul! Se spune că floarea de cactus este cea mai parfumată, «parfumul» acesteia fiind simțit până la 1 km distanță. Au multe calități terapeutice, folosite în industria medicală, cosmetică, protector împotriva radiațiilor, plantă ornamentală ș. a.

În multe locuri am întâlnit avertizarea că tăierea unui cactus se pedepsește cu până la 25 de ani de închisoare! Probabil pentru protejarea acelor multe calități pe care le au, iar cu umiditatea mare ce o poartă ar putea fi în pericol în zonele lui aride cu secetă prelungită. Cred că motivul principal ar fi, mai ales, puterea lor de stabilizare a solului acelor zone aride și uscate, larg răspândite în Arizona, cu povârnișuri și înălțimi supuse eroziunii și aportul rădăcinilor sale pot împiedica, peste timp, ca spații mari din acest Stat să nu devină un mai extins și mai «Mare Canion».

«Marele Canion». O minune a lumii, cu o peisagistică fără egal, care te lasă fără cuvinte, păstrându-și farmecul peste timp. Pentru a ajunge acolo, am depășit înălțimea de peste 8.000 de picioare, pe renumitul Rout 66, o șosea mereu în urcare și cu avertizarea de protecție a sălbăticiunilor ce ne-ar sări în cale, fauna având aici o largă reprezentare, cu o severă protecție a aceteia în America; am petrecut două zile în vraja imaginilor acestei minunății create de natură. În fața noastră apăreau înălțimi semețe de stâncă, granit și roci de altă compozitțe, cu mulțime de coloane și piscuri, mai înalte și mai joase, după duritatea lor, în dantelării și culori diferite, de parcă un sculptor de excepție le-ar fi realizat, într-o largă extindere, în trepte, cu o prezență arhitecturală de ansamblu de nedescris, pe toată întinderea acestui imens spațiu. Totul părea un vis! În abisul profund în care se lăsau, se observa o linie albastră, care șerpuia prin defileul acesta și care reprezenta «Fluviul Colorado» , vinovatul principal de aceste uriașe săpături, în mai multe milioane de ani (5-7 mil.), aliat cu vânturi, ploi, alunecări de teren și alte intervenții ale naturii înseși. Acesta a transportat în milioane de ani ceea ce săpa în stânci, granit sau alte structuri, ducând acele enorme cantități în apele mari și adânci, încăpătoare, care până la urmă îl absorbeau și pe el, dar care se tot regenera, nu-l puteau înfrânge și a rămas cu aceeași misiune, poate mai potolită. Spre Sud și spre Nord, se întindea acest uriaș defileu prăpăstios, încă în activitate, de o rară frumuseșe, de neexprimat, una din cele 7 minuni ale lumii. În lungime de aproape 500 de km și o adâncime în jur de 1,5 km, are o lățime neuniformă, extrem de variabilă, situată între 400 m și 24 km! (Câteva date «metrice» le-am luat de pe Internet: «Marele Canion»). De-a lungul lui se întinde o șosea excelentă, cu multiple ramificații, cu întinse parcaje și spații de cazare și agrement, lăsând între ea și acea lungă, minunată și enormă «prăpastie» o perdea arboricolă, cu «strungi» din loc în loc spre acel plăcut miracol, la marginea căruia erau mici ziduri protectoare sau maluri stabilizate. Altfel, zona împrejmuitoare era împădurită cu specii arboricole adecvate înălțimilor, îmbogățită cu fauna adaptabilă acestora, cu însemne afișate pentru protecția lor în deplasări. Ne-am oprit de multe ori cu mașina în dreptul acestor «intrări», cu locuri de parcaj provizoriu și am tot privit prin aceste «ferestre», secvențe dintr-o minune a lumii. Dar, de fiecare dată, la fiecare oprire, ni se părea că vedem pentru prima oară această superbă imagine, care era parcă diferită de cea văzută puțin mai înainte, pentru că era într-adevăr o altă prezență din acel ansamblu al Marelui Canion, văzută din alt unghi, în alte culori, cu alte superbe elemente, cu alte profiluri de stânci, ziduri și coloane masive de granit și piatră, crescute parcă din hăul acelor adâncuri și nu scăpate din eroziunea vremurilor, mărturii peste timp, după milioane de ani. Am trecut astfel din extaz în extaz, pe un lung traseu, unde fiecare imagine și toate în ansamblu îți lăsau pe retină, în simțire, ceea ce nu se poate descrie și se poate numai vedea. Am realizat câtă dreptate are Cristina Stoica, absolventă a PR și Turism, când spune: «Marele Canion este imposibil de transpus în cuvinte; este locul în care înțelegi cu adevărat expresia «fără cuvinte».

După două zile am părăsit zona, cu o cazare de o noapte la un hotel din apropiere, zonă în care realizările creativității umane se îmbinau cu ceea ce natura însăți ne oferea spre admirație, această măreață și unică minune a lumii. Am coborât pe un alt traseu, Sedona, la fel de o excepțională frumusețe, parcă o continuare mai lină a ceea ce am lăsat în urmă, parcurgând un defileu lung, între pereții abrupți ai înălțimilor semețe, de forme și dimensiuni diferite, mai înalte sau mai scunde, de stâncă, granit ori alte roci, de mai mică duritate, în nuanțe de culori și sculpturi variate, de o parte și de alta a șoselei, printre care un râuleț își ducea apele învolburate, mereu îmbogățite, spre josurile acestor ținuturi. Pe marginile acestei ape curgătoare se găseau, din loc în loc, spații cu căsuțe pentru cazare, parcaje, precum și case de vacanță mai izolate, printre arbuști. O frumusețe!

Parcul Național «Pădurea Pietrificată». O altă minune a naturii, a lumii, ne-a oferit spre desfătare și acest spațiu, cu exponatele sale unice, magnifice. Tulpini de arbori întregi, sau bucăți mai mici ori mai mari, unele parcă segmentate la «drujbă», erau împrăștiate pe largi spații, în densități diferite; chiar bucățile mai mici aveau o greutate extraordinară, cele puțin mai mari nu le puteai mișca din loc! Nu știu ce le-a putut bătuci, sau cu ce au fost infiltrate pentru a realiza o asfel de densitate, cu așa enormă greutate. Era o avertizare, la intrarea în zonă, care interzicea păstrarea vreunei bucăți, oricât de mică, sub amenințarea controloului și a consecințelor. Probabil proprietarii acestor bogății erau aceia ce stăpâneau și terenurile pe care se găseau aceste «lemne», aceste «păduri» doborâte, cine mai știe când, cine mai știe de unde. Se prespune (se pare că nu sunt documente) că s-au produs ceva catastrofe pe acolo, erupții vulcanice în potop, cu sute de milioane de ani în urmă, invadând o regiune tropicală cu arbori falnici și o faună ce se poate doar imagina; s-au găsit și fosile de dinozauri și urme de existență umană, mai apropiate. Este locul cu cele mai impresionante fosile găsite, de acum 225 milioane de ani! Erupțiile vulcanice au depus un strat gros de noroi și cenușă vulcanică peste arbori, împiedicând carbonizarea lor. Aceștia au fost târâți de aluviuni departe și separați de ramurile, rădăcinile și uneori de coaja lor, motiv pentru care nu s-au găsit fosile ale acestora, așa cum s-au gasit pentru altele, frunze și floră. Îngropați sub aceste sedimente, au suferit în multe milioane de ani, modificări de structură, fiind pietrificați. Oxidul de siliciu, mai ales, împreună cu oxizii de fier, de mangan, cu pulberea vulcanică numită bentonită, cu jaspul (o piatră semiprețioasă) au pătruns în fibrele lemnoase și le-au mineralizat, în nuanțe de culori de la galben la roșu, portocaliu, albastru, negru sau nuanțe purpurii și le-au dat densitate și greutate mare (unele date metrice, de formație și structură, le-am luat de pe internet: «Pădurea Pietrificată»). Toate acestea dau Parcului Național, «Pădurea Pietrificată», aflată în marele «Deșert Pictat», de-a lungul râului Colorado, cu acea mulțime de «lemne» împrăștiate, segmente de arbori pietrificați, o frumusețe brută, aproape extraterestră. Mai erau și pe aici înălțimi, pereți de stânci de mai mică ridicătură, în culori și forme variate, printre ele cu diferite adâncituri, semne și acestea ale unor eroziuni produse în milioane de ani. Am întâlnit pe acolo și mai multe magazine indiene, cu mulțime de produse de fel și fel, specifice locurilor, amintiri, unele la prețuri exorbitante. Ne-a uimit, însă, o mică buturugă lemnoasă din cele văzute, dar finisată și lustruită pe fața superioară, care-i dădea o strălucire și frumusețe rare de culori, expusă spre vânzare. Evident nu se putea mișca din loc, decât cu cine știe ce mijloace și eforturi. Uitându-mă la preț, în dolari, se vedeau pe etichetă una sau două cifre semnificative, urmate de mai mult zerouri; iluzie optică, credeam eu. M-am uitat mai cu atenție, cu ochelarii pe ochi și am văzut cu claritate valoarea: 12 mii de dolari! De necrezut! Îmi ziceam că acea buturugă se putea secționa în mai multe felii, fiecare putând fi adusă la acelaș aspect, miracol. Oricum, nu aveam intenția să ne-o însușim; câteva lucruri am mai cumpărat de pe acolo, ca amintiri, mici ca dimensiune și ca preț. Tot în acel magazin era prezentă o tulpină de arbore mai subțire, la care se vedeau cu claritate în capătul ei acele cercuri care exprimau vârsta copacului în ani. Am mai întâlnit, tot într-un magazin cu vânzări, o bucată de «piatră» neagră, de mărimea unei genți mici, plate, la fel cu o densitate ce o făcea de nemișcat; preț astronomic! Ni s-a spus că este o bucată dintr-un meteorit căzut undeva pe aproape. Simbolisme, relicve de multe milioane de ani! Am vizitat și locul acela, urcând cu mai multe ascensoare și am văzut craterul enorm, circular, de mari dimensiuni, lăsat de meteorit la contactul cu Pământul.

În ultima zi a vizitei noastre, ne-am deplasat în orașul Tucson, unde am vizitat două biserici catolice. Una a fost mai recent construită, o adevărată catedrală, cu arhitectură modernă, extrem de plăcut organizată, în exteriorul și interorul acesteia, interior ce-ți dădea pacea și liniștea cunoscută a acestor locuri de reculegere și rugăciune. M-au impresionat două statuete dintr-o anticameră a acesteia, unde una reprezenta un călugăr ce purta zeghea de întemnițat, vărgată, iar a doua, o călugăriță cu lanțuri la mâini, probabil reprezentând misionari, martiri ai acelor locuri și timpuri, sau evidențiind alte perioade de persecuție ale cultului religios în formare. A doua biserică a fost construită în altă parte, veche din anul 1700, cu băncile și mobilierul uzat de folosință, cu întregul interior foarte plăcut și frumos organizat muzeistic.

De aici am trecut în Old Tucson, unde erau prezente tot felul de construcții și imobile din timpurile vechi, acolo unde se montau scene cinematografice pentru filmele de epocă, western-uri și unde te puteai plimba cu trenulețul sau cu poștalionul vremurilor. O excursie de neuitat!

După 4 zile, pline de minunății, am sosit «acasă» ceva mai târziu și am invitat pe amabilele și primitoarele noastre gazde la un local japonez, pentru o cină de despărțire. Acolo, un meșter bucătar japonez a preparat în fața noastră meniul comandat, deosebit de gustos și îndestulător, făcând tot felul de scamatorii în timpul «activității», amuzante nu numai pentru nepoțelul nostru, dar chiar și pentru noi.

Cu multe mulțumiri și alte discuții, mai scurte acum, ne-am retras pentru odihnă, dimineață fiind trezirea la orele trei, pentru a putea parcurge toate formalitățile de îmbarcare în avion, care pleca la primele ore ale dimineții. Mulțumindu-le mult pentru frumoasa primire și găzduire, ne-am îmbrățisat cu afecțiune și, la drum, așa cum îi stă omului bine. Aurel era plecat la serviciu mai devreme, iar Paulina ne-a condus la mașină, cu rugăciuni așa cum știa ea să le facă și a rămas acolo, între doi arbuști, făcându-ne semn cu mâna, până când depărtarea și întunecimile nopții, încă neîncheiate, au împiedicat vederea; acolo stătea și Aurel, dacă nu era plecat la serviciu.

Rămâneți cu bine și cu sănătate, oamenilor ce ați fost și sunteți atât de buni și care trăiți în sentimentele religios-umane în esența lor și nu le manifestați doar în vorbe, formal! Domnul să vă ocrotească și să vă aibă în pace!

Cu mult drag, familia de oaspeți, pe care ați făcut-o să se simtă atât de bine!

Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Lieului ”Dragoș Vodă” din Sighet

22. o4. 2019, Minnesota, SUA




O Evadare (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

Am trăit în toată plinătatea ororile închisorii comuniste, în condiții limită de viață și le-am redat secvențial și concis în mai multe materiale, care mi-au fost publicate pe site-ul www.salutsighet.ro, doamna prof. Brîndușa Oanță oferindu-mi cu multă bunavoință și înțelegere găzduirea lor. Pentru aceasta îi aduc multe și călduroase mulțumiri, rugând-o în același timp, să transmită mulțumirile mele și colegilor de redacție. M-a bucurat mult publicarea acestora și atâtea comentarii pe marginea lor, deosebite, «intervenții vindecătoare» în toate exprimându-se reprobarea pentru cruzimea persecuțiilor comuniste și, în același timp, respectul pentru cei ce le-au indurat.

«Petrecerile» acelor vremi erau așa de diferite, dense și variate, de la o zi la alta, de la o lună la alta, sau de-a lungul anilor, cu momentele, surprizele, mediul și psihologia lor, încât le-ai putea prezenta într-un volum pentru orice locație, sau interval mai scurt de timp. Redarea unor evenimente memorialistice, care sunt atât de depărtate de firescul unui comportament uman, sunt mai ușor admise, receptate de public, chiar dacă forma de expunere a lor este mai modestă. Altele, cu personaje și acțiuni create, cu ficțiuni, în cadrul formei literare alese reclama celui în cauză, anumite calități literare, de redare, însușiri care mie nu mi se pot pretinde sau imputa! De aceea, am fost puțin încurajat și am abordat doar evenimente mai ales pe această temă, trăite de mine și expuse în realitatea lor.

Cine a vizualizat articolul amintit, poate observa că anul 1954 mi-a fost foarte dens în evenimente, mult diferite unele de altele; pentru mine, a fost și un an de referință. Temnița, eliberarea, apoi în intervalul dintre un an școlar ce se încheia și altul care începea, am promovat clsasele a IX-a și a X-a, cu Maturitatea, prin examene în două sesiuni integrale, la fără frecvență și am reușit și la examenul de admitere la Facultate, cu un «greu» extrem de greu, apoi începerea în același an și a studenției, care a continuat cu studiul în condiții optime. Ce puteam dori mai mult? Dar, după primul semestru al anului IV, ultimul an de studiu, în 08.02.1958, am fost bătut și exmatriculat din Facultate, de peste tot, pentru refuzul, din nou, în recidivă, de a colabora cu Securitatea, deși știam ce mă poate aștepta. O sancțiune extrem de brutală, inumană și ilegală, care mi-a adus aminte că trăiam în «Iadul bolșevic». Acest eveniment a fost «răul» cel mai rău ce mi s-a întâmplat în acea perioadă și, de aceea, doar pe acesta l-am redat, în toată nelegiuirea și hidoșenia lui politică. Au mai fost multe alte persecuții, multe necazuri, în jurul acestei ilegalități (un rău nu vine niciodată singur), multe suferințe, dar acestea nu se pot compara cu cruzimile tratamentului din detenție, cu viața la limită de acolo. «Pe afară» poți să-ți alegi un meniu acceptabil la o masă, decent, să dormi în condiții comode într-un pat, să vezi un spectacol și atâtea altele, cu toate restricțiile impuse. De aceea am să mă și opresc cu relatarile de acest fel, trebuind sa le spun într-un fel «The End», chiar dacă vor mai trece unele secvențe prin această «sită», mai restrânse sau de alt fel, dacă vor fi admise. Trebuie să păstrez puțina legătură cu cine a manifestat așa multă înțelegere și respect în colaborarea avută, când poate v-am și agresat cu prea multe materiale, cu toate corecturile lor, chiar dacă aceasta ar semnifica doar un Salut (!), cu tot respectul, pentru «Salut, Sighet!», site-ul dumneavoastră atât de mult solicitat și respectat.

Desigur, printre materialele reclamate de acest site sunt prioritare mai ales acelea legate de cerințele orașului, de analize economice, cultural-artistice, spirituale, învățământ, legate de infrastructură, reconstrucții, zone de agrement și atâtea altele de care are nevoie localitatea, pentru corecții și dezvoltare, care se și dezbat atât de mult aici. Eu am adăugat la fiecare final de articol:… «fost elev al Liceului Dragoș Vodă din Sighet». Îmi place să spun aceasta, poate prea mult repetată, dar am fost elev al acestui liceu 5 ani, unde m-am simțit extrem de bine, port mult respect profesorilor care ne-au facut educație și instrucție, rămânând cu «nostalgiile» timpului, acesta fiind și singurul loc în care am trăit o mică parte a adolescenței, în libertate, cealaltă parte fiindu-mi arestată, împreună cu tinerețea întreagă. În acest fel sunt oarecum legat de Sighet, care, împreună cu Clujul sunt orașele mele de inimă și suflet. Indirect, materialele de memorialistică publicate au și ele legătură cu Sighetul, fiind solicitări a se face cunoscute opresiunile comuniste, la Simpozioanele de la «Memorialul Sighet». Acest Memorial de la Sighet este așezat de Consiliul Europei alături de cel de la Auschwitz și de Memorialul Păcii din Normandia, prin structura lui fiind primul Memorial din lume dedicat Victimelor Comunismului. Este spre lauda Sighetului că a dat spre construcție și dezvoltare acest imobil, pentru un scop atât de nobil și măreț, din care Doamna Ana Blandiana, împreună cu soțul dânsei, Romulus Rusan, cu sprijinul unor oameni privați, de nădejde, asociații (statul român a «tăcut» mai mult, aici) și, mai ales, cu sprijinul Consiliului Europei, au reușit să transforme acest imobil în ceea ce vedem astăzi, o Instituție de Măreție și Renume național, internațional și mondial, care, împreună cu Cimitirul Săracilor și cu Școala de Vară, formează arhitectura Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet. În revanșă, acest Memorial poartă numele orașului Sighet pe toate meridianele lumii!

Vreau să las deoparte cu totul materialul expus, în toate articolele publicate, toată teroarea pe care ele o cuprind, să evadez oarecum dintre acestea și să nu mai amintesc nimic de torționari, de diabolica Securitate, suferințe, de bătăi, înfometare, îngheț, munca de exterminare, celule în beznă, șobolani, afecțiuni grave, garduri de sârmă, toate acestea care-și făceau parcă libertate și viața multiplu întemnițată, ca și cum ele nu s-ar fi produs, petrecut, ca și cum nu le-aș fi trăit. Am să parcurg cu gândul trăirile de viață, fărâmițate atât de mult, așa cum au fost ele, așa cum le-au executat acei torționari nemernici, acuma în lipsa lor totală. În felul acesta, să trec peste toate, în cuprinderea lor succesivă, să le privesc ca spectator pe tot spațiul în care ele au fost prezente și chiar peste acesta, până azi, așa cum s-au așezat peste vremi, în realitățile și rânduielile sau neorânduielile lor, ale timpului. Deci, o evadare retrospectivă cu prelungirea ei în imagini de perspectivă, care să-mi permită ca, în final, să deschid ochii și să pot spune: ce coșmar, ce vis urât a fost, ce bine că nu s-a întâmplat aceasta, că a fost doar un vis! Ar fi, într-adevăr o «Evadare», o curățire a vieții de atâtea mizerii ale ei, de atunci și de mai apoi. Încerc să evidențiez acest fel de evadare prin titulatura și conținutul simplu:

În loc de Epilog. Ca o concluzie, o retrospectivă, un „În loc de Epilog” pentru acele timpuri cu greu „petrecute”, s-ar putea face afirmația că, pe tot parcursul celor trăite de mine, am fost mereu întâmpinat cu verdictul „mai târziu”, foarte rar din motive personale, familiale și altele, dar mai ales din motive pizmașe, impuse de orânduirea rea a „vremii”. Astfel, am început mai târziu ciclul gimnazial, determinat de ocupații străine, terminându-l tot mai târziu; liceul l-am înterupt, fiind alungat din el, și l-am reluat după 5 ani, terminându-l mult peste vremea lui; eliberarea nu mi-a fost nici ea favorabilă, ieșind de acolo după 6 luni de la data fixată, deci tot târzie; facultatea am început-o și am fost obligat să o întrerup, terminând-o după 10 ani de la începerea ei, în loc de 4 ani și, cu toate că eram un student foarte bun; parcă aș fi trecut fiecare an cu repetiție. Datorită acestora și a stărilor de incertitudine, am început viața de familie mult mai târziu, la 37 de ani! (reținere pentru optica și moralitatea vremurilor, teama de nereușită, procese ș. a.). O singură etapă de viață a venit cu 4-5 ani mai devreme, cu un bonus de timp: pensionarea, impusă de afecțiuni cardiace grave, dar nici ea nu mi-a fost spre bucurie; poate organismul nu a fost suficient de rezistent! Cu toate adunate la un loc, până și aceste încercări de scriere, de redare memorialistică a celor petrecute, de mine și de atâția alții, au apărut la o vârstă cand poate interveni incoerența în logică, în judecăți, în exprimări, în continuitatea și corelarea lor, au venit, după cum se vede, tot târziu. În concluzie, toate etapele importante de viață: pregătire, profesie, familie ș. a. au avut mereu avizarea „pe mai târziu”, tot în recuperare. La baza acestora a stat „nepotrivirea” vremurilor!

Cât de mulți ani s-au adunat și s-au pierdut în toate acestea, „pe mai târziu” și cât de mult au obosit!

Insistența mea de a pune realizările, situațiile, acolo unde le era locul la vremea lor, nu se asocia totdeauna bine cu acesta, în formă și conținut, trăind după aceea în alte vremi, cu psihologia lor, o altă psihologie. De aceea se produc uneori neconcordanțe, zdruncinări. Să faci mereu ceva în loc de altceva nu când trebuia, ci altădată, e un fel de a zice că ai recuperat, dar sunt goluri în timp, ocupate mai apoi și ele acolo rămân goluri; întoarcerea în timp nu este posibilă și pierderea este ireversibilă. Adolescența și tinerețea își au locul lor în viață, cu trăirile lor atunci și ele nu pot fi plasate altcândva, când ești adult și rămâne în locul lor doar un regret, pe un spațiu neocupat.

Dar, totuși, victoria enormă si totală asupra „răului” atât de rău, cu un moral de excepție, determinat de cele deja afirmate, a favorizat o tâșnire a mea în perspectivă și, deși slăbit fizic, mi-a dat o forță de neoprit, punând peste cele cotidiene realizările pierdute, rând pe rând, în plinătatea lor, într-o altă perspectivă și speranță nouă de viață, care se și realiza, având uneori senzația că am și depășit poziția ce aș fi avut-o într-o evoluție firescă a ei. Se contrabalansa astfel regretul pentru cele pierdute, cu bucuria deplină și de neînlocuit a celor câștigate și care, parcă, le depășea pe acelea. Îmi vine în minte pilda Mântuitorului, cu fiul risipitor, când reîntoarcerea lui a determinat o bucurie mai mare decât pentru cele prezente, pentru că el „mort era și a înviat, pierdut a fost și s-a aflat” (Luca, cap.15 ). Deosebirea este că acel fiu, el singur s-a risipit, era ca și mort, apoi a înviat, a fost pierdut pentru că a urmat îndemnurile celui rău, dar s-a aflat. Mie, însă, mi-au fost risipiți de alții, 12 ani dintr-o parte atât de frumoasă a vieții, aproape am fost ucis și am înviat, m-au pierdut, dar m-am regăsit și bucuria a fost sublimă, când am ajuns în același loc, peste lungi perioade de timp, de greutăți. De exemlu, victoria unui pugilist, după câteva căderi la podea, este de mai mare bucurie decât a aceluia ce ar câștiga la puncte cele 12 runde.”Să reușești să te ridici atunci când ești căzut!”, să nu te lași, pentru că în viață pot fi (și sunt) căderi, de un fel sau altul, încercări. Acel trend de viață, acel tempou, s-a imprimat în esența ei. Dar aceasta nu poate continua la nesfârșit, are un punct de acumulare, o limită și viață îi impune oprirea, chiar înainte de linia orizontului, nu poate trece dincolo de acesta.

Acum, la peste 87 de ani ai mei, e târziu, un târziu împlinit, aș putea spune. Astfel că, am ieșit de sub zodiacul acelui tiranic verdict, „mai târziu!” și de aici înainte doar Domnul va stabili, pentru finalizarea traseului de viață ce a rămas: „mai devreme”, ori „mai târziu”…

Doamne ajută!

Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului „Dragoș Vodă”, Sighet.




#CNDV100 – Corpul profesoral, în anul de grație 1998

O parte dintre profesorii de la Colegiul Național „Dragoș Vodă”, în tradiționala poză de final de an școlar (1998).

Fotografie din arhiva prof. Ștefan Huber.

Completările cititorilor la această fotografie sunt binevenite.

Salut, Sighet!




#CNDV100 – Liceul ”Dragoș Vodă” la 75 de ani (partea a III-a)

Continuăm cu partea a III-a a ”filmului” aniversării a 75 de ani de existență ai Liceului ”Dragoș Vodă”.

Ne aflăm în anul 1994 când, un număr impresionant de oaspeți și absolvenți a fost prezent la festivitățile care marcau 75 de ani de intensă activitate educațională. 

Mulțumim domnului profesor Anton Fangli, directorul liceului la acea vreme, pentru acest material.

Salut, Sighet!

Video: Valentin Rozsnyai

Foto: captură film




#CNDV100 – Liceul ”Dragoș Vodă” la 75 de ani (partea a II-a)

Continuăm cu partea a II-a a ”filmului” aniversării a 75 de ani de existență ai Liceului ”Dragoș Vodă”.

Ne aflăm în anul 1994 când, un număr impresionant de oaspeți și absolvenți a fost prezent la festivitățile care marcau 75 de ani de intensă activitate educațională. 

Mulțumim domnului profesor Anton Fangli, directorul liceului la acea vreme, pentru acest material.

 

Salut, Sighet!

Video: Valentin Rozsnyai

Foto: captură film




#CNDV100 – Sigheteanul conf. univ. dr. Alexandru Ofrim se ocupă de istoria… Bucureștiului! (autor, Ion Mariș)

În urmă nu cu foarte mulți ani am primit de ziua mea o carte care mi-a atras atenția: „Străzi vechi din Bucureștiul de azi”. Am citit-o, mi s-a părut interesantă și simțeam că autorul, Alexandru Ofrim, ne este apropiat, este… de-al nostru, din zona Sighetului. Se pare că prima impresie nu m-a înșelat!

În ultimele luni, fiind în căutarea absolvenților de elită ai Liceului „Dragoș Vodă” am făcut cercetări pe ultra-aglomerata rețea Internet și am descoperit cu bucurie că domnul Alexandru Ofrim, conferențiar universitar doctor la Facultatea de Litere a Universității București este… sighetean.

Am făcut demersurile necesare – evident tot via Internet – și am primit răspunsuri prompte la întrebările/ nedumeririle mele. A contat mult că domnul Alexandru Ofrim, foarte amabil, a acceptat o discuție de la distanță pe care o vom finaliza foarte curând și… „face to face”.

Așadar, Alexandru Ofrim s-a născut la Bârsana, dar a copilărit la Sighet și a urmat primele două clase de liceu la “Dragoș Vodă”. Urmându-și vocația, și-a continutat studiile la singura clasă de filologie-istorie (profil umanist) care funcționa în județul Maramureș, la Baia Mare.

Studiiile superioare și le-a făcut la București, la Facultatea de Istorie și Filosofie, Universitatea din București. La terminarea studiilor a fost repartizat tocmai la Liceul Agroindustrial din Târgu Secuiesc (Covasna).

A urmat schimbarea de sistem din 1989, domnul Alexandru Ofrim a făcut scurte popasuri prin Codlea și Brașov și s-a oprit la… București.

Aici a fost muzeograf și șef de secție la Muzeul de Istorie și Artă al Municipiului București, apoi muzeograf – cercetător la Muzeul Satului București și cercetător științific la Institutul de Etnografie și Folclor „Constatin Brăiloiu”.

Alexandru Ofrim a intrat în mediul universitar în 1998 și a ajuns azi la nivelul de conf. univ. dr. la Facultatea de Litere a Universității București unde predă o serie de cursuri foarte, foarte interesante. Istoria mentalităților, Introducere în antropologia culturală, Introducere în antropologia comunicării, Antropologia și istoria corpului, Istoria practicilor de lectură etc. sunt câteva cursuri ce mi se par deosebit de atractive și care m-au determinat să încerc să-l cunosc mai bine pe sigheteanul devenit… bucureștean.

Discuția noastră demarează – pașnic – de pe… plaiurile copilăriei, tinereții.

*

Ion Mariș (IM): Născut la Bârsana, crescut la Sighet, trăitor și buletin de București! Care loc vă este mai “apropiat”, domnule Alexandru Ofrim?
Alexandru Ofrim (AO): Cred că toate aceste locuri îmi sunt apropiate. Toate au contribuit, fiecare în felul lor, la conturarea omului care sunt acum. Bârsana este locul unde m-am născut, în Sighet am crescut, iar la București mi-am desăvârșit formarea intelectuală și mai apoi cea profesională. Trebuie să vă mărturisesc faptul că primii trei ani din viață i-am petrecut la Borșa, unde tatăl meu era inginer forestier iar mama învățătoare (în 1967 s-au mutat la Sighet). Chinurile nașterii au apucat-o pe mama în timp ce se afla cu tata la cinematograful din Vișeul de Sus, unde rula filmul sovietic „Zboară cocorii”. Mama a dorit să mă nască la Bârsana, deoarece era aproape de părinții ei. Așa că a fost urcată repede în mașina de teren a epocii, GAZ-ul de serviciu al tatălui meu și dusă la Bârsana. Se spune că există o legătură organică între om și locul în care s-a născut, cu pământul natal. Această legătură nu se formează prin simplul fapt că acel loc este înscris în actele de stare civilă. Faptul că m-am născut la Bârsana ar fi rămas doar un detaliu în biografia mea dacă nu aș fi beneficiat de uriașul privilegiu de a-i avea aici atât pe bunicii paterni cât și materni.

Așa că, până spre finalul adolescenței, toate vacanțele de vară, uneori și cele de iarnă, mi le-am petrecut, fără excepție, la Bârsana. Am fost mai apropiat de bunicii din partea mamei: învățătorii pensionari Lucreția și Vasile Bologa. Pe bunica am cunoscut-o mai puțin, ea murind în 1970. Era descendenta unei vechi familii de preoți greco-catolici, cu legături de rudenie în rândul unor cunoscuți memorandiști transilvăneni, își făcuse studiile la un colegiu piarist din Budapesta, știa maghiara literarară. Îmi amintesc și acum camera din spate a casei. Geamurile erau mereu acoperite cu draperii, lăsând în penumbră mobila masivă și fotografiile înrămate. Din acestea mă priveau sever domni și doamne în costume de epocă. Nu îmi era teamă de această cameră misterioasă, pot spune că aici am prins conștiință de mine însumi, când mi se spunea cine au fost strămoșii mei și că nu trebuie să îi fac de rușine. Locul era magic și datorită faptului că aici era biblioteca, cu multe cărți vechi. La loc de cinste era volumul „Diplomele maramureșene” a lui Ioan Mihalyi de Apșa. Mai erau și sertarele pline cu fotografii vechi și cu documente de familie. Am citit mult, încă de mic. Aici, la bunicii din Bârsana aveam locurile mele preferate de lectură, fie în cadrul de lemn al unei ferestre care dădea spre livada din spatele casei, fie cocoțat într-un măr, unde descoperisem niște crengi împletite care îți asigurau un culcuș confortabil.

Așadar, nu am fost un „copil de bloc”, dar nu vreau să credeți că toată ziua stăteam cu nasul în cărți. Bunicul era un învățător de modă veche, era mereu barbierit proaspăt și stătea în casă îmbrăcat în costum și cu cravată când nu avea treabă prin gospodărie! Vara, când era vreme de fân sau de cules fructele, nu eram menajat, mă punea la muncă, alături de el, și nu pot decât să spun că a fost o experiență unică. Și acum știu cum se întorc brazdele, cum se fac căpițele și clăile, și m-a învățat chiar să cosesc, după ce m-am făcut mai mărișor! Aici, la Bârsana a fost paradisul meu pierdut, locul în care toată lumea era a mea. Aveam o trupă de prieteni, copii de prin vecini, cu care umblam toată ziua pe dealuri, mergeam la pescuit în Iza sau în pârâul Valea Muntelui. Pe atunci, pârâul acesta avea cotloane adânci cu pești mărișori, acum e un fir anemic de apă, plin cu resturi de plastic. Iar ulița Valea Muntelui, la începutul căreia era casa bunicilor, acum dispărută, s-a umplut de vile disfuncționale zugrăvite în culori tari, cu balustrade de nichel, ba chiar și cu câte un mini-turn Eiffel în curte pentru a arăta reușita proprietarului…

Un alt aspect care, cred eu, mi-a pecetluit definitiv nu numai structura personală, ci și preocupările mele profesionale a fost acela că încă am mai prins vechea lume țărănească a satului maramureșean. Poate că de atunci mi se trage și interesul pentru etnografie și antropologie. În anii copilăriei mele, Bârsana, ferită de colectivizare, mai avea insule de arhaism, iar bârsănenii se mai încăpățânau să își păstreze rânduielile și vechiul lor mod de a fi în lume. Modernitatea adusă de regimul comunist nu reușise să-i disloce. Îmi plăcea să trag cu urechea la ce vorbeau bătrânii care se adunau duminica în cerdacul bunicului meu, și care își aminteau, invariabil, de întâmplările din primul război mondial, ale căror protagoniști au fost, ca soldați ai armatei austro-ungare. Chiar bunicul meu din partea tatălui luptase în Galiția, apoi în nordul Italiei unde l-a prins prăbușirea fronturilor, în 1918, venind apoi pe jos, trecând Alpii până în Maramureș.

Nivelul uman al țăranilor maramureșeni era foarte ridicat, și spun asta cu riscul de a fi acuzat că sunt un nostalgic, că idealizez satul de altădată. Nu, țăranii pe care i-am cunoscut, mai ales bătrânii, aveau o demnitate și o distincție aparte, un orgoliu nobiliar care venea de demult la acești urmași ai războinicilor „nemeși” maramureșeni. Și tinerii aveau o sfială, o bună-cuviință țărănească. În urmă cu câțiva ani, în trenul Sighet – București am nimerit în același compartiment cu niște bărbați tineri din Bârsana. Inițial, m-am bucurat că am de-a face cu niște consăteni, dar curând a trebuit să mă mut în altă parte, întrucât toată conversația lor era punctată de vulgarități de neînchipuit. Sau, cu altă ocazie, am însoțit două tinere diplomate japoneze prin Maramureș. Erau foste cursante de-ale mele de pe vremea când țineam conferințe la Școala de vară organizată de Institutul Cultural Român la Baia Mare. Sosind cu avionul de la București la Baia Mare am luat o cursă spre Sighet. Liniștea noastră a luat sfârșit după ce am coborât pe Valea Marei și autobuzul i-a cules pe elevii care mergeau la liceele din Sighet. Surescitați de cele două prezențe exotice, s-au întrecut în măscării, fără să atragă sancțiunea șoferului sau a celorlalți localnici din autobuz, care, amuzați, le-au ținut isonul. La un moment dat tinerii au devenit agresivi și a trebuit să-l oblig pe șofer să oprească la un post de poliție pentru a-i potoli. Și când te gândești că japonezele veniseră în căutarea unui Maramureș mitic, un ținut de vis, pe urmele conaționalului lor, celebrul fotograf Miya Kosei…

IM: Descrieți-mi vă rog, foarte succint, Sighetul tinereții dumneavoastră în comparație cu cel de astăzi?
AO: Îmi puneți această întrebare ca și cum aș fi un exilat care n-a mai dat prin Sighet din anii tinereții și a rămas încremenit în această imagine a unui trecut îndepărtat. Har Domnului, revin destul de des la Sighet, locul pe care îl consider „acasă”, pentru că aici locuiește mama mea, în casa părintească. Este adevărat, din 1984 nu am mai locuit efectiv aici, dar revenirile mele periodice mi-au permis să sesizez schimbările care au avut loc, în bine sau în rău. Cum arăta Sighetul înainte de 1989? Îmi amintesc cum arăta zona unde trebuia să fie Centrul civic al orașului, demolată la finele anilor ’80 și unde acum alternează supermarket-uri și biserici neterminate, într-un deplin haos urbanistic. Acolo au fost câteva străzi paralele, care se îndreptau spre ieșirea din oraș, cu case solide și porți impozante, cu grădini în spate. Asemenea străzi mai sunt și azi în oraș, dar ceea ce mă întristează este faptul că farmecul lor dispare, lăsând locul unei uniformizări triste. În locul unor case vechi, cu decorații exterioare ale fațadelor, cu stucaturi, cu ferestrele de lemn au apărut niște paralelipipede îmbrăcate în polistiren și termopane.

Obișnuiam, în copilărie și adolescență să fac lungi plimbări cu bicicleta pe străzile orașului. Puteam pedala în voie, netulburat de traficul mașinilor, care, pe străzile periferice era ca și inexistent. Pe strada Izei puteam bate mingea în fața porții, fără să fim nevoiți să întrerupem prea des jocul. Astăzi, este o adevărată aventură să traversezi străzile Șincai și Ștefan cel Mare, intens și infernal circulate. Este clar că acest oraș a fost construit pentru pietoni și trăsuri, nu are cum să se extindă pentru a face față numărului sufocant de mașini. Am, prin vecini, pe cineva care merge cu mașina până în centru, deși nu sunt decât câteva minute de mers pe jos. Așadar, pot să spun că pe vremea bătrânelor autoturisme „Dacia” acest oraș era mult mai liniștit. În schimb, străzile, centrul, erau populate de trecători, vedeai mulți țărani cu desăgi în spinare, veniți din satele din împrejurimi, mai ales în zilele de târg. Cele două cinematografe nu duceau lipsă de spectatori iar la sala de spectacole mai veneau trupe de teatru din țară. Vara, în ștrandul improvizat de pe malul Izei, de la Grădina Morii, cu greu găseai un loc în care să-ți întinzi cearceaful, iar la restaurantul „Marmația” era imposibil să găsești o masă liberă. Astăzi, nu vezi prea multă lume în aceste locuri și nici nu e de mirare, au apărut noi distracții și o mare parte din locuitori au luat drumul străinătății. Au apus și vremurile când Sighetul era un centru industrial, îmi amintesc că sirena de la C.I.L. răsuna în tot orașul la ora 5 dimineața, deșteptându-și locuitorii pentru o nouă zi de muncă.

Cred că Sighetul arată astăzi mai bine decât la începuturile anilor ’90 când avea aerul scorojit al unui târg prost întreținut. Totuși, a fost un oraș norocos, demolările ceaușiste nu au ciupit decât o mică parte din patrimoniul său istoric. Cu piața rectangulară, cu edificii în stil neoclasic și Art Nouveau, Sighetul a rămas același oraș tipic central-european, de burg austro-ungar, oraș de frontieră. De la ultimul etaj al Liceului „Dragoș Vodă” mă uitam în zare, peste Tisa, unde se vedeau, din când în când, sclipirile în soare ale parbrizelor mașinilor care treceau dincolo, în necuprinsa Uniune Sovietică.

IM: Am discutat un pic, în preambulul convorbirii noastre, despre “dualismul” licean Sighet – Baia Mare. Vreți să ne dezvăluiți – în termeni colocviali – cum a fost viața dvs. de liceean la… “Dragoș Vodă”?
AO: Desigur… M-ați căutat pentru a-mi cere un interviu crezând că sunt printre acei „absolvenți de elită” ai Liceului „Dragoș Vodă” și am avut impresia că v-am dezamăgit atunci când v-am spus că la acest liceu n-am absolvit decât… 10 clase! Cu toate acestea, mi-ați spus că nu contează și că ar fi interesant să vorbesc despre perioada în care am fost elev aici. Cred că aveți dreptate, este vorba despre o microistorie personală, o mărturie-document despre o lume dispărută. A unei perioade trăite „la firul ierbii” de către un adolescent care și-a petrecut aceste momente ale vieții chiar în ultimul deceniu al regimului comunist. Așadar, cum am ajuns să urmez clasele a IX-a și a X-a, treapta I de liceu, cum se spunea pe atunci, la Liceul „Dragoș Vodă”?

Pot să spun că încă de mic am fost un cititor împătimit și cu o mare pasiune pentru istorie. Nu mă atrăgeau deloc științele exacte, așa că opțiunea mea firească era să urmez un liceu cu profil umanist. Exista o clasă de „filologie-istorie” în cadrul Liceului Pedagogic în Sighet. Chiar în anul 1978, când eram elev în clasa a VIII-a și trebuia să mă pregătesc pentru examenul de admitere la liceu a apărut o nouă Lege a învățământului. Aceasta a reorganizat sistemul liceal conform sloganului „integrarea învățământului cu cercetarea și cu producția”. A urmat industrializarea liceelor și marginalizarea claselor umaniste. O victimă a fost și clasa de „filologie-istorie” din Sighet, care a fost desființată. Singura care a rămas în județ se afla la Baia Mare și funcționa tot în cadrul unui liceu industrial! M-am simțit blocat, nu doream să părăsesc confortul casei părintești pentru a lua drumul capitalei de județ. Unica opțiune era să dau admiterea la Liceul „Dragoș Vodă”, unde funcționau două clase cu profilul „matematică-fizică”, restul fiind cu profilul „mecanic”. A fost lovitură grea pentru „Dragoș Vodă” care a devenit de fapt un liceu industrial deghizat, legitimat ca liceu de „elită” doar prin prezența celor două clase de „matematică-fizică”, socotite cele mai bune din oraș, unde intrau copiii de familie bună, ai vârfurilor locale (ca să nu zic ai „ștabilor”). Mi-aș fi dezamăgit groaznic părinții dacă nu intram și eu la una din aceste clase. Da! Era o realitate a vremurilor, tata deținea funcția de director al I.F.E.T. din Sighet… Așa că am strâns din dinți, am luat meditații la matematică și română și în vara anului 1978 intram printre primii la clasa de „matematică-fizică”, fiind repartizat chiar în prima, cea cu indicativul a IX-a A. Cum s-ar zice, eram de-acum printre „elite”.

Nu abandonasem câtuși de puțin hotărârea de a îmi urma adevărata vocație și să dau examenul de treapta a II-a la „filologie-istorie”, la Baia Mare, când voi fi fost deja puțin mai mare, capabil să mă descurc singur printre străini. De la început am considerat prezența mea la „Dragoș Vodă” ca pe o haltă și speram că voi traversa fără probleme această etapă. Numai că, vai, nu a fost așa! Dacă mai pricepeam cât de cât matematica din gimnaziu, la algebra din liceu mi s-a cam „rupt filmul”, începusem să fiu depășit. Nefiind nici interesat, am mers pe minima rezistență, atât cât să trec clasa. La fizică mă mai descurcam, tânărul profesor Boancă mă înțelesese, luam nota 5 la teză pentru că știam teoria, fără să rezolv problemele. Singurul loc unde puteam excela era istoria, și ocazia s-a ivit repede, la olimpiadele școlare. Fără efort prea mare, în clasa a IX-a am spulberat etapele pe liceu, pe oraș, pe județ și am ajuns la olimpiada națională de istorie de unde m-am întors cu un premiu. Eram, oarecum, o bizarerie, conducerea liceului, profesorii nu mă puteau ignora. Fotografia mea a fost pusă la panoul de onoare, eram o mândrie pentru liceu, care, iată, puteau să raporteze la forurile superioare prezența unui elev printre premiații unei olimpiade naționale. Mai mult decât atât, am participat și la sesiunile de referate științifice ale elevilor, care se desfășurau după același tipic, adică etapa pe liceu, pe oraș și pe județ, dar nu la istorie, ci la limba și literatura română. Lucrarea mea, în care era vorba despre folclorul maramureșean, luase premiul I la etapa pe județ.

Însă, această notorietate mi-a adus și neplăceri. La o adunare în sala de festivități, directorul de atunci al liceului m-a dat ca… exemplu negativ, în fața tuturor! Ce să mai ascund, a fost unul, prof. Motognea, parcă, sper că i-am pronunțat bine numele. A spus, în public, că elevul Ofrim „învață în salturi” și toate privirile colegilor s-au ațintit asupra mea. N-am înțeles nici acum ce-a vrut să spună, pentru că la istorie categoric nu învățam în salturi, poate prin greșita expresie îmi reproșa că nu sunt bun și la matematică, și la română, și la istorie. Cu siguranță acel profesor nu avea proprietatea termenilor. Dar… eu eram… tăbăcit de astfel de profesori, niște simpli funcționari. Să îi uităm că și eu am devenit profesor și am avut asemenea colegi fără har. În fine, nu bietul director mi-a provocat cele mai mari neplăceri, ci chiar dirigintele, profesor de matematică. Mic de înălțime, bondoc, cu o privire mereu piezișă și perversă, îi plăcea nespus să umilească elevii, pe mine în special. Mă scotea la tablă și, înainte de a mă pune să rezolv ecuația mă întreba batjocoritor: „Ia spune-mi, între ce ani a domnit Vlad Înecatul?” (sau alt domnitor obscur) – „A, vezi, nu știi istorie!”, sau „Măi, Ofrime, când o să te faci și tu om serios?” În timp ce eram la tablă se așeza în locul meu de la bancă și îmi scotea tot din geantă, scuturând-o ostentativ, zicând că este în căutarea unor fire de tutun, acuzându-mă că sunt fumător. Ca să vezi: eu care am fumat prima mea țigară la sfârșitul anului I de facultate!! Uneori, nu ezita să mă caute prin buzunare, să mă pună să suflu, să îmi miroasă degetele. Și o făcea des, cu o răutate absolut gratuită. „Domnul Vucea” de la „Dragoș Vodă” era, cu siguranță un profesor fără vocație, lipsit de tact pedagogic și chiar fără de scrupule. La câțiva ani distanță, când ajunsesem și eu profesor, l-am întâlnit pe stradă, în Sighet și am încercat o discuție cu el, dar a fugit speriat spunând că nu își mai aduce aminte…

Singura soluție pentru a scăpa de aceste umilințe era să mă transfer, ceea ce am și făcut, mutându-mă, după vacanță, în clasa a X-a H, profil mecanic. Clasa aceasta era un fel de „batalion disciplinar”, cu elevi de strânsură, transferați și repetenți, undeva într-o sală întunecată și umedă de la demisolul liceului. Nu doream decât să îmi găsesc liniștea și să mă pot pregăti pentru examenul de treaptă, la „filologie-istorie”. Aveam de dat aici și un examen de diferență, la limba latină. Într-a X-a am ajuns din nou la olimpiada națională de istorie și iar mi-au pus fotografia la panoul de onoare.

Cu riscul de a-i șoca pe cititori, nu am avut prea multă admirație pentru profesorii mei din liceu, cu mici excepții. Nu sunt un resentimentar și nu contest calitățile multor profesori care se străduiau să salveze onoarea acestui liceu de tradiție. Pe lângă educația teoretică și în detrimentul acesteia, existau o mulțime de materii tehnice, cum ar fi „Rezistența materialelor”, „Organe de mașini” etc, predate de inginerași care se scăpau astfel de halele fabricilor. Totuși, nu pot să nu îmi amintesc cu plăcere de unele figuri luminoase de profesori, cum ar fi profesoara de istorie Eugenia Godja și profesorul de română, savurosul Ion Șuteu, pe amândoi întâlnindu-i în acea “rău famată” clasă a X-a H. Singura șotie pe care am făcut-o în liceu a fost în clasa a IX-a. La o teză la istorie am pus pariu cu câțiva colegi că voi scrie povestea „Punguța cu doi bani”. Fiind convins că profesorul de istorie, care era un oltean cam hâtru dar cam slab profesional (ne dicta lecțiile) nu va citi cele scrise de mine, dat fiind faptul că eram olimpic național la istorie. Și așa a și fost, am luat nota 10. Îmi mai amintesc și de profesoara de română dintr-a IX-a care obișnuia să ne dea lucrări de control anunțate, punându-ne să învățăm pe de rost lungi și grele poezii din manual, pe care trebuia să le reproducem cât mai fidel, în scris. Nici nu mai știu ce să cred acum, o fi fost un bun antrenament pentru memorie? Sau o metodă stupidă care ucidea creativitatea? Se pare că meteahna învățării pe dinafară e o boală veche a învățământului nostru. Ca să intru la facultatea de istorie a trebuit să învăț pe de rost cinci manuale…

În fine, ca să nu o mai lungesc, Liceul „Dragoș Vodă” avea pe atunci un aer de cazarmă, te întâmpina cu silueta lui masivă și severă, cu controlul de la poarta elevilor, unde, dimineața, mereu același profesor sinistru, mic de statură (am uitat cum îl chema) ne verifica dacă numărul matricol e bine cusut sau dacă părul ne era tuns regulamentar, altfel erai trimis acasă, absent nemotivat. Săptămânile de practică în atelierele aflate la subsolul clădirii erau monotone și plictisitoare. Îndrumați de maiștri agramați ne prefăceam că muncim trăgând la pilă sau tăind metale cu bomfaierul. Nici acum nu știu la ce au folosit piesele ieșite din mâinile mele. În sala de festivități a liceului am văzut pentru prima dată la față un ofițer de Securitate, venind să prelucreze, în fața tuturor, cazul unor elevi din clasele mai mari care trimiseseră scrisori la Radio Europa Liberă, solicitând difuzarea unor piese muzicale… Și, evident, de față era o parte a corpului profesoral, în frunte cu acel Motognea. Mda, astea erau vremurile.

În toamna lui 1981 plecam la Baia Mare unde a început o nouă etapă din viața mea. Aici, la singura clasă umanistă din județ, ne erau permise excentricități de neimaginat pentru vremea respectivă, cu complicitatea profesorilor. Veneam la liceu fără număr matricol, în blugi și cu sacoul de uniformă, purtam părul mare. Dar aceasta este altă poveste…

Este pentru prima dată când revin asupra acestor amintiri, însă, prin aceste secvențe autobiografice am încercat să arăt că „aventura” mea de la „Dragoș Vodă” a avut zonele ei de lumină și de umbră.

IM: O întrebare relativ nespectaculoasă: de unde, de ce, pasiunea fiului de inginer pentru istorie?
AO: Părinții au mereu o tendință de a se reproduce social și profesional. Da, tatăl meu și-ar fi dorit să devin inginer forestier, dar a trebuit să se resemneze. În 1971, când eram în clasa I, tata m-a dus la filmul „Mihai Viteazul”, și probabil că am rămas foarte impresionat de această superproducție istorică. Geșeala lui. Tata era abonat la revista „Magazin istoric”, ale cărei numere am început să le aștept cu nesaț. Am amintit mai înainte de biblioteca bunicului meu, plină de cărți de istorie și manuale școlare apărute în perioada interbelică (Iorga, Giurescu, Lupaș, Al.Filipașcu etc). A fost decisivă pentru orientarea mea spre istorie. Evident, în aceste cărți găseam lucruri care nu erau spuse sau erau chiar interzise în anii comunismului. Îmi amintesc un episod din clasa a IV-a. Aveam un învățător pensionar suplinitor, Marin Năstase. La o lucrare de control la istorie, cred că era vorba despre cel de-al doilea război mondial, am scris despre intrarea României în războiul contra U.R.S.S, despre Antonescu și despre „războiul sfânt împotriva bolșevismului”! Vă dați seama, citisem acestea în cărțile din biblioteca bunicului meu! Noroc că învățătorul se cunoștea bine cu bunicul, cu mama, pe care a chemat-o la școală și i-a atras atenția să aibă grijă cu lecturile mele. Avertizat, bunicul a procedat la o epurare serioasă a bibliotecii, ascunzând cărțile „periculoase” în podul casei. La finalul clasei a IV-a, învățătorul meu mi-a oferit o carte de istorie cu dedicația: „Lui Ducu, istoricul clasei, o amintire pentru viitor”. Aceasta înseamnă că îmi creasem deja o reputație. O altă întâmplare, cred că eram prin clasa a VI-a, am intrat într-o librărie din centru care astăzi nu mai este și am întrebat vânzătoarea dacă are cartea „Arheologia între adevăr și impostură”, a unui autor francez, Jean-Pierre Adam. Un bătrânel care se afla în librărie a devenit foarte atent și m-a întrebat de ce mă interesează această carte și cum mă cheamă. Era Francisc Nistor, directorul Muzeului etnografic din Sighet. „-Oho, ești de-al lui Ofrim și de-al lui Bologa!”, că îmi cunoștea bine familia. M-a chemat la el în birou, mi-a arătat depozitele muzeului și, de atunci, am început să îl frecventez destul de des, mă duceam și la sesiunile de comunicări științifice ale muzeului cu ocazia sărbătorilor de iarnă. Începuse să mă intereseze foarte mult istoria și etnografia Maramureșului, iar primele mele încercări de a scrie au avut asemenea subiecte. În această direcție am fost încurajat de un unchi excepțional, geologul Vasile Bologa din Baia Mare, care avea preocupări interesante în domeniul lingvisticii, etnologiei și folcloristicii.

Apoi a fost întâlnirea mea cu Gheorghe Todinca, profesorul meu de istorie și dirigintele din clasa a VIII-a, care mi-a devenit un fel de mentor. Era muzeograf, dar preda istorie la Școala nr. 2. Nu știu ce a fost în capul lui, era foarte tânăr, pentru că la prima oră de istorie a dorit să vadă care este nivelul clasei și a pus niște întrebări cam dificile și pentru studenți, darămite pentru niște elevi. Îmi amintesc, printre altele, că a întrebat cine a fost mareșalul Ney. Am fost imediat cu mâna sus: „Un mare conducător de oști al lui Napoleon și care a a sfârșit la zid.”. Nu se aștepta la așa ceva. La finalul clasei a VIII-a mi-a dat o fișă de caracterizare psiho-pedagogică în care a scris despre mine: „Elev cu o cultură istorică excepționaală, depășește cu mult colegii în domeniul discipinelor sociale și literare, citit, corect, moral, emotiv, un foarte bun român. Recomandăm a fi îndrumat pe mai departe în cercetarea și cunoașterea istoriei, direcționat astfel va ajune un istoric de renume, spre mândria noastră a tutruror”. Cred că l-am dezamăgit, n-am ajuns un mare istoric, pentru că am preferat mereu domeniile de graniță, interdisciplinare.

Am avut un moment în care pasiunea mea pentru istorie a fost concurată de cea pentru folclor și etnografie. Am cules folclor din Bârsana, pe urmele bunicului meu, care fusese corespondent, în anii ’30 al Arhivei de Folclor din Cluj, condusă de Ion Mușlea. În clasa a XII-a, încă mai stăteam în cumpănă: urmez Istoria sau Literele? Până la urmă am ales Istoria, dar, după cum se vede, tot la Litere am ajuns… În vara lui 1983 am dat admitere la Facultatea de Istorie și Filozofie din București. Concurența era mare, peste 20 de candidați pe 40 de locuri. Condiția reușitei era reproducerea cât mai fidelă a lecțiilor din manuale. Am redat din memorie destul de bine subiectele, cu excepția unuia singur, pe care l-am improvizat, ceea ce mi-a fost fatal, picând examenul al doilea sub linie! Un mare noroc a fost acela că nu trebuia să mă duc în armată, fusesem scutit, așa că am stat clandestin acasă, un „parazit social”, „neîncadrat în câmpul muncii” cum se zicea pe-atunci. N-am făcut altceva decât să mențin în memorie lecțiile din cele cinci manuale. În 1984 am dat din nou la facultate și am intrat al doilea, cu media 9,86. Chiar și după ce am ajuns student, multe rude sau cunoscuți se mirau și nu puteau să înțeleagă că am ales istoria, în ochii lor era ceva fără viitor, eram condamnat să ajung un biet profesor de țară, în cine știe ce colț uitat de lume. Și nu erau departe de adevăr… Pe vremea aceea, nu puteai urma doar istoria, această specializare era jumelată cu filosofia, și amândouă puse sub pecetea strică a materialismului dialectic și istoric și a socialismului științific. Cursurile de istorie erau mai puține în comparație cu imensul balast de materii ideologice. De aceea am urmat specializarea istorie medievală universală care nu era supusă prea mult ingerințelor ideologice.

Iarăși, nu pot să spun că am avut un profesor care să mă fi marcat în mod deosebit. Au fost și profesori pe care i-am admirat, dar și enorm de mulți politruci și impostori. N-am acordat prea mare importanță notelor și mi-am văzut de ale mele, deși știam că la repartiție voi prinde un post în conformitate cu media generală. Da, am chiulit mult în facultate, am și fost sancționat pentru asta, dar în locul unui curs de istoria mișcării muncitorești preferam să mă duc la bibliotecă.

A urmat apoi o altă întâlnire, să-i spun „astrală” în viața mea, cu profesorul Mihai Pop, pensionar deja pe vremea aceea, maramureșean de origine și unul din întemeietorii școlii românești de etnologie. De fapt a fost vorba despre o reîntâlnire, pentru că fusese prieten cu bunicii mei, era fiu de preot greco-catolic. Străbunicul meu îi fusese superior, ca protopop, tatălui său, deci familiile se cunoșteau bine. De câteva ori, pe vremea când eram copil și mă aflam în vacanța de vară la Bârsana, profesorul Pop a poposit la casa bunicului, împreună cu studenții cu care făcea cercetări de teren. L-am căutat deîndată ce am ajuns student la București, m-a primit în casa de pe strada Caragea Vodă, m-a ascultat cu atenție și mi-a îndrumat într-un mod decisiv lecturile. Plecam de la el cu geanta plină cu cărți, cu introduceri în antropologia culturală, în engleză și franceză, de negăsit în bibliotecile noastre.

Vă spuneam că am fost mereu atras de domeniile de graniță, că refuz închiderea într-o singură disciplină și că îmi place, ca istoric, să mă uit mereu în ograda altor discipline umaniste învecinate. În mod firesc, preocupându-mă de relațiile dintre antropologia culturală și istorie a fost inevitabil să nu descopăr istoria mentalităților, care este de fapt o antropologie istorică. În primul rând, istoria mentalităților nu este o „istorie” propriu-zisă, ci o metodă de cercetare, un curent care a făcut carieră excepțională în istoriografia franceză a anilor ’70-’80. Astăzi nu se mai folosește această denumire, ci mai mult cea de „istorie culturală”, care nu este decât ultimul avatar al acestei istorii a mentalităților. Acest curent nu practică istoria militantă, istoria care povestește numai faptele marilor personalități, bătăliile și tratatele de pace. Tot ce aparține omului este demn de istorie, nu numai evenimentele politice și militare. Istoria mentalităților este preocupată să reconstituie viața cotidiană a oamenilor din alte timpuri, comportamentele, atitudinile și sentimentele lor. Nu-i așa că v-ați mira dacă v-aș spune că este posibilă și o istorie a râsului sau a plânsului, o istorie a fricii, a corpului, a copilăriei și așa mai departe. Practic, istoria mentalităților și antropologia au fost pentru mine un fel de refugiu, un mijloc de evadare din plictiseala cursurilor ideologizante de la Facultatea de Istorie și Filozofie, cea a studenției mele care a coincis cu ultimii ani ai comunismului ceaușist. La zece ani de la terminarea facultății, în 1998 îmi susțineam teza de doctorat în istoria mentalităților, la Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române, sub conducerea profesorului Alexandru Duțu, unul din marii noștri comparatiști literari, promotor al istoriei mentalităților la noi. Teza mea s-a numit „Scrisul și cartea în mentalitatea tradițională românească”. În diploma mea de doctor este menționată specializarea „istoria mentalităților” și trebuie să vă spun că, în România, suntem doar doi foști doctoranzi ai profesorului Duțu care avem acest titlu. Tot în anul 1998, decanul de atunci al Facultății de Litere, profesorul Dan Horia Mazilu, istoric al literaturii române vechi, la rândul lui preocupat de studiul mentalităților, mi-a propus să părăsesc Institutul de etnografie și folclor al Academiei, unde eram cercetător științific și să dau concurs pentru un post de lector la această facultate. Inițial am predat istoria mentalităților dar ulterior mi-am diversificat oferta, propunând studenților și masteranzilor mei cursuri de antropologie culturală, antropologia comunicării, antropologia și istoria corpului, istoria culturală a practicilor de lectură.

IM: Cum a apărut ideea scrierii cărții “Străzi vechi din Bucureștiul de azi”? Cât a durat tot procesul scrierii acestei lucrări excelent documentate?
AO: Am scris această carte într-o singură lună! Nu trebuie să vă surprindă, pentru că între anii 1992-1997 am fost muzeograf la Muzeul de Istorie și Artă al Municipiului București. O vreme am fost șeful secției de Istorie. M-am familiarizat și cu istoria Bucureștiului, am cunoscut bine colecțiile muzeului. Fără prea mare succes la acea dată am încercat să promovez un nou discurs muzeal. Adică să nu mai facem expoziții în care să se amestece, ca într-o peltea, aspecte ale istoriei naționale cu cele ale istoriei locale, bucureștene. Vizitatorii ar fi mai interesați să vadă, de exemplu, cum arăta un bilet de tramvai de pe la 1900, decât fotocopia proclamației de la Islaz ori alte documente ale revoluției de la 1848 în București. Lipsea din expozițiile muzeului tocmai reflectarea identității locale bucureștene. În 1994 am propus organizarea unei expoziții intitulată „Țăranii la București”, în colaborare cu Irina Nicolau de la Muzeul Țăranului Român, dar nu s-a putut aici, în schimb a avut succes la… Paris. Ca să revin, plecasem de câțiva ani de la muzeu, eram deja la facultate, dar nu mi-a fost greu să mobilizez toate resursele de istorie bucureșteană și să scriu textul acestei cărți, într-o formulă de dicționar. Am luat în considerare numai acele nume vechi de străzi care au o motivație istorică locală. Cum ar fi Batiștei, Cotroceni, Lipscani, Dudești etc. În primul rând, am explicat originea acestor denumiri, pentru că puțini bucureșteni știu, bunăoară, că numele unei importante străzi comerciale, Lipscani, vine de la Leipzig sau Lipsca așa cum îi spuneau negustorii care se aprovizionau cu mărfuri de aici. Apoi, am înșirat informații istorice despre aceste străzi vechi, povești despre oamenii care le-au locuit, întâmplări demult uitate, și, evident, multe ilustrații cu fotografii de epocă și fragmente de hărți vechi. Am oferit cartea spre publicare editurii Humanitas. În sfârșit, în 2007 cartea a apărut și, surpriză, s-a vândut tot tirajul de 1.500 de exemplare într-o singură săptămână, deși costa destul de mult. Au urmat încă două tiraje, apoi încă patru ediții, ultima, revizuită, din 2011, având altă copertă și alte ilustrații în interior. Cum a devenit cartea mea un bestseller? Cred că a răspuns unui orizont de așteptare deja existent. În anii ’90, lumea era ocupată cu tranziția, era bulversată de schimbări, nu prea exista disponibilitatea pentru a contempla, recuperativ, propriul oraș. Astăzi, vechiul București fascinează, este un subiect la modă. Se pare că locuitorii lui doresc să regăsească spiritul și farmecul locului, doresc să vadă și dincolo de ceea ce este dezolant, haotic și urât în acest oraș. Diverse asociații și fundații organizează conferințe sau tururi ghidate prin cartierele vechi ale orașului și se găsesc numeroși participanți dispuși să plătească pentru aceasta. Deseori mi s-a reproșat că nu m-am implicat în această mișcare, devenită, iată, un business. Nu am mai scris și nu cred că voi mai scrie despre istoria Bucureștiului. Consider că mi-am făcut datoria, cu prisosință, față de fostul meu loc de muncă și față de orașul adoptiv.

IM: Nu am citit prima dumneavoastră carte “Cheia şi Psaltirea. Imaginarul cărţii în cultura tradiţională românească” dar intuiesc un subiect provocator. Despre ce este vorba?
AO: Cartea aceasta este de fapt teza mea de doctorat, publicată în 2001, la Editura Paralela 45. De ce „Cheia și Psaltirea”? În ultima parte a cărții am vorbit despre un obicei care a existat în unele părți locuite de români, un fel de practică magico-religioasă de descoperire a hoților. Persoana păgubită mergea la biserică, iar la sfârșitul liturghiei, preotul și dascălul puneau cheia de la biserică în Psaltire, o legau cu sfoară, apoi țineau cheia suspendată, de o parte și de alta, în vârful degetului arătător. Păgubitul rostea numele celor pe care îi bănuia de furt. Dacă dispozitivul alcătuit din cheie și Psaltire se balansa atunci când era pronunțat un nume, atunci acela era vinovatul. Desigur, nouă astăzi ne pare straniu acest ritual, dar dacă stăm să ne gândim mai bine și astăzi destui oameni se duc la preoți care sunt vestiți pentru „deschiderea Cărții”, pentru a le desluși fapte din trecut sau pentru a le ghici viitorul. Și în Maramureș există asemenea preoți sau chiar persoane laice care practică bibliomancia. Dacă pentru noi scrisul și cartea sunt lucruri familiare, pentru omul satului românesc care trăia într-un univers mental diferit de al nostru, scrisul și cartea aveau sensuri aparte și erau folosite într-o manieră particulară. În cartea mea am încearcat să identific modul în care scrisul și cartea au fost captate de circuitele acțiunii magico-religioase.

De exemplu, în lumea rurală românească interbelică, se mai credea că duhurile rele, cauzatoare de boală, pot fi scoase din trupul bolnavului cu ajutorul „scrisorilor de leac”. Acestea conțineau rugăciuni, simboluri religioase, nume de sfinți dar și formule magice precum „Abradcadabra” sau „Sator arepo tenet opera rotas”. Aceste înscrisuri erau aplicate pe corp sau înghițite de către bolnav. Întâlnim practici similare și în alte zone ale Europei, și în Occident. Cartea mea a avut ecouri pentru că afirmam că exista o cultură a scrisului și a cărții și la cei care nu știau să scrie și să citească. Cartea, ca obiect și ca text a fost o prezență vie în lumea satului românesc de altădată. Practic, identificasem o zonă care nu mai fusese explorată până acum, astfel încât cercetarea mea nu poate fi ocolită nici de istoricii cărții, nici de folcloriși și etnologi. Sper ca în curând să reeditez această carte, cu multe îmbunătățiri și adusă la zi.

IM: Casa dumneavoastră este Bucureștiul. Noi, ardelenii, avem o capitală spirituală simbolică: Clujul. Ce atuuri are Bucureștiul versus Cluj?
AO: Eu credeam că noi, maramureșenii, nu suntem ardeleni, după cum Maramureșul nu e totuna cu județul Maramureș… E adevărat, uneori ne asumăm această identitate mai largă, de „ardeleni”. Pentru noi, Clujul este la o aruncătură de băț, în comparație cu îndepărtatul București. Ne ducem la Cluj atunci când avem vreun bai cu sănătatea și ne trimitem copiii la studii aici pentru că este cel mai apropiat mare centru universitar. Aș fi putut foarte bine să urmez facultatea la Cluj, dar orașul îmi era prea cunoscut și familiar, de aceea am ales Bucureștiul. Ajung din când în când și în „capitala spirituală” de pe Someș, de obicei mânat de treburi academice, de participările la comisiile de doctorat. Nu mi s-a părut că aș găsi aici o calitate a vieții cu mult superioară Bucureștiului. Deși este mai mic, Clujul este la fel de aglomerat, cu ambuteiaje și șoferi nervoși. Măcar la București avem la îndemână metroul. Eu stau departe de Centru dar ajung aici în maxim 20-25 de minute. Și la Cluj am auzit manele sau dubioasa muzică zisă „populară”, și aici se scuipă semințe pe stradă. Cred că este lipsită de temei lăudăroșenia ardelenilor care se cred superiori și mai civilizați decât „miticii”. Am auzit și destui sigheteni naivi care spun că ar trăi mai bine dacă n-am trimite banii la București și că politicienii „regățeni” ne fură. Am alergie la „ardelenism” și cred că este o idee periculoasă. Soarele tot la București răsare, vorba lui Slavici.

IM: Am avut diverse experiențe cu tineri intelectuali – de formație umanistă – și-am constatat, uneori, lipsa unui minim bagaj cultural. Greșesc, având percepția că învățământul nostru superior scoate – pe anumite segmente – tineri slab pregătiți?
AO: Nu, nu greșiți. Sentimenul general pe care îl am atât eu cât şi colegii mei este destul de sumbru. De 5-6 ani încoace am constatat o degradare accentuată a nivelului studenţilor, pe mai multe planuri. Mai întâi scăderea dramatică a nivelului culturii generale. Este descumpănitor să ai senzaţia că, într-o prelegere, vorbele tale cad în gol. E din ce în ce mai greu de găsit limbajul comun, referinţele comune. Nu mă mai pot baza, ca înainte, pe un univers cultural comun. De exemplu, nume de scriitori, de cărţi, de filme, care altădată erau familiare studenţilor, acum le sunt necunoscute. Uneori, mai în glumă, mai în serios, în discuţiile cu colegii, ne întrebăm dacă nu cumva avem de-a face cu generaţii de…extratereştri, atît de puternică este senzaţia de alteritate pe care ne-o produc. Probabil că şi noi apărem în ochii lor ca nişte dinozauri, vetuste relicve ale unei lumi dispărute. Cert este că există o prăpastie culturală între cei de peste 50 de ani şi cei de 20 de ani, ceea ce este o noutate.

Care ar fi cauzele? Cred că noile generaţii nu mai sunt supuse aceluiaşi proces de impregnare culturală. Cartea nu mai este pentru ei suportul cunoaşterii. Însăşi substanţa cunoaşterii pare să se fi modificat. Eu ştiu ce nu ştiu ei, dar îmi este foarte greu să aproximez ceea ce ştiu ei. Cultura generală extrem de precară este dublată de o stranie lipsă de curiozitate. La cursurile mele de antropologie culturală sunt uimit de faptul că foarte mulţi dintre studenţi nu sunt dispuşi să accepte diferenţa. Ceea ce este paradoxal la nişte tineri care, graţie Internetului, ar trebui să fie deschişi către realităţi existente în alte spaţii geografice sau în culturi diferite. Atunci când le prezint alte moduri de viaţă, reacţia multora dintre ei este una de respingere, de dezgust, de dezaprobare. Degeaba le vorbesc despre principiile relativismului cultural şi îi sfătuiesc să nu judece alte fapte culturale prin prisma propriilor lor valori sau prejudecăţi. Încercînd să interpretez aceste atitudini presupun că sunt efectele ignoranţei. Ei sunt închişi într-o cunoaştere limitată, lipsiţi de deschidere culturală, incapabili să vadă o realitate din mai multe puncte de vedere. Pe de altă parte apreciez faptul că îşi exprimă deschis nedumerirea atunci când le expun lucruri care îi contrariază. O intrepretez şi ca pe o formă de libertate, o formă de sinceritate şi de curaj în a-şi exprima nelămuririle. Îmi place că nu vor să accepte ideile în ambalaje opace, vor să li se desfacă „pachetul”şi să li se arate cu claritate ce este înăuntru.

De fapt, pot să spun că, pe lîngă studenţii veritabili, a apărut o specie nouă, de „pseudo-studenţi” care, prin structură şi aspiraţii, nu ar avea ce căuta în învăţămîntul superior. Sistemul are porţile prea deschise şi aceasta se răsfrânge ulterior asupra calităţii procesului de învăţămînt. Examenul dur de admitere de odinioară avea meritul că selecta un corp studenţesc responsabil şi motivat. Deseori, încerc să măsor diferenţele între actualele promoţii de studenţi şi cei de acum 15-20 ani. În trecut, proporţia studenţilor buni era mult mai mare. Astăzi studenţii buni sunt o prezenţă mai degrabă surprinzătoare. Mă întreb uneori prin ce miracol reuşesc ei să fie altfel decît colegii lor amorfi. Acest lucru se vede şi în calitatea lucrărilor şi referatelor de seminar sau curs. Păstrez şi acum referate ale studenţilor mei din generaţiile anterioare, lucrări cu teme inedite, originale, bine scrise şi documentate. De la an la an, numărul lor s-a redus drastic, pentru ca azi să nu mai reţin nici o asemenea lucrare. Marea majoritate a studenţilor nu ştiu să scrie, iar atunci cînd sunt obligaţi să o facă recurg la fraudă, la metoda „copy&paste”. Unora dintre ei li se pare firesc să procedeze aşa şi sunt nedumeriţi dacă le atrag atenţia că nu se procedează în acest fel. Recent, o studentă nu înţelegea motivele indignării mele în faţa plagiatului evident din lucrarea ei de licenţă. Avea impresia că o persecut şi că îi caut nod în papură, chiar am simţit în privirea ei întrebarea: „Ce mai vrea şi ăsta de la mine?”. Asemenea incidente nu erau posibile cu ani în urmă. Ar mai fi de semnalat şi imaturitatea de care dau dovadă mulţi dintre noii studenţi, mai ales cei pe care îi consider din categoria „pseudo-studenţi”, care văd venitul la facultate precum ieşitul în oraş. Nu credeam că voi ajunge să mă confrunt cu probleme de disciplină în rândul studenţilor! Cred că mulţi dintre ei nu îşi dau seama că se află într-un amfiteatru, într-un spaţiu academic. Mereu se formează mici grupuri care stau la o şuetă în timpul cursului, producînd un zumzet deranjant atât pentru profesor cât şi pentru colegii care vor să asculte. Un coleg, profesor cu mult umor, ajunsese să vină la cursuri cu un fluier de arbitru, pentru a putea restabili ordinea!

Totuși, nu trebuie să vedem lucruile exclusiv din această perspectivă negativă. Sunt uneori impresionat de receptivitatea unor studenţi. Atunci când sunt cu adevărat interesaţi de o materie, de un subiect, progresează foarte rapid. Apreciez la ei aşteptările mari pe care le au şi exigenţa faţă de profesori. Contactul cu studenţii care solicită foarte mult profesorul este stimulativ pentru cel care predă. De obicei este vorba despre studenţi care sunt la a doua facultate sau sunt la master şi au o motivaţie foarte puternică pentru a face performanţă. Sunt studenţi care şi-au găsit deja drumul şi ştiu ce vor. Din păcate, aceştia sunt destul de puţini, dar prezenţa lor este ca un fel de gură de oxigen care îmi dă puterea de a continua această meserie.

IM: Am parcurs o parte din articolele dumneavoastră din arhiva “Dilema veche”. Printre altele am reținut dintr-un articol ideea practicii “normale” a zilelor noastre: plagiatul. Chiar nu există un antidot dur, definitiv? Cum se poate contracara eficient furtul intelectual?
AO: În decursul anilor, redacția revistei mi-a cerut de două ori să contribui la dosare tematice care discutau această practică pe care o regăsim de la miniștri și generali până la studenți. În urma acestui furt, primii se aleg cu doctorate, ceilalți cu o lucrare de licență sau cu un referat necesar promovării unui examen. În activitatea mea didactică m-am confruntat deseori cu diverse forme şi grade ale furtului intelectual practicat de studenţi. În școala generală și liceu mulți profesori cer, pentru notă, referate făcute acasă, ceea ce nu exista pe vremea noastră. Tentația e mare, elevii intră pe Internet, printează referatele de-a gata și își iau ușor nota. Ajunși studenți, mulți procedează la fel, inclusiv la lucrările de licență. Antidotul există, trebuie să ai ochiul format și să fii dispus să consumi din timpul tău pentru a-i verifica cu cuvine-cheie pe Google. Imposibil să nu descoperi frauda. Apoi le returnez paginile pe care scriu adresele site-urilor de unde au dat „copy-paste” și îi pun să refacă lucrarea. De mai bine de un deceniu, nu trece o săptămână fără ca presa noastră să nu semnaleze câte un doctorat plagiat, mai ales în rândul demnitarilor politicienilor și generalilor. Toți vor să fie doctori și, dacă se poate, profesori universitari. Păi este suspect din capul locului să vezi cum oameni care au multe responsabilități și funcții înalte reușesc, între două avioane, să își dea doctoratul. A scrie o teză de doctorat presupune multă muncă, în bibliotecă, presupune să ai la dispoziție un spațiu mental care să nu-ți fie bruiat de alte sarcini. În zona înaltă a academiilor de siguranță națională și de apărare sau în domeniul juridic lucrurile sunt total scăpate de sub control. Complicitățile sunt prea mari și nu văd posibilă nicio măsură dură, definitivă. Știu de la colegi cazuri dure de plagiat, dar li s-a pus călușul. Din cauza aceasta, a devenit oarecum de ocară să recunoști că ai titlul de doctor. Și mie mi s-a întâmplat să văd cum diverși ridică din sprâncene și zâmbesc cu subînțeles. Am participat la multe comisii de doctorat, în marile centre universitare și am ținut în mână numai lucrări de doctorat cinstite, ale unor tineri, multe din ele aducând un plus real de cunoaștere.

IM: Știu că veți publica în curând un nou volum. Vă rog să ne spuneți ce pregătiți pentru tipar!
AO: Din 1997, de când colaborez la dosarele din „Dilema Veche” mi s-au adunat o mulțime de articole pe care am decis să le adun într-o singură copertă. Cartea a fost acceptată spre publicare de către editura Humanitas, în colecția Studii, acum este în lucru, o să apară în curând. Cred că titlul va fi „Farmecul discret al patinei și alte mici istorii culturale”.

IM: Cărei generații îi aparțineți, Generației X sau Generației C?
AO: În mod cert aparțin Generației X, fiind născut în 1964, dar nu mă regăsesc în caracteristici, dat fiind că aceste categorisiri se potrivesc mediului americănesc, de unde provin. Am văzut că s-au făcut studii și în România, dar le-au făcut niște agenții de publicitate, în scopuri marketing, așa că nu pot avea încredere. Aflu că în cazul Generației C nu contează anul nașterii, ci deschiderea totală spre noua tehnologie. Ăștia sunt cei conectați tot timpul. Nu, îmi activez serviciul de date de pe mobil numai în cazul în care nu sunt acasă și trebuie să îmi verific mesageria electronică sau să chem un taxi. În autobuz, metrou, tren detest chiar să vorbesc la telefon, darămite să stau tot timpul cu ochii în ecran. Prefer să citesc un ziar sau o carte. Am cont de Facebook de pe vremea în care acesta era la începuturile lui în România și nu se prea auzise de el, dar postez doar de câteva ori pe an. Și, pentru mine, computerul este un soi de mașină de scris mai performantă, atât.

IM: Cum sunteți perceput de către studenții dumneavoastră?
AO: Atât de mult m-au plictisit unii profesori în anii mei de studii universitare încât, atunci când am ajuns să predau la facultate am jurat că nu îmi voi plictisi niciodată studenții. Plec din start cu un avantaj, cursurile mele de istorie a mentalităților sau de antropologie nu au cum să fie plictisitoare. Acum 10-15 ani când studenții nu aveau Internetul la purtător și erau mai interesați de ce se spune la catedră, aveam amfiteatrele pline, îmi mersese vestea și la alte facultăți, aveam mereu studenți din alte părți care cereau permisiunea să asiste. Astăzi, așa cum am spus și mai înainte, acest interes s-a mai diminuat. Am învățat, de la început să fiu un pic actor, să le spun din când în când lucruri anecdotice sau să le relatez experiențe proprii. Poți să transmiți cunoaștere și fără explicații complicate. De fapt este mult mai greu să faci asta decât să recurgi la morga și litaniile academice.

IM: Mulțumesc pentru sincerele și interesantele răspunsuri, domnule conf. univ. dr. Alexandru Ofrim!

Ion MARIȘ




#CNDV100 – Universitarul Ioan Mariş faţă-n faţă cu… Ion Mariş!

Profesorul universitar dr. Ioan Mariş s-a născut la 25 iulie 1941 în Cuhea (Bogdan Vodă) Maramureş,  a absolvit Liceul  “Dragoş Vodă”  din Sighet în anul 1959 şi  Facultatea de Filologie a Universităţii “Babeş-Bolyai” din Cluj Napoca, în anul  1964. Este doctor în Filologie (1997) cu teza Expresionismul blagian în poezie şi teatru. A fost titularul disciplinelor “Teoria Literaturii” şi “Estetica” din cadrul Facultății de Litere şi Arte a Universităţii “Lucian Blaga”, Sibiu, până în 2008 şi redactor la revista “Transilvania” în perioada 2000-2007.

Dintre cărţile de autor publicate amintim:  Prolegomene blagiene, (1997);  Lucian Blaga. Clasicizarea expresionismului  românesc, (1998); Lectură și cultură, (1998); Curs de Teoria literaturii, (2002);  Expresionismul blagian între tradiţie şi modernitate, (2002);  Lectură şi receptare, (2002); Canonul biblic şi estetica Sfintei Scripturi – Vechiul Testament în Biblia cu ilustraţii a lui Bartolomeu Valeriu Anania,  vol. VIII. (2004);  Ochiul şi cuvântul – Eseuri şi crochiuri pe teme de artă plastică, (2013); Ochiul şi cuvântul – Eseuri și crochiuri pe teme de artă plastică – Ediţia a II-a revăzută (2016).

Prof. univ. dr. Ioan Mariș a fost distins cu numeroase premii: premiul pentru critică al revistei “Transilvania”, 2002; premiul Uniunii Scriitorilor – Asociaţia Scriitorilor Braşov pe anul 2000;  premiul special “Liviu Petrescu” al Societăţii culturale “Lucian Blaga”, Cluj , 2004.

A primit medalia de excelenţă pentru întreaga activitate didactică a Universităţii “Lucian Blaga” din Sibiu (2008). Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Sibiu.

Am avut cu prof. univ. dr. Ioan Mariș un dialog incitant și deloc plictisitor.

*

Ion Mariş (IM): Domnule profesor, vă rog să-mi spuneţi dacă în anii de liceu, la “Dragoş Vodă” (în acei ani s-a numit “Filimon Sîrbu”) vă simţeaţi dezrădăcinat din mediul… tradiţional şi “aruncat” într-un oraş relativ mare?
prof. Ioan Mariş (IM):  Da, cu siguranţa în anii de liceu mă simţeam dezrădăcinat, smuls dintr-un mediu tradiţional, autarhic şi “aruncat” într-un oraş relativ mare, cum spuneaţi. Dovada acestei înstrăinări, “dezrădăcinări” sunt cele două drumuri de la Sighet la Cuhea parcurse pe jos la sfârşit de săptămână. Pe drum, fiind flămând, mă opream din când în când şi mâncam mere din merii de pe marginea şoselei. Îmi amintesc aici de poetul nostru revoluţionar care într-o artă poetică glăsuia: ”sunt măr de lângă drum şi fără gard/ la mine-n ramur poame roşii ard/ drumeţule să iei fără sfială…”. M-am acomodat greu, rămânând singur în contextul în care doi consăteni au abandonat cursurile liceale şi au plecat la Şcoala Agricolă de la Bocicoiul Mare.

IM: Aţi perceput nuanţele muncitoreşti, antiintelectuale, ale regimului “popular” din anii de liceu la adevărata amploare?
prof. IM: Nu era la nivelul nostru o percepţie a luptei de clasă, deşi ea exista, confruntându-se cu aceasta familiile noastre, împovărate de biruri şi cote. Era în schimb o segregare ce viza adolescenţii de la oraş şi cei de la sat. Noi, cei din mediul rural, eram priviţi cu o  oarecare suspiciune de colegii orăşeni. Ce ne îngrijora mai mult era că şi profesorii, unii dintre ei, ne percepeau ca atare. Aceştia se adresau colegilor de la oraş, cu apelativul diminutival al numelui mic iar nouă celorlalţi ni se adresau cu numele de familie. În manifestările sinesteziei simţurilor acestor profesori noi eram percepuţi ca niște mici ţărănoi  ce aduceau cu ei mirosul balegii de acasă. Dar, în sfârşit toate astea au trecut, s-au estompat pe măsura parcurgerii treptelor şcolarizării încât astăzi au devenit mai degrabă nişte amintiri nostalgice. :))

IM: Cum era atmosfera în rândul tinerilor, liceenilor? Nesiguranță? Frică? Nepăsare? Teroare?
prof. IM: Nu aş spune că era o atmosferă de nesiguranţă, poate de frică ce activa şi eul nostru profund, freudian, acel subconştient tulbure, încât aveam uneori senzaţia că mă identific cu marele Bacovia, ce clama într-o poezie de a sa ”Liceu cimitir al tinereţii mele/ pedanţi profesori cu examene grele…”. Ţin minte groaza cu care aşteptam orele de rusă, o limbă altfel a unei mari culturi, literaturi. Manualele de limba rusă nu erau adecvate învăţării unei limbi străine, fiind mult prea stufoase. Profesoara, D-na Negrea nu ştia să ne stimuleze nişte impulsuri cognitive, fiind şi mult prea distantă. La teză, colegii şi-au făcut nişte fiţuici. Eu am scos cartea pe bancă să copiez. Era o carte mare cu coperţi tari, profesoara m-a reperat imediat, mi-a luat cartea şi m-a plesnit cu sete peste cap, încât am văzut stele verzi, nu cele din cerul Kantian: “cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în mine”. Atunci am terminat pentru totdeauna cu practica copiatului, foarte răspândită în rândul tinerilor liceeni şi studenţi de astăzi.

 IM: Au fost profesori în liceu care v-au rămas în memorie şi care v-au marcat… educaţia?
prof. IM: Memoria mea i-a reţinut pe toţi profesorii, însă cu adevărat empatia elevului de atunci se opreşte la dreptul şi severul director Dumitru Paraschiv, care m-a bătut la palme cu beţele de la toba de pionieri, pe bună dreptate, fiindcă ne-am bătut joc de hrana rece ce o primeam duminica la amiază de la cantină. Ţin minte cum ne lovea în palme pronunţând mereu o propoziţie: “acasă aţi mâncat limbi de fazan?”. Am şi acum o mare recunoştinţă pentru diriginta clasei noastre, profesoara de chimie Ecaterina Melaniuc, care a ştiut să se apropie mai ales de noi, cei veniti de la ţară, “veneticii”. Nu l-am uitat niciodată pe marele matematician profesorul Ștefan Berţi. Eram foarte slab la matematică însă el a ştiut să intuiască în mine alte valori care s-au validat mai târziu. Profesorul a ajuns cercetător la Institutul de Calcul din Cluj şi într-o iarnă, de Anul Nou (atunci nu aveam vacanţă de sărbători), a venit la cămin să mă caute şi m-a dus la masă la un mare restaurant. Dacă timpul avea răbdare cu Domnia Sa ajungea un mare savant.

 IM: Care dintre colegii de generaţie au reuşit o ascensiune comparabilă cu a dumneavoastră?
prof. IM: Dintre colegii de generaţie ce au reuşit o ascensiune, unii situându-se peste limita activităţii mele, i-aş aminti aici cel puţin pe doi dintre ei care absolveau în anul când eu terminasem prima clasă de liceu. Aceştia erau doi medici străluciţi, studenţi ai IMF Iuliu Haţieganu, Cluj. Din păcate ei nu mai sunt fizic, au trecut în lumea umbrelor. E vorba de Gheorghe Pop care în clasa terminală încă purta frumosul costum de pe Valea Marei, iar celălalt este Nicu Ghergulescu din Şieu, (mama mea era rudă cu mama lui). Acesta a devenit un ortoped de renume european cu specializări în Germania şi SUA. Institutul  de ortopedie şi traumatologie din Cluj îi poarta  azi numele.

Dintre colegii de clasă, eram două clase paralele, absolvite de noi cu 11 clase, l-aş aminti aici pe renumitul etnolog Mihai Dăncuș, părintele Muzeului unic în aer liber, care conservă zestrea patrimonială a Maramureşului. Ne-a mărturisit o întâmplare. Într-o seară cu lună plină şi cerul spuză de stele, contempla liniştea locului. La un moment dat, aude un om strigând ceva. Era un geamgiu ce îşi purta sticla în spate într-un cadru de lemn. Văzându-l pe Mihai Dăncuș îl întreabă, neştiind cine este: unde sunt oamenii din satul acesta?  Răspunsul a venit uluitor şi inspirat: au plecat la treabă, la muncă. Al doilea coleg este fizicianul Sergiu Nistor, fiul adoptiv al domnului Francisc Nistor, unul dintre întemeietorii Muzeului Etnografic al Maramureşului. Colegul a devenit un fizician de renume, implicat în proiecte începute la Universitatea ”Babeş-Bolyai” şi continuate la Bucureşti, la Măgurele. Mai am o colegă, Ulici, doctor în Germania, la o clinică mare, ce readuce la viaţă copii născuţi prematur, aproape morţi.

IM: De ce şi cum explicaţi pasiunea dumneavoastră pentru zona umanistă, pentru literatură?
prof. IM: O explicaţie referitoare la opţiunea pentru umanioare, în speţă pentru literatură şi artă, e dificil de dat. Poate exista în ADN-ul tânărului cu rădăcini în ethosul rural, o predispoziţie spre o zonă valorizată nu atât lucrativ, pragmatic ci mai degrabă creatic, cu o deschidere spre zona imaginarului.

IM: Aţi continuat studiile universitare la Cluj, acolo aţi pătruns într-o lume cu adevărat… elevată. Ce particularităţi mai “ciudate” consideraţi că avea învăţământul superior din acei ani? Aţi sesizat… anomalii sociale, culturale etc. în anii studenţiei?
prof. IM: La absolvirea studiilor liceale, după un Bacalaureat destul de greu (erau vreo şapte, opt materii) atât din curricula domeniului ştiinţific, matematică, fizică, chimie, cât şi din sfera umanistă, Literatura română, Istorie, Geografie, m-am dus la admitere, examenul pe atunci era toamna, la Filologie la Cluj. Examenul consta din disciplinele de Limba şi literatura română, Istoria României şi Istoria Universală. Îmi aduc aminte că la Istorie Universală ne-a examinat Academicianul Camil Mureşan. Am făcut drumul de la Iza spre Cluj cu trenul, trăgând după mine un lădoi, un cufăr mai potrivit tinerilor ce mergeau în Armată. Era o toamnă aurie, lanurile de porumb erau în pârgă pe Valea Someşului. În toamna aceea a anului 1959 a trecut la cele veşnice marele savant, medic Iuliu Haţieganu. Am fost unul din cei ce au văzut trecerea convoiului mortuar prin faţa Universităţii Clujene. În toamna aceluiaşi an am început cursurile. Eram complet dezorientat la început, obişnuindu-mă treptat cu mediul academic, cu mersul la cursuri şi mai ales la bibliotecă. În această lume elevată – cum spuneţi- am sesizat diferenţe dintre noi, cei veniţi din provinciile Ardealului, şi colegii şcoliţi la Cluj.

Învăţământul universitar din acea vreme era de ţinută, fără a fi excesiv ideologizat. Existau câteva materii care se făceau la toate facultăţile: Socialismul ştiinţific, Materialismul istoric şi dialectic, Economia Politică. În rest erau discipline de specialitate pe domeniul limbii şi literaturii române.

Nu aveam ca şi astăzi o disciplină B, în speţă o limbă şi o literatura străină, ceea ce a devenit pentru noi un handicap. Am facut facultativ spaniola şi franceza.

IM: Clujul – deşi “iepoca” era totuşi cu valenţe proletcultiste – avea anumite grade de libertate pentru cei care ştiau să caute… nişele. Prin ce şi cum v-aţi sporit bagajul intelectual în capitala Transilvaniei?
prof. IM: Clujul din “iepoca” anilor ’60 manifesta valenţe culturale în pofida teoriilor jdanoviste implementate şi la noi în perioada proletcultismului. Nişele de libertate, nu multe, erau fructificate de noi, studenţii. Ştiu că citeam raportul lui Hrusciov în care îl demitizase pe Stalin.

Mi-am completat portofoliul intelectual, în primul rând prin asumarea unui program paideic ce rezulta firesc din studiile universitare. Cursurile de “Teoria literaturii” din anul I, “Teoria formelor” şi “Estetica” din anul IV şi V ţinute de “negurosul” şi temutul profesor devenit ulterior Rector, Ion Vlad, de severul şi rafinatul Mircea Zaciu, critic şi istoric literar ce ne preda literatura interbelică. M-am apropiat în anul al treilea de acest profesor, realizând şi teza de licenţă la Domnia sa, teza cu genericul ”Arta poetica argheziană în poezie şi publicistică”. Nu pot să nu-l amintesc aici şi pe Acad. Virgil Vătăşeanu care ne ţinea cursul de Istoria Artei, din păcate după primul semestru, având o problemă medicală, cursul a fost ţinut de asistent. Mai amintesc aici pe unul dintre cei mai mari cunoscători ai Şcolii Ardelene, prof. Iosif Pervain care mereu îşi irosea energiile cu polemicile cu specialiștii filologi de la Bucureşti. Îndrumătorul nostru de grupă a fost prof. universitar Octavian Schiau un dascăl născut, nu făcut, care ne-a familiarizat cu dulceaţa limbii cronicarilor. La dialectologie îl aveam pe eruditul filolog Romulus Tudoran, care punea atâta pasiune în disciplina sa, încât a rămas proverbială o întâmplare. Un coleg hâtru i-a dat un telefon profesorului la miezul nopţii, anunţându-l să vină la Continental unde s-au întâlnit un istroromân cu un meglenoromân.

IM: Blaga a murit în anul 1961, la Cluj, fiind angajat pe o funcţie inferioară pregătirii sale excepţionale, la Biblioteca Universităţii. Bănuiesc că nu aveaţi nicio conexiune în anii studenţiei cu poetul… luminii?
prof. IM: Eram în anul al doilea când poetul şi filosoful Lucian Blaga a trecut la cele veşnice, după o perioadă de marginalizare, fiind exclus şi de la Catedra de filosofie a culturii din cadrul Universităţii ”Regele Ferdinand”, cum se numea atunci. Am aflat de tristul eveniment şi am mers la mica capela de la începutul Străzii Clinicilor. Poetul era pe catafalc, senin şi liniştit în marea trecere, ducând parcă cu sine misterul ontologic. Trupul neînsufleţit al poetului şi filosofului Blaga era vegheat de două distinse doamne. Una era Cornelia Brediceanu soţia poetului, cealaltă Veturia Goga, rudă cu familia Blaga, văduva poetului “pătimirii noastre”. M-am recules smerit şi mi-am adus aminte de relatările secretarului lui Goethe care într-un moment similar se reculegea la catafalcul marelui creator german. La ieşirea din capelă, am întâlnit o consăteancă, studentă la farmacie, care mă întreabă unde am fost? I-am răspuns că fusesem la capela unde e depus marele poet, dramaturg şi filosof Lucian Blaga. Nu mică mi-a fost mirarea aflând că ea nu auzise de acest mare creator al nostru.

IM: La Cluj v-aţi integrat într-un grup interesant de prieteni. V-aş ruga să-mi vorbiţi despre cei care v-au rămas aproape şi după finalizarea studiilor?
prof. IM: La Cluj, în cei 5 ani, scenariul iniţierii mele a urmat un traseu între Facultatea de Filologie de pe Horea şi Casa Matei unde se afla sediul central al Instiutului de Arte Plastice Ion Andreescu. Aici se găsea şi o bogată bibliotecă cu numeroase albume de artă românească şi universală. Tot aici am vizionat câteva filme documentare aduse de lectorul de limba franceză. A fost o revelaţie să îi văd mişcându-se, să le văd operele unor genii în artele plastice: Matisse, Braque, Picasso, Chagall etc. La Casa Matei mă simţeam foarte bine, printre tinerii pictori ce au devenit în timp nişte nume de rezonanţă: Corneliu Brudaşcu, actualmente cu opere în colecţiile din Franţa (Centrul Pompidou), Anglia (galeria Tatoo) Londra. Încă de pe atunci el era un adevărat lider al generaţiei sale şi al celor mai tineri decât el. În jurul lui s-au adunat Ionel Munteanu, un talent de excepţie, student în ultimul an al maestrului Corneliu Baba, tânăr care şi-a asumat destinul propriei vieţi trecând apele Styxului, Eugen Tăutu plecat şi el recent dintre noi, autorul printre altele a picturii ce înnobilează Aula Magna a Univ. Babeş-Bolyai; Viorel Toma de la Timişoara, Sorin Câmpan, Mariana Şenila, Andonis Papadoupoulos, expatriat în Grecia, ţara sa de origine, Kancsura Istvan etc. Nu pot trece peste amintirea pictorului, sculptorului şi poetului Mihai Olos care în anii ‘70 experimenta tehnici şi metode noi, fiind un postmodern avant la lettre.

IM: Ce hobby-uri, evadări, ”escapade” îşi permitea sau i se permiteau unui student în anii ’60?
prof. IM: Ca hobby-uri, evadări, îmi amintesc că urmăream spectacolele de teatru, concertele simfonice de la Casa Universitarilor unde mă întâlneam cu poetul Ioan Alexandru, vernisajele expoziţiilor de artă plastică. Arta plastică a devenit pentru mine un Violon d’Ingres încât în timp, la Facultate la Sibiu, am ţinut un curs la masterat cu genericul Postmodernismul, un curs ce urmărea sincretismul artelor în speţă literatura, pictura şi muzica pornind şi de la Adagiul Horațian  Ut pictura poesis.

IM: Ştiu că în acei ani se practica repartiţia foarte strictă. Şi eu am fost repartizat, mult mai târziu, la sfârşitul deceniului nouă al secolului trecut… acasă! N-aţi încercat totuşi să reveniţi acasă, în Maramureş, după absolvirea facultăţii?
prof. IM:
La absolvire, în 1964 am fost repartizat de Comisia Ministerială la Gura Râului (Bocca del Rio al lui Blaga), în Raionul Sibiu, Regiunea BraşovToamna târziu după stagiul militar de Terist, din cazarma de la Arad, unde am pătimit destule, m-am prezentat la post. Toţi profesorii erau necalificaţi sau în curs de calificare la învăţământul fără frecvenţă. Eram privit cu suspiciune şi mai mult, nu m-au primit în gazdă sătenii (un sat necolectivizat) deşi eram dispus să dau jumate din salariu pentru o cameră şi masa în familie. Am plecat, fără să ştiu că nu mă va angaja nicio şcoală din moment ce aveam acea repartiţie ministerială. Aproape un an am stat la Cluj la prietenii de la Arte Plastice.

În anul şcolar 1965-1966 am primit un post de la Inspectoratul Şcolar la Liceul din Nimigea de Jos.  Veneam cu o tinichea după mine, un act în care mi se comunica că mi-au desfăcut contractul de muncă cu litera “i”. Se uitau la mine cei de la Inspectoratul de la Cluj ca la un criminal. Având însă nevoie de un profesor la Liceul din Nimigea de unde plecase o profesoară ex-abrupto acasă, la Iaşi, domnii de la Cluj nu au avut altă soluţie şi au acceptat să predau literatura română şi latina. Tot aici mi-am cunoscut soţia, profesoară de Istorie, care ne-a părăsit în urmă cu 6 ani. De la Nimigea am plecat prin concurs în judeţul Prahova la Buşteni unde am lucrat doi ani. Elevii de acolo, am aflat întâmplător, îmi ziceau Ibsen. Tot prin concurs am venit în judeţul Harghita la Odorheiul Secuiesc unde am zăbovit până la revoluţie, moment în care realitatea dinainte a fost dinamitată, înlocuită cu o ură mare faţă de români. Nu mai insist asupra acestui episod ce ar putea constitui subiectul unui roman autobiografic.

În tensiunile create în martie 1990 la Tg, Mureş am considerat ca e mai bine să plec (colegii mei plecaseră toţi în ianuarie). Aş putea să spun ca a fost o epurare etnică. Am venit la Sibiu la Inspectoratul şcolar judeţean unde inspector general adjunct era un coleg germanist pe care îl cunoşteam de la Cluj. Din aprilie 1990 şi până la sfârşitul anului am suplinit la Clasele gimnaziale ale Liceului Pedagogic, având şi 3 clase la Liceul german Samuel  Bruckental, unde îl vedeam în pauză şi pe actualul Preşedinte, profesor de fizică, care îşi ținea orele mai mult din obligaţie.  Din toamna anului 1990 m-am titularizat la Colegiul Octavian Goga de unde, după doi ani, m-am prezentat la concursul de ocupare a poziţiei de lector de la Facultatea de Litere, Istorie şi Jurnalistică a Universităţii Sibiene. Pe atunci Universitatea încă nu purta numele lui Lucian Blaga.

I s-a acordat acest nume la sărbătorirea centenarului marelui poet şi filosof. Eu am fost unul dintre iniţiatori, alături de Decanul Pamfil Matei şi profesorul univ. de engleză Sever Trifu, a numirii Universităţii Lucian Blaga, amintindu-ne că după Dictatul de la Viena din 1940, Universitatea Clujeană Regele Ferdinand s-a mutat la Sibiu. Aici a predat Lucian Blaga, aici şi-a editat la Editura Dacia Traiana cele mai importante opere filosofice şi mare parte din poemele sale dramatice. Tot în perioada aceea s-a constituit Cercul Literar de la Sibiu, avându-i ca membri marcanţi pe: Ion Negoiţescu, Radu Stanca, Șt. Aug. Doinaş, N. Balotă, I. D. Sîrbu etc; mişcare literară de sincronizare în cheie lovinesciană a literaturii şi culturii române cu marea literatură şi cultură a Apusului. Despre toate acestea am scris şi publicat mai multe studii mai ales referitoare  la relaţia lui Blaga cu ucenicii săi.

După un doctorat făcut la Cluj cu tema Expresionismul în poezia şi teatrul lui Lucian Blaga am parcurs toate treptele universitare ierarhice,  şef de catedră, conferenţiar, profesor. Am predat până la pensionare “Teoria literaturii” şi “Estetica”.

IM: Pe drumul vieţii nu aţi depăşit graniţa Carpaţilor. În afară de schimbările dramatice din 1989, destinul a fost, oare, cel care v-a oprit la Sibiu?
prof. IM:  În periplul meu didactic înainte de venirea la Sibiu nu am depăşit graniţa Carpaţilor deşi, de la Buşteni, descindeam deseori pentru activităţile didactice cu profesorii din Prahova la Câmpina, Ploieşti, Bucureşti. De altfel, concursul pentru ocuparea unei catedre în jud. Prahova s-a ţinut la Liceul, azi Colegiul I.L. Caragiale, din Ploieşti colegiu absolvit şi de marele poet Nichita Stănescu. La concurs am luat punctajul maxim şi puteam alege în afară de Ploieşti, unde erai condiționat de buletinul de oraş închis, orice post scos la concurs, de pildă eu doream Câmpina, însă inspectorul de cadre mi-a spus că nu pot să iau decât posturile din cererea de concurs, respectiv Buşteni sau Poiana Ţapului. Am optat pentru Buşteni, oraş turistic la poalele Caraimanului, cu o climă la vremea aceea foarte umedă şi rece.

IM: Sibiul v-a desăvârşit – putem spune – personalitatea. Aici v-aţi ataşat simbiotic de Blaga, aţi aşezat piatra de temelie a templului dumneavoastră. Cât şi cum aţi lucrat la “construcţia” dumneavoastră spirituală?
prof. IM: Sibiul a fost pentru mine un catalizator “al desăvârşirii” mele profesionale. Aici, “lângă Sibiu, lângă Sibiu, prin lunci” simţeam peste tot urmele lui Blaga, “Paşii Profetului”. În construcţia catedralei sale creatoare Blaga a aşezat peste paradigma ethosului nostru tradiţional-popular, cultura catalitică germană. Modelul său fiind acel daimon creativ al marelui Goethe. De altfel, expresionismul blagian este unul de natură metafizică. Îndemnurile catalitice ale culturii germane l-au îndrumat pe Lucian Blaga înspre o onto-metafizică ce îşi găsește matricea stilistică în spaţiul nostru mioritic. Personajele culturii noastre în teoretizările lui Lucian Blaga îşi au rădăcinile în arhaic, mitic, rădăcini situate într-o matrice revelabilă “în stare binecuvântată în stratul mumelor”. Aceste elemente specifice poeziei, teatrului şi filosofiei lui Lucian Blaga am încercat să le aproximez. Cei ce s-au aplecat critic asupra demersului meu au validat pozitiv această exegeză a hermeneuticii operei blagiene.

IM: Daca aţi fi obligat să alegeţi, ce aţi prefera, libertatea sau cunoaşterea?
prof. IM:
A opta pentru libertate sau cunoaştere e o falsă dilemă, cunoaşterea presupune libertate după cum libertatea e consubstanţială cunoaşterii.

IM: Ce nume, ce preferinţe aveţi din literatura contemporană?
prof. IM: Literatura contemporană este complexă şi diversă. Dacă ar fi să îmi afirm preferinţele pentru unii creatori din secolul trecut, ce ţin şi ei de canonul contemporaneităţii, evident în domeniul poeziei ar fi Blaga, Arghezi, G. Bacovia, Ion Barbu, V. Voiculescu, I. Pilatt etc. În domeniul prozei intră în primul rând marii întemeietori ai romanului modern L. Rebreanu, Camil Petrescu, H.P. Bengescu, G. Călinescu, toţi mari scriitori canonici. Un loc aparte în biblioteca conştiinţei mele ocupă E. M. Cioran cu proza sa ce îmbrăţişează angoasele lumii.

Din generaţiile ce au debutat în timpul celui de al doilea război mondial, în biblioteca mea intră Geo Dumitrescu, Dimitrie Stelaru, Constant Tonegaru, Ion Caraion, Simion Stolnici şi dobrogeanul naturalizat maramureşean poetul şi pictorul Gheorghe Chivu, profesorul nostru de desen. Venind mai aproape în deceniile şase, şapte  ale secolului trecut, poeţii care s-au desprins de jdanovismul proletcultist repunând metafora în drepturile ei, i-am reţinut pe Nicolae Labiş, Nichita Stănescu, Petre Stoica, Ioan Alexandru, Ana Blandiana, Mihai Ursachi, Mircea Ivănescu, Cezar Ivănescu. Generaţia optzecistă cu modernismul ei deschis spre postmodernitate ce l-a impus pe Mircea Cărtărescu poet şi mare prozator, pe arădeanul Petru M. Haş, Ion Mircea,  Ion Mureşan etc.

IM: Care vă sunt activităţile după retragerea din viaţa activă, “impusă”?
prof. IM: La pensionarea mea am fost o victimă colaterală, decanul nostru făcea dizidenţă faţă de conducerea Rectoratului şi odată cu trecerea lui la pensie am fost şi noi vreo doi, trei pensionaţi. În ultimii ani am lucrat la o carte ce cuprinde studii şi eseuri despre artele plastice, studii publicate la Editura Limes din Cluj cu subtitlul “Ochiul şi cuvântul” – Eseuri şi crochiuri pe teme de artă plastică. Din această carte au apărut două ediţii, cea de a doua ediţie cu studii și articole noi faţă de primul.

IM: Generaţiile secolului XXI de studenţi – mi se pare mie? – sunt mai… puţin profunde. Adevărat sau fals?
prof. IM: Generaţiile de studenţi ai secolului XXI sunt mai grăbite, vor să sară etapele şi să acceadă în timp scurt la funcţii şi demnităţi. E generaţia internetului care asigură o informare rapidă fără o aprofundare a acesteia. Această generaţie nu mai are neliniştile şi angoasele pe care le încercam noi ca studenţi. Sunt totuşi creativi o parte din ei.

IM: Parafrazându-l “un pic” pe Andre Malraux (fără voia lui!), vă întreb, marota secolului XXI este religia sau… tehnologia?
prof. IM: Andre Malraux lansa apodictic, dacă ţin bine minte, fraza “secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc.” Tehnologia a luat-o totuşi înaintea religiei, ducând la o alienare a omului de rând din zilele noastre.

IM: Vor dispărea oare profesorii? Tehnologia îi va … “suprima”?
prof. IM: Nu cred că vor dispărea din ciclul paideic profesorii. Roboţii au şi ei nevoie de profesori. :))

IM: Făcând o trimitere metaforică la un curs pe care l-aţi predat studenţilor, oare societatea românească a zilelor noastre nu este invadată de o estetică a urâtului?
prof. IM:
Societatea românească e invadată de urât, dar nu e urâtul categorie estetică fructificată de romantism şi postromantism. Lumea s-a desacralizat şi tolerează urâtul ca dimensiunea vieţii ei.

IM: Există un … “cântec al vârstelor”?
prof. IM: Aşa cum fiecare dintre noi avem un roman al familiei (Marthe Robert) există şi un cântec al vârstelor interiorizat de fiecare dintre noi. Voi cita un asemenea cântec al vârstelor al poetului Lucian Blaga: “Dragostele mele bune/ cum le-a măcinat pământul!/ Cum pieriră pe sub iarbă/ frumuseţea şi cuvântul!/ Dragostele mele rele,/ câte au căzut şi ele!/ Dragostele bune, rele,/ ce-a rămas sub glii din ele?/ Țărâna numai şi inele.”

Acest cântec al vârstelor ne duce în zona meditaţiilor ecleziastului, meditaţii ce pot fi îmblânzite prin creaţie încât poetul ce peripatetiza cu învăţacei și “Lângă Sibiu, lângă Sibiu, prin lunci/ numai stejarii vor mai fi şi atunci./ Mai aminti-mă-va un trecător/ vreunui străin, sub ceasul lor?/ Nu cred să mă vestească cineva/ căci basmul ar începe-aşa:/ Pe aici umbla şi el şi se-ntorcea mereu,/ contimporan cu fluturii, cu Dumnezeu.”

IM: Aţi avut sau aveţi vreun vis pe care încă nu l-aţi… realizat, implementat, cum se spune în limbaj tehnic?
prof. IM: Dacă am avut vreun vis neîmplinit?… o da, suntem cu toţii un cuib de vise, din care puţine îşi iau zborul, încât parafrazându-l pe marele poet al pătimirii noastre aş spune ,“fără a privi înapoi cu mânie“, aş spune că ”nu câte au fost îmi vin în minte, ci câte ar fi putut să fie”.

 IM: Sunteţi în contact cu lumea culturală maramureşeană actuală?
prof. IM: Parţial sunt în legătură cu lumea culturală a Maramureşului nostru voievodal prin Revista Nord Literar, unde oficia regretatul meu prieten Augustin Cozmuţa. Port în gena profundă a fiinţei mele miresmele unei copilării petrecute în “Cuhnea Bogdăneştilor” şi pe măgurile şi coclaurile Ieudului şi ale Şieului, de unde se trag bunicile mele, pe care nu le-am cunoscut. Din păcate, toposul scăldat de cristalina apă a Izei, poluată şi ea în momentul de faţă, a generat acel om nou, o fiinţă gregară ce nu mai are niciun respect pentru cutumele din codul nostru etic. Ceea ce a uniformizat tăvălugul socialismului multilateral dezvoltat se vede mai bine acum.

IM: De când n-aţi mai fost pe la… Oraş (aşa cum îi spunem noi, locuitorii de pe Văile Depresiunii Maramureşului, după cum bine ştiţi, Sighetului)?
prof. IM: În Sighetul Marmaţiei am fost vara, în trecere, cu maşina fratelui meu, profesor de filosofie la Colegiul Loga din Timişoara. În 2009 am participat la întâlnirea de 50 de ani de la absolvirea actualului Colegiu Național “Dragoș Vodă”, o întâlnire cu unii dintre ei, cu profesorii care mai trăiau, întâlnire devenită un fel de remember al celor 4 ani de liceu.

“Eheu, fugaces, Postume, labuntur Anni…”

Adagiul Horaţian îmi sună melancolic, trist, încât aş traduce liber acest adagio prin…  Vai, vai, repezi trec anii!

IM: Mulţumesc, domnule profesor! Sper ca sănătatea să vă permită să participaţi, în toamnă, la aniversarea de 100 de ani ai Liceului “Dragoş Vodă”!
prof. IM: Nu ştiu dacă timpul va avea răbdare cu mine încât să pot onora Centenarul acestei prestigioase instituţii de învăţământ, sunt cu sufletul aproape de dascăli şi alumni care au vieţuit câţiva ani în această Catedrală a culturii şi ştiinței, cea mai prestigioasă de pe Valea Izei, din Maramureşul Istoric.

Ion MARIȘ