UPDATE: Din pricina grabei s-a strecurat în text o regretabilă eroare. La Festivalul Internațional de la Dijon, 1976, conducătorul Ansamblului MARA a fost profesorul Alexandru Țiplea. Doamna Circa a fost cu Ansamblul în 1972, la Serbările Genevei, în Elveția. Cer scuze cititorilor (Autorul).

* * *

Până la Unire Sighetul nu a avut liceu românesc. În 1919, primul Liceu Românesc de Băieți, „Dragoș Vodă”, a pornit cu elevi români care frecventaseră gimnazii în limba maghiară și prunci de țărani din satele Maramureșului, absolvenți ai unor școli de stat cu predare în limba maghiară. Problema cea mai gravă a constituit-o însă lipsa profesorilor, pe care Ministerul Instrucțiunii a încercat să o rezolve trimițând aici profesori din celelalte provincii românești. Cu unii dintre aceștia, care au îndrăgit Maramureșul și s-au atașat de școlile Sighetului și, treptat, cu o serie de tineri maramureșeni care s-au calificat între timp, directorul Mihail Șerban, el însuși maramureșean, a reușit să formeze un colectiv didactic valoros, iar liceul sighetean s-a ridicat la nivelul celor mai bune din zonă.

Toamna anului 1940 și cedarea Ardealului de Nord a curmat brusc tot ce se realizase pe acest plan. Profesorii au fost nevoiți să se refugieze, apoi, în marea lor majoritate au fost înrolați în război și doar o foarte mică parte dintre ei s-au mai întors după 1945 la catedrele lor: profesorul Ioan Bilțiu-Dăncuș, de limba română și franceză, care a refuzat să plece în refugiu, profesorul de științe naturale Leon Ivasiuc (tatăl scriitorului Alex. Ivasiuc) întors din refugiu în 1945 și profesorul de limba Română și latină, Mihai Tomoiagă, ulterior și director al liceului între anii 1946-1950.

Astfel, liceul sighetean și-a reluat activitatea acoperindu-și disciplinele cu o serie de suplinitori. Repartizarea primelor cadre tinere calificate a început doar din 1950 și primul sosit a fost Dumitru Paraschiv, gălățean de origine, profesor de matematică-fizică, care a fost și director al liceului timp de peste 10 ani. În 1951 a mai sosit Vasile Petreuș, fost elev al liceului, care a predat istorie până în 1986, la pensionare. În același an a sosit și tânărul profesor Eracle Titircă. Cu studii de psihologie-filosofie, s-a căsătorit cu Lucreția Mihali, fata cunoscutului primar Găvrilă Mihali-Ștrifundă din Borșa și a rămas aici până la pensionare. A fost, ca profesor și ca om, un un adevărat reper intelectual și moral pentru mulți dintre elevii săi (unul dintre aceștia este și autorul acestor rânduri). Intelectual format în atmosfera Cercului literar de la Sibiu, profesorul Titircă a îndrumat cu tact și cu discreție o serie de tineri spre poezie, spre literatură și artă în general.

În 1952, au sosit la liceul sighetean (care se numea atunci Scoala Medie Nr.1 ): Cornelia Circa, profesoară de limba franceză, Ecaterina Melaniuc (căsătorită mai târziu Ciplea), de chimie, Eusebia Rebreanu (căsătorită Negrea), de limba română și limba rusă și Ion Șuteu, de limba română, un om de spirit și un nonconformist de mare rafinament, plăcut de elevi și apreciat de colegi și de intelectualii urbei pentru cultura sa dar și pentru umorul său inepuizabil. Iubitor și bun cunoscător al clasicilor literaturii noastre, Șuteu a fost profesorul care n-a ținut cont mereu de restricțiile cenzurii politice.

În anii imediat următori s-au adăugat discreta, eleganta și agreabila profesoară de germană Maria Miron și severa profesoară de biologie, Livia Balea, sub îndrumarea căreia, de-a lungul câtorva decenii de profesorat, au urmat medicina zeci și zeci de tineri.

Dintre profesorii amintiți mai sus ne vom opri puțin la Cornelia Circa, distinsa doamnă Circa, profesoară și mulți ani directoare a liceului, redevenit „Dragoș Vodă”. Născută în zona Blajului, în 1927, a venit la Sighet în 1952, împreună cu soțul, medicul Tiberiu Circa, fost mulți ani director al Spitalului din orașul nostru. Din 1952 până în 1984, când s-a pensionat, doamna Circa a fost o prezență marcantă în existența liceului, iar ca directoare (1965-1977) a fost inițiatoarea unui important proces de modernizare a instituției, reușind, cu tact, să mobilizeze colectivul didactic, iar ca femeie – frumoasă, elegantă, manierată – a știut să obțină și sprijinul factorilor de decizie. Un eveniment important din timpul directoratului Doamnei Circa a fost organizarea Semicentenarului liceului, în anul 1969. A fost prima aniversare importantă a acestei instituții-fanion a învățământului maramureșean și reușita ei s-a datorat în bună măsură domniei sale.

Profesoară temeinic pregătită profesional și de o exigență bine controlată la clasă, lăsa destul de ușor impresia unei seriozități excesive. În afara clasei și a școlii însă, știa să fie surprinzător de sociabilă, de caldă, de normală adică. În 1961, un grup de băieți și fete din clasa a XI-a, au invitat-o la o excursie în zona Agriș. A acceptat bucuroasă și, împreună cu doamna Moldovan (secretara liceului) și fiica acesteia, echipate corespunzător și cu toate cele necesare, am parcurs câteva zeci de km., am dormit în cabane și poduri cu fân, am mâncat în jurul focurilor aprinse pe loc, am jucat volei, fotbal și rugby și ne-am întors acasă plini de voie bună și energie. Și în tot acel timp petrecut împreună, cele două doamne din înalta societate a Sighetului, în afara formulelor politicoase de adresare, s-au încadrat total în atmosfera tinerească și degajată a grupului majoritar.

Câțiva ani mai târziu, când Doamna Circa a fost președinta Comitetelui Municipal de Cultură, am fost, câțiva ani, ca director al Casei de Cultură, sub îndrumarea directă a domniei sale și am realizat activități importante împreună. Amintesc doar pregătirea Ansamblului „Mara” pentru participarea la Festivalul de la Dijon (Franța) 1976, de unde s-a întors cu „Discul de Aur” și „Colierul de Argint” și unde acesta a fost însoțit de Doamna Circa în calitatea dublă: de conducător și de translator al grupului.

După pensionare a rămas multă vreme conectată la viața culturală a orașului și nu ezita să mă admonesteze (zâmbind) când era nemulțumită de ceva. Mai cu seamă după 1990! Dar a fost mereu prezentă la întâlnirile periodice ale promoției noastre și a rămas, mai mult sau (din ce în ce) mai puțin și în amintirile noastre, la rândul nostru tot mai puțini. S-a stins în 2017.
Un gând și frumoase aduceri aminte Doamnă Profesoară, în preZiua Luminației.

Ioan Ardeleanu-Pruncu
31 octombrie 2026

Azi, 21 septembrie 2026, a trecut la Domnul la vârsta de 93 ani ing. Aurel Vlad, născut la Dragomirești, unul dintre ultimii deținuți politici din Maramureș, neobosit promotor al memoriei rezistenței anticomuniste. Este unul dintre elevii Liceului „Dragoș-Vodă” din Sighet onorat pe placa memorială  amplasată și sfințită în 2022. A locuit peste 3 decenii în S.U.A. iar ultimii ani din viață la București.
Aspecte ale biografiei sale au apărut recent pe site-ul „Salut, Sighet!” și pot fi citite AICI.

Veșnica odihnă și memoria binecuvântată !

Preot prof. Marius Vișovan

Temnița nu stinge bucuria

Închisoarea Satu-Mare, 1961… Tinerii maramureșeni au primit sentințele… Majoritatea erau foști elevi ai Liceului „Dragoș-Vodă”  din Sighet care mai fuseseră în detenție o perioadă, începând cu 1948… La rejudecarea procesului s-au mai redus condamnările, cuantumul pedepselor – aberante la procesul din 1959 – a devenit mai „rezonabil”, de la Aurel Vișovan care a primit „doar” 18 ani, alții 6 ani sau 4 ani… până la Ioan Motrea care a fost achitat (dar nu eliberat). Deja mult maturizați (nu doar de trecerea anilor dar mai ales de încercările suportate ) ei nu aveau naivitatea să creadă în mărinimia regimului. În sistemul comunist, orice condamnare se putea prelungi fără explicații sau se putea fabrica un nou proces total inventat (cum era și cel care tocmai se încheiase). Oameni profund credincioși, ei știau că – mai presus de orice – sunt în mâna lui Dumnezeu… Acum nu aveau de făcut decât să aștepte plecarea spre locurile de executare a pedepselor, așteptare care a durat câteva luni. O parte din ei au fost chiar colegi de celulă în această perioadă, ceea ce a generat un entuziasm debordant. Ioan Dunca relatează emoționant atmosfera acelor luni în cartea sa „Aur și noroi”.

Sighetenii din nou împreună

„După proces ne-au mutat în alte celule și ne-am pomenit împreună mai mulți dintre sigheteni: Costică Radu, Nistor Man, Fănică Deac, Ștefan Coman, Ionică Hotea, ultimii doi cu pedepse foarte mici, Ghiță Nan cu condamnare prea mare, Gicu Bulacu, Ghiță Andreica și eu. Ghiță Andreica nu era prea încântat de pedeapsa de șase ani egală cu a mea… și ne tachinam pe tema asta. El ne-a adresat tuturor fraza care l-a făcut celebru:  De la capăt, copii!

Ne-am ocupat locurile în celulă după gradul de sănătate (iluzorie, de altfel…) desigur eu cocoțându-mă la „cucurigu”, la ultimul nivel. Nivelul 3 pentru mine nu era o problemă… totul era să ai aer destul. Celula fusese prevăzută (de regimul austro-ungar care construise închisoarea) pentru 3 persoane, noi eram deja 9 și vor mai veni… Atmosfera de bună dispoziție a reînviat în modul cel mai firesc, eram bucuroși că suntem împreună, restul nu mai conta… Subiecte grase și interminabile erau din belșug… cu argumente și contraargumente, despre proces, despre anchete, despre ce a mai făcut unul sau altul,  despre plecarea unor ofițeri de Securitate în Israel (aflată prin indiscreția unui gardian ) și promovarea autohtonilor în funcțiile respective… și fiecare emitea nesfârșite ipoteze, unele de-a dreptul fanteziste dar asta crea o bună dispoziție reconfortantă. Fraternitatea și solidaritatea dintre noi, cultivate înca din liceu și consolidate în prima detenție se confirmau pe deplin. Elevii de la Liceul „Dragoș-Vodă” (acum cu 13 ani mai bătrâni) eram ca o adevărată familie.
Nu arătam a oameni disperați că își vor pierde, dacă nu viața, în tot cazul ce a mai rămas din tinerețe (în condiții pe care le știam deja foarte bine, majoritatea având deja cel puțin 5 ani de pușcărie la activ) ci ca un grup de prieteni fericiți că se întâlnesc după o perioadă în care nu se văzuseră.

Vine Aurel Vișovan

La scurtă vreme însă a fost adus în celula noastră Aurel Vișovan, profesorul și șeful lotului nostru la prima arestare în 1948.  Mulți dintre noi nu-l mai văzuseră din 1949 când am fost separați la Jilava, noi plecând spre Târgșor iar dânsul spre Pitești. Acum era grav bolnav de TBC, starea sănătății lui era aproape terminală… era de mirare că mai trăia. I-am aranjat imediat un pat la mijloc și lângă geam unde chiar și prin jaluzelele alea idioate tot mai primea ceva aer. Cu asta îl puteam ajuta…

Noi tot „domn’ profesor” îi spuneam… și a trebuit un timp consistent până ne-am obișnuit (la insistențele lui) să-i spunem simplu Aurel. Cu chiu cu vai ne- am obișnuit. Dar el era tot necăjit deoarece considera că a fost adus cu noi cu scopul precis de a ne transmite și nouă boala și nu se înșela. Securitatea era capabilă de o asemenea viclenie perversă. Toată iarna a fost ținut într-o celulă cu un turnător, om slab și nevolnic, instrument docil și speriat și el de posibilitatea de a lua boala. Lui Vișovan nu i s-a dat niciun medicament în acest interval de timp în afara regimului alimentar pentru TBC, mult mai consistent, dar care nu-i folosea la nimic, deoarece el pur și simplu nu putea să mănânce fiind epuizat. A profitat turnătorul și se îndopa din rația victimei pe care nici n-avea cum să o toarne… Ce să le spună securiștilor ? Că Vișovan e pe ducă? Asta știau și șefii și doar așteptau deznodământul.

În toamnă când i s-a făcut o radiografie de rutină i s-a mai depistat o cavernă (avea mai mult de  10… ) de mărimea unei nuci. Deci scopul asasinării pur și simplu a lui Aurel prin intermediul bolii netratate părea pe cale să fie atins. Numai că socotelile de acasă nu se potrivesc totdeauna cu cele din târg. Nici de data asta nu le-a reușit mârșăvia. Primăvara când au repetat  controlul radiologic, blestemata cavernă se calcifiase,  contrar tuturor presupunerilor considerate ca fiind normale. Aurel se încăpățâna să îi dezamăgească și să nu moară.

Puterea dragostei

Aurel era slab peste măsură dar viața în el pâlpâia totuși. Firav, dar pâlpâia. Cel mai tare îl supăra faptul că era convins (ca și noi de altfel) că a fost adus acolo cu noi  ca să ne îmbolnăvească… Se consola totuși că după ultimele investigații care i se făcuseră nu era „pozitiv” deci în principiu nu transmitea boala. Astăzi mă întreb cum de noi nu ne-am alarmat pe tema asta. Eram atât de bucuroși că este cu noi că nu ne sinchiseam și am făcut spontan tot ce se putea face ca să nu se simtă vinovat de nimic căci el tot se considera factor moral al tinereții noastre petrecute în închisori, dar i-am scos astea din cap. Ba mai mult l-am înveselit cu aiurelile noastre care nu se deosebeau esențial de cele din ’48 -’49… eram sau redeveniserăm niște puști șturlubatici cum ar fi spus Creangă, puși pe pozne și glume, ignorând atât cât se putea realitatea. Țineam atât de mult la el… am fi făcut orice să-l ajutăm, să-i alinăm suferințele și el simțea asta. A spus mai târziu că dragostea noastră l-a salvat și cred că nu e departe de adevăr.

Aurel nu avea medicamente potrivite pentru stadiul în care ajunsese boala, dar le folosea pe cele existente – le sfărâma, le combina, le dizolva și obținea un fel de soluție cu care se trata (doar era profesor de chimie, nu ?). Țin minte că mie îmi revenea misiunea ingrată de a-i turna soluția pe nări ca să ajungă în trahee la locul ulcerației… durerile erau cumplite, îi țâșneau lacrimile, dar îmi spunea să nu mă opresc. Mă simțeam ca un călău, dar tratamentul improvizat i-a făcut bine, cel puțin pentru o vreme.

 Forța rugăciunii

Aici trebuie să menționez un factor determinant în situația grea în care eram, noi în general și Aurel în special – Credința. Pe lângă Speranță și Iubire. Speranță în ajutorul Cerului și iubirea celui de alături, susținerea necondiționată a celui căzut în aceeași nenorocire cu tine.

Cred că în închisoare au fost puţini cei care nu s-au rugat… şi e foarte probabil că acele rugăciuni erau mai sincere decât cele făcute în libertate. Fiindcă aşa suntem noi, râmele terestre, când ne e bine uităm şi ne reamintim când dăm de belea… Ei bine, pentru Aurel Vișovan, rugăciunea era esenţa vieţii. Aurel se pierdea în rugăciune, se topea, dispărea într-o lume în care în afară de el, nimeni nu avea acces… Aurel nu era omul care să ceară ceva, el se dăruia total, fără rezerve…

Pentru mine, şi nu numai, Aurel reprezintă un miracol… după 16 ani de temniţă la Piteşti, Gherla, minele de plumb din Baia Sprie…, sfâşiat de boli, el refuza să moară… nu pentru că s-ar fi agăţat cu disperare de viaţă ci pentru că trebuia să-şi ducă crucea până la capăt…” (Ioan Dunca, „Aur și noroi”)

Minunatul domn și prieten Ioan Dunca trăiește la Vișeu de Sus, având venerabila vârstă de 94 de ani. Cu toate multele și gravele probleme de sănătate, același spirit lucid de martor autentic al istoriei frământate a Maramureșului și a țării, aceeași dragoste față de colegii de ideal și suferință plecați demult și totuși atât de prezenți… iar când vorbește despre Aurel (acel Aurel…), se simte emoția comuniunii peste timp și spațiu, dincolo de viață și moarte…

Preot prof. Marius Vișovan

A doua arestare

O parte dintre membrii  „lotului Vișovan” (primul lot de deținuți politici maramureșeni, majoritatea elevi ai Liceului „Dragoș-Vodă” din Sighetu Marmaţiei), după executarea  primei condamnări au fost din nou arestaţi în 1958, de această dată pe baza unor acuzaţii complet inventate. În toată ţara aveau loc arestări, sub pretexte care de care mai fanteziste. Toţi opozanţii reali, potenţiali sau imaginari ai regimului comunist trebuiau anihilaţi; Securitatea  încerca să împiedice o evoluţie asemănătoare celei din Ungaria din 1956.

Dintre tinerii maramureşeni, o parte reuşiseră, în cei câţiva ani de libertate, să-şi întemeieze o familie. Arestarea şi condamnarea soţilor a  însemnat  pentru  tinerele soţii şi pentru micuţii copilaşi un calvar greu de imaginat. Pe lânga şocul psihologic şi durerea sufletească, au urmat percheziţiile şi şicanele Securităţii, necazuri la locul de muncă, marginalizarea socială, greutăţile materiale duse la limită, batjocură şi umiliri la tot pasul. Alături de sângele soţilor, lacrimile soţiilor şi copiilor  au curs pe altarul de jertfă al neamului românesc….

În cazul elevilor sigheteni care trecuseră deja printr-o primă detenție, Securitatea a speculat faptul că unii dintre ei lucraseră în Leordina în perioada 1955-1958. Cu siguranță era un început de „reoganizare”, care punea în pericol stabilitatea regimului comunist. Doar ei fuseseră foarte solidari și în închisoare, nu-i așa? și refuzaseră orice formă de reeducare. Unii din ei chiar se întâlniseră și cu Aurel Vișovan în cele două săptămâni în care acesta fusese liber în 1957. Deci, se leagă lucrurile…

Florica Dunca, o credință statornică

Soția lui Vasile Dunca (născut la Ieud, 9 ani de închisoare) relatează pe scurt prigoana pe care a îndurat-o:
„Familia  mea  a avut de suferit mult din cauza comuniştilor încă înainte de a-l cunoaşte pe  viitorul soţ, Vasile Dunca.  Locuiam lângă Carei, în satul Dindeşti şi  autorităţile au considerat că aveam prea mult pământ aşa că în 1949 ne-au deportat cu forţa confiscându-ne tot: casa, terenurile, animalele… Ne-am stabilit cu mari greutăţi la Gherla unde am avut domiciliu obligatoriu. Trebuia să ne prezentăm la Miliţie o dată pe lună. Părinţii mei au suferit foarte mult, dar şi noi copiii  am simţit din plin sărăcia şi umilinţele. Statutul meu politic a făcut să fiu exmatriculată  din liceu şi de-abia mai târziu, cu greu am putut să-mi continui studiile.
În 1957 m-am căsătorit cu Vasile şi am locuit în Maramureş, în comuna Leordina, la circa 50 de km de Sighet, unde am găsit post de contabilă la o cantină. În anul următor ni s-a născut fetiţa, Sanda. În 1958 atmosfera politică s-a înrăutăţit şi mai mult. Cei care mai fuseseră închişi erau din nou persecutaţi. Au început să aresteze și dintre foștii elevi de la Sighet. Faptul că mai mulți dintre ei lucraseră în Leordina după eliberarea din prima detenție era folosit de Securitate ca dovadă de „reorganizare”!? Soţul meu a fost dat afară din serviciu, apoi reangajat la Vişeu şi făcea naveta zilnic. Acolo la Vişeu l-au arestat în octombrie 1958, apoi 2 securişti au venit la noi acasă la miezul nopţii, au percheziţionat, au luat poze, scrisori, cărţi… Nu l-am mai văzut până la proces… Fetiţa noastră  avea 9 luni…
Viaţa mea a devenit foarte grea. După câteva luni fetiţa mi s-a îmbolnăvit  şi am internat-o în spital la Gherla unde putea fi îngrijită de mama mea. Alergam între  Vişeu –  unde aveam serviciul, Gherla – unde era fetiţa bolnavă şi Baia Mare – unde se derula procesul soţului meu. N-am mai făcut faţă şi m-au dat afară din serviciu.Ţin minte cum în zilele procesului umblam prin Baia Mare, ca o umbră, cu fetiţa în braţe. Mulţumesc lui Dumnezeu că m-a ajutat, numai El ştie prin câte am trecut. Soţul meu s-a întors acasă în 1963 şi astfel familia s-a reîntregit şi am reuşit să depăşim toate greutăţile.” (mărturia doamnei Florica Dunca, în lucrarea Maramureșul în lupta anticomunistă, 2012, coordonată de subsemnatul)

Am cunoscut-o bine pe doamna Florica Dunca și am avut ocazia să o vizitez de multe ori în ultimii ani de viață (pe soțul ei l-am văzut o singură dată în 1990, anul plecării la Domnul, tatăl meu mi l-a prezentat ). Un suflet de mare credință, liturghia și rugăciunea erau viața dânsei – era prezentă zilnic la biserica greco-catolică din Sighet – alături de bucuria adusă de nepoți  și  strănepoți… Iar când ne aminteam de demult, de Crucea celor dragi ai noștri, de fiecare dată îi dădeau lacrimile… În unire cu Domnul!

Preot prof. Marius Vișovan

Al treilea și ultimul lot de elevi ai Liceului „Dragoș-Vodă” din Sighet întemnițați în închisorile comuniste a fost și cel mai mic, compus doar din 3 tineri: Alexandru Ștefan din Sighet, Ștefan Coman din Moisei și Alexandru Dan din Slatina (localitate de peste Tisa, azi în Ucraina).

Activitatea lor a fost de scurtă durată și au fost arestați în 1949, găsindu-se asupra lor manifeste contra regimului (primite de la Alexandru Ivasiuc, dar acesta nu a fost arestat). Au fost judecați și condamnați și au ajuns la închisoarea Târgșor (unde s-au integrat în grupul mare de 30 de elevi maramureșeni, respectat și admirat pentru spiritul de unitate și solidaritate), apoi la canalul Dunăre – Marea Neagră, în coloniile de muncă forțată, până la expirarea pedepselor.

Ștefan Coman a mai fost condamnat și în al doilea val de arestări din 1959, alături de profesorul Aurel Vișovan și o parte din colegii din primele loturi. După eliberare s-a stabilit la Vișeu de Sus, iar ceilalți doi s-au întors la Sighet, unde au trăit până la sfârșitul vieții.

Veșnică odihnă și memoria binecuvântată!

Preot prof. Marius Vișovan

P.S.: Dacă cineva dintre cititori are informații despre familia lui Alexandru Ștefan (pentru completarea biografiei sale) este rugat să mă contacteze pe whatsapp la numărul 0745679205. Mulțumesc!

Arestarea majorității membrilor din „grupul Vișovan“ în august 1948 (mai precis 18 din cei 23 membri ai grupului) nu a avut ca rezultat intimidarea și implicit dispariția rezistenței anticomuniste din Maramureș, din contră, inițiative spontane de solidarizare cu cei închiși și de continuare a luptei s-au manifestat imediat atât în Sighet cât și în satele din zonă. Una dintre organizațiile constituite ad-hoc a fost grupul de 6 elevi ai Liceului „Dragoș-Vodă” condus de Ștefan Minică (din Dragomirești) și care mai cuprindea pe Ioan Hotea (din Hoteni ), Alexandru Cora (din Bârsana), Victor Mariș (din Budești), Ioan Pop-Arvinte (din Breb) și Ioan Bizău (din Ieud). Cu toții erau elevi ai lui Aurel Vișovan și colegi ai celor închiși dar nu fuseseră până atunci implicați în lupta de rezistență.

În perioada noiembrie 1948 – mai 1949 (când au fost arestați ) aceștia au fost în contact cu partizanii din grupul Popșa (urmând să li se alăture în munți dacă conjunctura o impunea), au răspândit manifeste antisovietice, mențineau o stare de spirit combativă, dar cu o discreție foarte eficientă, Securitatea aflând destul de târziu de activitatea lor. Au fost cu toții condamnați și au executat detenția în principal la Târgșor și la Canalul Dunăre-Marea Neagră. La Târgșor s-au reunit cu colegii lor de la „Dragoș-Vodă” din primul grup și cu alți câțiva arestați mai târziu, în total numărul elevilor maramureșeni ajungând la 30, fiind cel mai numeros și unit grup, admirat și respectat de deținuții din restul țării.

Ștefan Minică a fost din nou arestat în al doilea val de teroare în 1959, pătimind încă câțiva ani la Satu Mare (coleg de celulă cu Aurel Vișovan, Gheorghe Andreica și Ioan Dunca) și în alte locuri. Cu toții au supraviețuit detenției, azi mai fiind în viață doar Ioan Pop – Arvinte, medic pensionar la Timișoara, în vârstă de 94 de ani (văr primar cu Aurel Vișovan).

Referatul Direcției Regionale de Securitate Oradea (de care aparținea și Maramureșul) din 30 septembrie 1949 îi prezintă pe cei 6 ca „organizație subversivă” și propune ca dosarul să fie înaintat Justiției (cf. Camelia Ivan Duică, Rezistența anticomunistă din Maramureș 1948-1949, Gruparea Popșa). Pe lângă alte fapte și atitudini imputate, cea mai spectaculoasă acuzație adusă de Securitate este că „în aprilie 1949 membrii grupului se pregăteau să atace Penitenciarul Sighet” pentru a-și elibera colegii închiși acolo din august 1948 (cei 18 din „lotul Vișovan”)! Ideea unei asemenea acțiuni, însușită de cei 6 la îndemnul lui Vasile Popșa, poate fi considerată naivă (la Sighet pe lângă Miliția și Securitatea română existau și trupe sovietice) dar ea reflectă starea de spirit a acestor tineri, credința în libertate și solidaritatea ca valoare nobilă pentru care merită să te jertfești. Demnitatea și curajul de a nu te supune răului fac parte din structura sufletului maramureșean.

Am fo’ ș-om si!

Preot prof. Marius Vișovan

În toamna anului 1949, tinerii deținuți politici maramureșeni (majoritatea elevi ai Liceului „Dragoș-Vodă” din Sighet) deja condamnați de Tribunalul Militar Cluj pentru activitate anticomunistă, au ajuns pentru câteva zile în închisoarea de tranzit Jilava (lângă București) în așteptarea plecării spre închisorile de executare a pedepselor. Gheorghe Andreica, cronicar fidel al istoriei grupului maramureșean, relatează atmosfera cu precizie crudă dar și cu umor:

Intrăm la Jilava

Am mers puţin drum în afara Bucureştiului. Duba se opri într-un loc unde, perpendicular pe şosea, se deschidea o alee mărginită cu plopi tineri şi pardosită cu pietriş curat. Aleea cobora undeva într-o pantă lină.- Jos! urlă un caraliu, ţigan sadea, gata să lovească cu bâta numai de dragul lovirii. Toţi gardienii erau la fel. Parcă ar fi fost fraţi. În stânga se vedea o colonie de baracamente în jurul căreia mişunau sute de gardieni. O parte din ei atunci se încolonau. Acolo era şcoala de cadre unde se pregătea în mare grabă „viitorul luminos” al comunismului în ţara noastră.

Am fost strigaţi nominal de pe o listă şi număraţi de mai multe ori. N-am mers o distanţă prea lungă, când deodată apăru în faţa ochilor o poartă pe care scria în formă de semicerc: „Fortul nr. 13 Jilava”. Întreaga curte a fortului nu era altceva decât fundul unui şanţ enorm de mare. Ici colo câte un deţinut de drept comun stătea încremenit cu faţa la pereţii fortului cu zeghea pusă pe cap. În loc de pistoale, gardienii erau înarmaţi cu bâte. În gură aveau fluierători în care suflau ca la foc, ca la o catastrofă de cale ferată. Involuntar m-am speriat, retrăgându-mă în mijlocul coloanei, favorizat şi de statura mea mai scundă decât a celorlalţi, ca la vederea unui şarpe greţos. Fiecare din noi se făcu parcă mai mic, ridicându-şi umerii cu tot bagajul ce-1 avea în spate ca pe un fel de scut de apărare.

Cum am intrat în clădirea propriu-zisă a fortului, începură urlete şi ţipete stridente însoţite de lovituri de bâtă. Strigau gardienii: – Linia!… Linia… Nu călca linia. Nu înţelegeam nimic la început, dar m-am dumirit imediat despre ce era vorba: pe pardoseala de beton erau trase două linii cu var. Acestea marcau locul pe unde trebuiau să meargă deţinuţii. În cazul că depăşeai locul marcat călcând pe linia trasată sau în afara ei, gardienii de pe margini îi ciomăgeau pe deţinuţi strigând cât îi ţinea gura: – Linia !. Linia !… Ni s-a deschis o uşă grea zăvorâtă şi am fost introduşi într-un lavabou enorm de mare în care totul era numai din beton şi macabru orânduit. Din uşă, un gardian ne porunci: – Vă luaţi cu voi un prosop, două cămăşi, un pulover sau pieptar, două izmene, haină, ciorapi, bocanci şi ce aveţi pe cap. Nici o ţigară sau aliment, nimic altceva decât ce vi s-a poruncit. Restul lucrurilor se depun la magazie. Apoi trânti uşa şi paşii i se pierdură prin sinistrele culoare.

Avem colegi noi

Trupei noastre venite de la Cluj i se adăugaseră la Văcăreşti încă câţiva deţinuţi politici: doi mari oameni de afaceri care arătau ca doi sperţari gata de plâns, apoi unul mărunţel, moldovean, arestat pentru că – oarecând în tinereţe – a făcut parte din Mişcarea Legionară. Acesta nu era condamnat și lângă el era un alt bărbat în jur de 30 de ani care venea de la închisoarea Piteşti cu destinaţia închisoarea Aiud, unde urma să-şi ispăşească cei zece ani de închisoare cu care-1 chivernisise oculta comunistă. Acesta era asistent universitar la catedra de istorie a facultăţii din Bucureşti. De la el am aflat regimul de mare stricteţe ce a fost impus studenţilor la închisoarea Piteşti şi recomanda tuturor să nu se declare studenţi pentru că la Piteşti e iadul pe pământ. Vestea ne-a întristat pe toţi căci Aurel Vişovan şi Milu Vlad erau destinaţi acestei închisori.

Asistentul – pe nume Iordăchescu – cunoştea obiceiurile gardienilor din închisoarea Jilava şi ne dase toate sfaturile cele bune, cum trebuie să ne comportăm ca să scăpăm de cruzimea gardienilor: – Nimeni să nu calce porunca gardienilor cu privire la cantitatea îmbrăcămintei.           Să nu încercăm a dosi alte obiecte prin cutele hainelor. Ne povesti cum la percheziţie deţinuţii sunt dezbrăcaţi în pielea goală şi gardianul îţi vâră un deget în dos după care cu acelaşi deget te caută prin gură și alte practici scârboase… Pe mine şi pe încă câţiva ne pufni râsul. El privea la noi blând şi ne zise că ar fi bine să râdem după percheziţie… Omul avea dreptate, dar ce să faci cu noi cei mărunţei care eram la vârsta când râsul te apuca pe nevrute.

Printre cei străini de noi mai era unul invalid căruia îi lipsea mâna dreaptă din cot. Acesta fusese arestat cu doi ani în urmă deoarece numele lui se potrivea cu al unui legionar vestit urmărit de Securitate. Spera că până la urmă se vor lămuri şi securiştii că nu el este cel căutat. Acesta era grozav de speriat. Cei doi oameni de afaceri aveau ţigări şi chibrituri la dânşii. Au împărţit ţigările tuturor şi astfel fumam cu toţii indiferent că aveam sau nu aveam acest viciu… Mai erau şi câţiva politicieni de meserie, oameni în vârstă de peste 50 de ani, jerpeliţi şi ramoliţi nevoie mare.

Percheziţia

Uşa se deschise brusc şi am auzit vocea unui gardian care tuna la noi: – Afară toată lumea! Mişcăăă!…  striga un altul croind cu bâta pe un deţinut care se împiedicase de o pătură ce o ducea în braţe. Aşa ne pomenirăm cu toţii înghesuiţi într-un colţ al culoarului în timp ce vreo zece caralii înarmaţi cu ciomege zdravene se strânseseră în jurul nostru. În dreapta am văzut o poartă uriaşă făcută din drugi de fier groşi cât piciorul din jos de genunchi. În imaginaţia mea înfierbântată de atunci o asemănam cu poarta iadului. Soclul pereţilor acelui culoar era vopsit cu o culoare vânătă până la statura unui om. Era mai mult un fel de mânjeală decât vopsitorie. Deasupra acestei mânjeli executată de vreo minte întunecată, au desenat un fel de semicerculeţe în trei culori: roşu, alb şi albastru. Acest desen dădea întregului cadru un aspect sinistru, inspirator de groază şi spaimă.
– Toată lumea se dezbracă la pielea goală! sună ordinul. Într-o grabă nemaipomenită ne-am dezbrăcat cu toţii, gardienii  trecând la percheziţionarea bagajelor. Hainele toate fură făcute ferfeniţă…
– Cu faţa la perete! a poruncit un gardian. A urmat apoi batjocura de care fusesem avertizați… După semnarea inventarului ne-am încolonat în rând câte patru între cele două linii trasate cu var. În faţă se postă un gardian ce avea un maldăr de chei în mână. În spate şi pe margini ceilalţi, destul de mulţi cu ciomege în mâini. Îi vedeam cum scuipă în palme pregătindu-se… Se făcu o linişte totală, apoi cel din faţă dădu comanda: -Veniţi după mine ! La auzul comenzii, gardienii din spate începură să croiască pe deţinuţi cu toată puterea pe unde se nimerea, strigând: – Ţine aproape! Ţine aproape!... Luaţi prin surprindere cei din spate au dat buzna în faţă şi ne-am împrăştiat în panică trecând peste cele două linii de demarcaţie. Atunci intrară în funcţie gardienii de pe margini lovind cu ciomegele lor noduroase şi cu cozile de mătură. Urlau ca la foc: – Linia!… Linia!… Nici n-am observat cum am călcat în cameră, dus de puhoiul de oameni intraţi în panică. Am avut impresia că oamenii urcă pe pereţi. În realitate intraseră în cameră şi oamenii urcau pe priciuri ca să facă loc celor ce încă mai erau pe culoar. După ce şi ultimul om a trecut pragul camerei, trei gardieni s-au proptit cu umerii ca să poată închidă uşa. Atât de înghesuiţi eram.

Condițiile de „cazare”

În sfârşit, uşa s-a închis. Am scăpat. Era linişte şi vorbeam în şoaptă. Noi am zis că la Cluj a fost mare înghesuială – iată că e posibil una şi mai mare. Priciuri cu două etaje aşternute cu rogojini uzate. Un bec puternic de 500 waţi ne orbea pur şi simplu. Geamurile erau mânjite cu var şi închise ermetic. Această situaţie ne-a îngrijorat deoarece era pericol de asfixiere. Nu era posibil ca să dormim „picioruş” adică unul cu capul la picioarele celuilalt deoarece priciurile erau puţin înclinate. Lângă uşă erau două „tunuri” (hârdaie) pentru necesităţile fiziologice, având o capacitate de 100 litri fiecare.

Câţiva dintre noi care nu suportau căldura luaseră loc la „subsol” la „şerpărie” adică sub prici, direct pe ciment. Noi sighetenii am ocupat parterul priciului. Obosiţi de drum şi de marea tensiune nervoasă, am adormit cu toţii pe o singură latură, altfel nu încăpeam. Eu dormeam lângă Petrică Ulici zis „Ursu”, care în timpul somnului se răsturnă peste mine cu toată greutatea lui de urs aproape sufocându-mă. Cu mare greutate şi disperare, am reuşit să mă smulg de sub dânsul. Apoi mi-am pus toate bagajele sub cap ca să pot respira.

Geamul era deschis în timpul nopţii astfel că o boare de aer proaspăt parcă m-a mai înviorat. Cu timpul, fiecare din noi şi-a rezolvat problema spaţiului încât înghesuiala nu mi s-a mai părut chiar atât de sufocantă ca la început. În cameră era o duhoare de hoit şi urină în descompunere pe care noi nu o sesizam. O sesiza în schimb gardianul când deschidea uşa. Îl vedeam cum se trage într-o parte ţinându-şi respiraţia.

Politicienii

La închisoarea Jilava am zăbovit doar vreo zece zile. Avizi de a cunoaşte cât mai multe lucruri, l-am rugat pe asistentul Iordăchescu să ne ţină nişte cursuri de istorie din cele mai vechi timpuri şi până în ziua de azi. Iordăchescu începu povestea cea lungă a trecutului umanităţii, iar noi îi sorbeam cuvintele şoptite în linişte făcând cu trupurile noastre un fel de paravan în dreptul vizetei, ca gardianul – când ne spiona – să nu-şi dea seama despre ce este vorba, că de auzit era imposibil să ne audă. Mai încolo purtau discuţii cei doi oameni de afaceri, dar discuţiile lor nu ne interesau şi nici nu înţelegeam nimic din ele.

În colţ, pe prici, cei câţiva politicieni puneau ţara la cale. Tocmai erau în curs de formare a unui guvern de mână forte (după sosirea „sigură“ a americanilor) și își împărțeau ministerele… Deodată, unul din ei se ridică precipitat făcându-şi loc cu coatele ca să ajungă cât mai grabnic la tinetă. Nevoile îl presau amarnic… După ce se uşură de prima „tranşă”, forţând-o pe cea de-a doua – îi zise ortacului său din celălalt capăt al camerei cu voce destul de tare: – Mitică, vezi să nu uiţi, mie-mi rezervi externele…

Pe noi cei tineri ne-a pufnit râsul şi nu înţelegeam… Mai târziu, peste ani de zile, de acum oameni maturi, ne-am dat seama ce au însemnat aceste gunoaie politicianiste… în toate închisorile şi mai ales în lagărele de pe întinsul canalului Dunăre – Marea Neagră, aceşti politicieni hodorogi formau de dimineaţa şi până seara sute de guverne…

Martori oculari spun cum la infirmeria unui lagăr unul din aceşti „miniştri” ramoliţi, adormise pe bancă aşteptând să intre la vizita medicală (în fiecare lagăr exista un fel de infirmerie). Deodată doctorul deschise uşa cabinetului medical întrebând dacă mai este vreunul care aşteaptă pentru „interne”. Atunci bătrânul politician care moţăia apăsat de grija postului ce-1 va ocupa (după venirea americanilor), sări ca ars trezindu-se: – Nu domnule, eu sunt la externe…

Despărțirea de Aurel Vișovan

Înainte de plecarea spre Târgșor (închisoarea pentru elevi, din județul Prahova, unde urma să executăm pedepsele la care am fost condamnați) ne-am despărțit de profesorul nostru Aurel Vișovan, care fiind student urma să fie separat de noi și dus la Pitești. Aurel Vişovan, îngrijorat de soarta noastră, ne-a strâns pe toți într-un colţ al camerei sfătuindu-ne – dar mai mult rugându-ne – să stăm cât mai liniştiţi acolo unde vom ajunge, să ne conformăm la tot ce ni se va cere, spre a scăpa întregi şi vii din această încercare a cărei cruzime n-a prevăzut-o nimeni. Conştiinţa şi-o simţea încărcată… se simțea răspunzător de soarta noastră, deși fiecare dintre noi a decis liber să intre în această luptă.

Noi l-am ascultat cu respect şi cu luare aminte… Numai că el zicea una şi noi gândeam alta. Nu mai eram copii…, aveam fiecare propria conștiință și propria mărturie de dat. El n-a ţinut cont că anul greu ce trecuse peste noi ne-a maturizat cu mult mai mult decât dacă am fi fost liberi.

Gheorghe Andreica,
din volumul „Cu ghiozdanul la închisoare”

Gheorghe CODREA s-a născut la 02 martie 1928, la Sighet. Locuiește la Cluj. Are un fiu, Dan, arhitect, stabilit în Anglia, și o nepoată Anna, stabilită în SUA.

Gheorghe Codrea a absolvit Liceul „Dragoș-Vodă” în anul 1948. Pe la sfârșitul anilor ’40 este remarcat și îndrumat spre artele plastice de către cunoscutul pictor maramureșan Traian-Bilțiu Dăncuș. A urmat și absolvit Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj (1949 – 1953), specializarea pictură, clasa profesorilor Catul Bogdan, Aurel Ciupe, Nagy Imre, Andrassy Zoltan, după care a continuat studiile în scenografie la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti (1953 – 1956) avându-i profesori pe Alexandru Moscu, Toni Gheorghiu, Walter Siegfried.

La încheierea studiilor, conform uzanțelor, a fost repartizat la Teatrul de Stat din Oradea dar, iubind Clujul, a aplicat la un concurs deschis pentru un post similar în inima Transilvaniei, unde a şi fost angajat în 1956 până la pensionare în anul 1989.

A inovat și modernizat tehnica scenografică a secolului trecut, introducând în spectacole proiecțiile, creând elemente scenografice ce relevau și talentul de pictor, adevărate lucrări de artă de sine stătătoare.
Gheorghe Codrea a fost 33 de ani un scenograf – artist al Operei Române din Cluj, aducând în scenografie o abordare modernă, fiind adept al spectacolului vizual total.

A creat scenografia pentru spectacole lirice memorabile, Bărbierul din Sevilla, Coppelia, Don Carlos, Lacul lebedelor, Secretul lui Don Giovanni, Tripticul puccinian (1972), Povestirile lui Hoffmann, Nunta lui Figaro, Flautul fermecat, Don Juan, Zamolxe și Ulysse, Voievodul țiganilor, Nabucco, Falstaff, Boris Godunov etc.

S-a remarcat și în pictura de șevalet, având mai multe expoziții personale atât în țară cât și în străinătate.

La mulți ani cu multă sănătate, Maestre!

Foto & text: Ion MARIȘ

Fostul deținut politic Petru Codrea, Cetățean de Onoare al Sighetului, împlinește azi, 21 februarie, 92 de ani. Dl. Petru Codrea s-a născut la 21 februarie 1931 în comuna Vadu Izei, Maramureș, fiind unul dintre cei patru copii ai învățătorului Petru Codrea (1901 – 1993), ctitorul școlii de pe Șugău. Tânărul Petru Codrea a urmat Liceul „Dragoș – Vodă” din Sighet, pe care nu-l finalizează, fiind arestat în august 1948 (avea 17 ani), cu un an înainte de absolvire. Face parte din bine cunoscutul „lot Vișovan”, din primul grup de elevi dragoșiști arestați de autoritățile pro – bolșevice, instalate în România postbelică. Pentru apartenența la o „organizație subversivă” este condamnat la 3 ani de închisoare, parcurgând un cunoscut traseu al temnițelor „tradiționale” pentru acei ani: Sighet, Cluj, Jilava, Târgșor, Canalul Dunăre – Marea Neagră (colonia Valea Neagră – Peninsula).

Este eliberat în decembrie 1951 după care urmează încorporarea și stagiul militar – pentru alți trei ani – la muncă grea,  destinată condamnaților politic indezirabili regimului comunist, trecând pe rând, câte un an, prin localitățile Făget – Timiș, Herja lângă Aiud și Arcuș în apropiere de Sfântu Gheorghe. În ultima parte a „stagiului militar”, reușește să-și ia bacalaureatul la liceul din Sfântu Gheorghe. Se întoarce la Sighet în anul 1955 iar după un an (1956) se căsătorește cu Lenuța, fiica învățătorului Vasile Fodoruț (din Desești) și el fost deținut politic.

După două tentative nereușite de-a trece de vigilența securității și de-a se înscrie la facultate (la Cluj și București) abandonează speranța de-a face mai mult pe plan profesional, rămâne acasă, la Sighet, dedicându-se familiei și meseriei de tipograf în care se perfecționează (a absolvit Școala Tehnică Poligrafică din București în anul 1961).
S-a pensionat în anul 1990, după 33 de ani de muncă la Tipografia din Sighet, după o viață discretă, retrasă, pentru a nu mai intra în atenția neobositelor autorități comuniste de supraveghere continuă.

La mulți ani cu sănătate, domnule Petru Codrea!

Salut, Sighet!

Temnița comunistă Sighet, februarie – aprilie 1949… cei 18 deținuți politici din celula 74 (majoritatea elevi ai liceului „Dragoș Vodă”) în așteptarea plecării spre Cluj pentru proces… unul dintre ei, Ghiță Andreica, surprinde atmosfera în memoriile sale.

„Foamea cea cruntă ne ţintuise pe toţi la pat. Tot mai rar câte unul din noi se ridica de pe pat ca să facă câte o rundă de plimbare. Doar Aurel Vişovan – şeful nostru – se plimba în permanenţă îngrijorat de soarta noastră, a „celor mici”… Plimbarea şi-o făcea grăbit, uneori se transforma aproape în fugă. Uşor ghiceam ce se petrece în sufletul său. Începuse Postul Mare. Cu toate că mâncarea era extrem de slabă, iar pachetele s-au sistat, Vişovan ţinea post negru în fiecare zi de miercuri şi vineri. Treptat, unii dintre noi, printre care şi eu, i-am urmat exemplul. Noi ţineam post negru doar până la amiază. N-am slăbit, dimpotrivă, ajutaţi de rugăciune, ne-am întărit.

Şi iată că sosi şi ziua sfântă a Învierii Domnului. Îmbrăcaţi cu ce aveam mai bun şi mai curat în raniţe, am îngenuncheat, rugându-ne cu înfocare şi cântând „Cristos a înviat”. Parcă sufletele noastre s-au scuturat de teroarea foamei care le mistuise. A trecut programul de dimineaţă… Deodată uşa se deschise şi în cameră intră gardianul Ioan Bizău. Ne-a salutat cu „Cristos a înviat” şi ne-a urat “La mulţi ani în libertate”. I-am răspuns în cor, înveseliţi. Parcă întreaga restrişte s-a spulberat. Cu gândul zburam la anii mai din urmă, gustând parfumul sărbătorilor de altădată. Gardianul ne zise:

– Pentru că azi e sărbătoare mare, ca să simţiţi şi voi dulceaţa ei, am să vă las uşa deschisă. Nu o încui.Vă rog să nu ieşiţi pe coridor, ca să nu mă răsplătiţi cu rău pentru binele ce vi-1 fac.

Am rămas uimiţi. Nu ne venea a crede că este adevărat gestul creştinesc pe care-1 face gardianul. Mai ales că era considerat ca unul din cei mai duri paznici. Atitudinea gardianului Bizău a fost atât de binefăcătoare, încât – pur şi simplu – ne-a stopat senzaţia foamei care ne obseda zi şi noapte. Ziua întreagă am petrecut-o mai mult în rugăciune şi meditaţii.”

Gheorghe Andreica – din volumul „Cu ghiozdanul la închisoare”